BusinessMagazin

Tag: reusita

  • Cum a reuşit o tânără să economisească 190.000 de euro pentru a-şi cumpăra casă. Este o metodă simplă la îndemâna tuturor

    Pare ireal, dar multe ori risipim banii pe haine. O femeie a reuşit să economisească aproape 190.000 de euro printr-o metodă simplă care este la îndemâna tuturor. A ales că cumpere doar haine de la second hand, cu excepţia lenjeriei intime.

    Hannah Klose a învăţat să economisească bani pentru vacanţe cu soţul ei şi cu fiica de 2 ani. Dulapul ei conţine haine semnate de designeri şi articole de lux pe care le-a cumpărat de la second hand din vacanţe. Hanah Klose şi fiica sa, Josie, din Sydney au reuşit să facă economii de 280.000 $, echivalentul a 190.000 de euro, de-al lungul anilor, potrivit mirror.co.uk.

    Klose nu cheltuieşte niciodată mai mult de 3 lire pe un obiect de îmbrăcăminte. “99% dintre hainele familiei mele sunt luate de la magazine SH. Numai când mă gândesc la shopping la mall îmi vine rău”, spune ea care adăugă faptul că şi dacă ar câştiga la loto tot de la magazine second hand ar cumpăra haine.

    În plus, ea apreciază achiziţia de haine de la astfel de magazine pentru că nu ştie niciodată peste ce obiecte interesante, valoroase va da. Femeia a povestit că a găsit jachete de designer de doi dolari şi o geantă de şase dolari, marca Gucci.

    Hannah Klose a reuşit să economisească bani de vacanţe şi chiar să-şi achite şi casa pe care o luase cu un împrumut.

     

  • Adrian Sârbu, fondator Ziarul Financiar: „Cât va exista o Românie care are o viaţă şi în business, va exista şi Ziarul Financiar.“

    Cum se construieşte însă un ziar de la zero într-o economie care-şi ura antreprenorii, de ce a reuşit Ziarul Financiar să devină standardul într-un peisaj cu alte sute de publicaţii, unele chiar economice, şi cum ar putea arăta ZF în următorii 20 de ani? Adrian Sârbu, fondatorul Ziarului Financiar, spune că atâta timp cât se va face business în România, ZF va fi aici, cu jurnalişti care se vor transforma în branduri, cu comunităţi care vor gravita în jurul lor, dar care vor fi ocrotite tot de umbrela ZF. Şi nu, deocamdată nu există vreun plan de exit.

    Ideea

    „Cinstit vorbind, mi-am dorit Ziarul Financiar şi mi-l doresc pentru totdeauna. Este, să-i spunem, creaţia cea mai prestigioasă la care am aspirat şi pe care cu ajutorul colegilor am şi reuşit să o materializez.

    De ce mi-am dorit asta? Produse de succes de genul acesta în lume sunt două: Financial Times şi Wall Street Journal. În Europa Centrală şi de Est nu mai există un produs cu acest tip de autoritate, or mie mi s-a părut că un astfel de produs media, care la început a fost ziar, consacra trecerea României de la comunism la capitalism. Aşa a fost gândit şi comunicat ZF. În anii ‘90 erau o mie de ziare şi de publicaţii, dar nu era niciunul ca acesta. Şi nu a fost multă vreme, până în ‘98, când l-am lansat noi.”

    Ce a adus ZF diferit?

    „Să nu facem confuzie între economic şi business. Ziarul Financiar este un ziar despre business, despre afaceri, cum se spune în româneşte, şi nu despre politici economice, care sunt mai mult sau mai puţin confluente cu businessul. Ziarul Financiar era practic un ghid de comportament de management şi de etică pentru o clasă nouă de antreprenori în devenire.

    De ce m-am gândit la el? Încă din anii ’70, când eram student, citeam Financial Times sau Wall Street Journal, pe care le cumpăram de la ambasada americană printr-un prieten, după care le citeam cu rândul, pentru că nu exista internet pe vremea aia. Citeam cu rândul cu taxă, plăteam 10 lei ca să avem o zi un Financial Times, un Wall Street Journal, deci aceste produse erau în mine de mult. În momentul în care m-am întâlnit cu capitalismul după ’90, proiectul a venit natural, aşa cum îţi vine în minte o memorie a unui miros din copilărie sau a unei amintiri frumoase. Ca să răspund pe scurt, Ziarul Financiar a rezonat cu mine ani de zile, încă dinainte de ’89. Am avut posibilitatea după ’95 să mă gândesc mai concret la ea, deja MediaPRO dăduse drumul la o divizie de publishing, apăruse cu mare succes ziarul ProSport, aveam reviste, exista Mediafaxul (agenţia de ştiri), unde era un departament economic destul de serios, economic şi de business, dar în principal pe informaţie economică. A fost un proiect înainte de timpul lui, iar ZF este un produs care s-a limpezit cum se limpezeşte şi vinul bun după ani de zile.”

    Prima echipă

    „Am vrut să pornesc, evident, cu un român, din păcate nu l-am găsit. M-am dus la Londra, am luat legătura cu nişte ziarişti, am mai întrebat încolo-încoace şi mi-au recomandat doi cetăţeni. Pe unul îl cunoşteam din ’96, era un foarte bun jurnalist la The Economist, Joe Cook, iar pe celălalt l-am cunoscut la Londra, David Short (Financial Times).

    Jurnaliştii de la The Economist erau cei care dădeau, pe vremea aia, tonul în tot ce înseamnă o ideologie de business şi economic în lume, la fel şi cei din Financial Times. Acestea nu sunt produse ale clasei de business, sunt produse ale elitei media din business. Oamenii aceştia au făcut tot ce au putut împreună cu o echipă pe care am pus-o la muncă, unii veniţi din Mediafax, alţii veniţi din altă parte. Asta a fost prima fază.

    Ideologia clară pe care i-am dat-o de la început, asumarea acestei ideologii de către echipa editorială şi capacitatea de marketing pe care am avut-o în grup ca să îl pot promova i-au creat produsului atât atractivitate, cât şi autoritate, ceea ce este esenţial pentru un brand media. Apoi, România după 2000 a decolat din punct de vedere business, a aspirat la NATO, a aspirat la Europa, a plutit pe valul creşterii economice în 2000-2007.

    Apoi s-a întâmplat ceea ce îmi doream şi anume ZF a fost perceput ca produsul reprezentativ cu care se valida fiecare om de business din România şi când spun om de business mă refer preponderent la antreprenori, dar şi la manageri. A fost şi un produs, să îi spunem, de trend. Eşti în business, trebuie să citeşti Ziarul Financiar, citeşti Ziarul Financiar, înseamnă că eşti în business, nu eşti undeva în afara businessului. Aici erau informaţiile, topicele şi dezbaterile cele mai hot din lumea businessului din România.

    Erau dificultăţi ca să îl impunem pe piaţă. Cu tot efortul, nu a fost acceptat de piaţă, nici de comunitatea de advertising, nici de clienţi, abia după patru-cinci ani l-au acceptat. Nu a fost acceptat nici de cititori. Am început cu 50.000 de copii şi până la urmă s-a dovedit că nu era un produs de tiraj, era un produs de comunitate.”

    Cum ajung oamenii la ZF?

    „Politica mea este cunoscută, oameni noi. Oameni noi, motivaţi, credincioşi, religioşi în profesie şi valorile etice ale profesiei, nu sunt lucruri noi astăzi faţă de cum erau acum 25 de ani, când am făcut ProTV-ul, Mediafaxul, Ziarul Financiar, altele. Asta e reţeta, lideri editoriali şi de business care să îşi înţeleagă menirea şi meseria, şi care să aducă oameni capabili care să înveţe şi să livreze.

    Ziarul Financiar a generat un segment nou în mass-media românească. Aveam de toate, aveam şi tabloide, şi politice, şi caricaturi, şi porno, dar noi practic am construit de la zero un segment nou de media în România, media de business.

    Sigur, sunt foarte multe lucruri pe care aş vrea să le mai facem în produsul acesta, nu am un dubiu că o să le facem, ţine de resurse, timpul nostru, oameni, pentru că între timp brandul nu mai este un ziar, brandul este o instituţie.

    Ziarul Financiar trage după el comunitatea de business, de aceea este respectat. Oamenii se regăsesc în aşteptări, nu numai în realizări şi sigur se regăsesc şi în întrebările personale, în problematică, în nelinişti, în opinii comune.

    ZF este o excepţie, am reuşit prin excepţie. Excepţionalismul proiectelor care mă atrag pe mine şi al echipei care în fiecare zi trudeşte aici. Produsul ăsta e o galeră.”

    Este ZF de vânzare?

    „Nu am avut niciodată planul ăsta, de a vinde, tot felul de cetăţeni au dat târcoale pe aici şi când am avut dificultăţi, dar realitatea pe care unii o înţeleg sau nu este că produsul nu poate exista decât în configuraţia asta. Deocamdată nu are sens un exit şi nu mă interesează asta şi practic şi cuvântul exit este puţin nepotrivit aici. Exitul în general este pentru băieţii pleşcari sau investitorii pleşcari sau de chilipir, să spunem aşa, sau investitori care sunt parte a unui proces şi nu neapărat sunt creatorii acelui proces.”

    Ce va fi ZF în 20 de ani?

    „O comunitate sub o umbrelă de brand, o comunitate de jurnalişti care ei înşişi sunt branduri şi care nu va mai putea supravieţui exprimându-se doar în română. Ziarul Financiar este un produs al unei elite economice şi ideologice şi al unei alte mulţimi de oameni care aspiră la statutul acestei elite de ideologie de business. Cât va exista o Românie care are o viaţă şi în business, va exista şi acest produs. Dar vor creşte mai mult brandurile jurnaliştilor care scriu împingând la rândul lor brandul ziarului.”

  • Povestea designerului care a revoluţionat industria modei

    Jean Paul Victor Raoul Gaultier s-a născut pe 24 apri­lie 1952, în Bagneux, într-o familie modestă din suburbiile pariziene, fiind singurul fiu al lui Paul Gaultier şi al Solangei Garrabé. Mama sa era secretară, iar tatăl său, contabil. În industria modei l-a introdus bunica, care l-a învăţat să coasă de la vârsta de 5 ani.

    Gaultier nu a urmat niciodată cursuri de designer; în schimb, el a început încă de la o vârstă fragedă să îşi trimită schiţele creatorilor de modă celebri. A trimis un dosar casei de modă Yves Saint Laurent, însă a fost respins. În cele din urmă, a fost remarcat de Pierre Cardin. Impresionat de talentul său, acesta l-a angajat ca stagiar în 1970, pe când Gaultier avea doar 18 ani.

    În următorii doi ani a lucrat cu alţi doi designeri  Jacques Esterel şi Jean Patou, apoi, în 1974, a revenit pentru a gestiona magazinul de modă al lui Pierre Cardin din Manila.

    Prima sa colecţie individuală a fost lansată în 1976, iar stilul care i-a caracterizat piesele, original şi ireverenţios, l-a transformat într-un enfant terrible al modei franceze. Cu toate că majoritatea oamenilor au considerat ţinutele sale ca fiind decadente pentru acele vremuri, mulţi editori notabili de fashion au fost impresionaţi de creativitatea şi măiestria de a croi, aşa că l-au ajutat să îşi dezvolte cariera.
    În 1985, Gaultier a revoluţionat industria modei prin lansarea unei colecţii de fuste şi kilturi pentru bărbaţi. A urmat un nou şoc când, în prezentările colecţiilor, designerul a folosit modele neconvenţionale, bărbaţi în vârstă sau femei corpolente, precum şi manechine cu tatuaje şi piercinguri sau cu părul grizonat. În pofida criticilor, acest lucru i-a adus o popularitate enormă.

    Pe lângă colecţia de ready-to-wear, în 1988 Gaultier şi-a extins brandul cu o nouă  linie de haine dedicate pieţei de tineret, cu preţuri mai scăzute  Junior Gaultier.

    Începând cu 1993, timp de cinci ani, designerul a fost coprezentator al show-ului francez de televiziune Eurotrash. Între 2003 şi 2010, el a deţinut funcţia de director creativ al Hermès. A proiectat, de asemenea, o serie de piese de mobilier pentru compania franceză Roche Bobois, iar în 2012 a creat rochia reprezentantei Franţei la finala Eurovision din Baku, Azerbaidjan. Colecţiile sale au ajuns inclusiv în Columbia, în cadrul unei expoziţii de la Cali. Gaultier a fost şi primul designer de modă invitat să ocupe un loc pe scaunul juraţilor la Festivalul de Film de la Cannes, în 2012.

    Paul Gaultier a lansat şi o linie de parfumuri în colaborare cu compania Puig. Primul parfum – Classique –, pentru femei, a fost introdus în 1993, urmat de Le Mâle pentru bărbaţi doi ani mai târziu. Ambele au avut un mare succes, iar în 2012 Le Mâle a fost ales parfumul masculin numărul unu în Uniunea Europeană ca vânzări; a deţinut, de asemenea, o poziţie puternică pe piaţă în Australia şi Statele Unite.

    De-a lungul anilor, Gaultier a creat ţinute pentru o multitudine de artişti, printre care se numără actriţele Marion Cotillard, Nicole Kidman şi Cate Blanchett, dar şi cântăreţele Madonna, Lady Gaga, Rihanna şi Beyoncé sau rockerul Marilyn Manson. De asemenea, el a fost designerul din spatele garderobei multor filme celebre, ca The Fifth Element, The Skin I Live In sau The City of Lost Children. Potrivit site-ului therichest.com, averea designerului se ridică în prezent la 100 de milioane de dolari.

  • Povestea familiei care a construit noul tractor 100% românesc. Cum au reuşit să transforme o fabrică comunistă într-o afacere modernă şi profitabilă

    Fabrici din Austria şi Germania au fost un model pentru Mircea Oltean, care a lucrat ca angajat în perioada comunismului în cadrul uzinei IRUM din Reghin. După Revoluţie, a cumpărat fabrica în care a lucrat, a eficientizat-o, a investit în noi tehnologii, a adaptat oferta şi a reuşit să genereze un business profitabil. Acum, fiul său se angajează într-un pariu şi mai îndrăzneţ: tractorul agricol „made in Romania”, care să concureze cu producătorii mondiali de renume.

     

    Fabrica din Reghin, de pe malul râului Mureş, are un iz vestic pe care îl observi de la intrare: câteva tractoare sunt aşezate în ordine pe un gazon tuns la milimetru, aleile din piatră te ghidează către diferitele corpuri de clădire aflate aici – doar accentul ardelenesc al portarului îţi amintesc de fapt unde te afli.

    În sala de şedinţe înspre care el mă direcţionează, se află, alături de diplome şi medalii, un tablou cu imaginea dezolantă a fabricii IRUM din trecut, alături de imaginea fabricii moderne din prezent. „Cu treabă bună, le facem pe toate”, mă asigură Mircea Eugen Oltean, directorul general al IRUM, reconfirmând astfel interviul stabilit din scurt. Pare agitaţie, atipic, ar zice unii, pentru un oraş din Ardeal cu circa 35.000 de locuitori: o echipă de televiziune filmează în fabrică, managerii de producţie vin la o şedinţă, montarea unui tablou în holul secretariatului, cu poze ale întregii echipe de management a companiei, este supravegheată de Oltean tatăl şi Oltean fiul.

    Andrei Oltean, fiul, mă conduce în altă sală de şedinţe, mai mare, modernă – un simbol poate al dezvoltării actuale a fabricii cu o istorie de peste jumătate de secol; tatăl se alătură ulterior discuţiei.

    Tânărul Oltean este director de dezvoltare al grupului de afaceri al familiei sale, fiind astfel responsabil de tot ceea ce înseamnă proiecte noi – fie că vorbim despre produse noi şi deschideri de puncte de lucru (în cadrul companiei de comercializare de piese pentru echipamente agricole şi forestiere Maviprod), până la dezvoltarea tractorului TAGRO de către IRUM, care a ţinut titlurile ştirilor după lansarea recentă.

    IRUM Reghin, compania pe care fiul o conduce împreună cu părinţii săi, a fost fondată în anul 1953 cu scopul de a produce, întreţine şi repara utilaje şi mecanisme agricole şi forestiere. Compania transilvăneană a trecut prin mai multe transformări, mai cu seamă datorită profitului reinvestit constant, şi a ajuns în prezent cel mai important producător de tractoare forestiere şi agricole din România.

    În prezent, IRUM are aproape 500 de angajaţi, iar cifra de afaceri pe anul 2017 la nivelul grupului Maviprod din care face parte şi IRUM este de 40 de milioane de euro. Cele două companii ale familiei au activităţi separate – Maviprod comercializează piese, are peste 14 puncte de lucru în ţară şi este condusă de Violeta Oltean, soţia directorului general al IRUM. Pentru acest an, familia Oltean mizează pe o creştere a cifrei de afaceri de 20 la sută.

    Tractoarele produse în Transilvania au ajuns să fie vândute în Croaţia, Slovenia, Belgia, Franţa, Spania şi Africa de Sud. Cu Maviprod au activităţi şi în Republica Moldova şi Ungaria, prezenţă internaţională pe care au ajuns să o dezvolte prin intermediul unui parteneriat cu Perkins, parte din grupul Caterpillar, unul dintre cei mai mari producători de motoare diesel din lume pentru aplicaţii industriale. Au primit distribuţia acestui producător pentru Ungaria în 2010 – astfel au deschis acel punct de lucru de acolo. În prezent, comercializează mai multe produse în Ungaria – în viitor acestora se va alătura şi TAGRO.

    Drumul de la angajat în comunism la CEO în capitalism

    Mircea Oltean, fondatorul afacerii şi actualul CEO al IRUM, este originar din satul Jabeniţa, aflat la 6 kilometri depărtare de Reghin. A făcut facultatea la Braşov, iar în 1985, la absolvirea studiilor universitare, a fost repartizat la Gheorgheni, în Harghita. După perioada de stagiatură, care era obligatorie în perioada comunistă, Mircea Oltean devenise inginer-şef al unei fabrici locale.

    S-a întors însă pentru soţia sa, Violeta, în Reghin. Istoria lui la fabrica IRUM din Reghin a început astfel în postura de angajat al acesteia, alături de soţia sa, în perioada comunismului.
    Aptitudinile antreprenoriale nu lipseau însă din familia lui Mircea Oltean nici în condiţiile regimului comunist: tatăl tânărului inginer nu lucrase niciodată într-o fabrică de stat în perioada comunistă şi a obţinut autorizarea de a munci acasă, unde avea un mic atelier de tâmplărie în care producea ferestre şi uşi.

    Imediat după Revoluţie, soţii Oltean au avut parte şi de primul contact cu exteriorul. Foşti colegi de facultate, saşi de origine, erau stabiliţi în Germania şi i-au chemat pe el şi pe soţia sa. „Am rămas doar o lună, în care am lucrat, apoi am lucrat câte o lună şi în anii ce au urmat, în intervalul 1990-1994”, descrie Mircea Oltean munca în Nürnberg, în agricultură, în cultivarea de viţă-de-vie.

    Andrei, în vârstă de 5 ani atunci, i-a însoţit şi el în Germania şi chiar şi în via unde a avut ocazia să vadă primele tractoare. „Dimineaţa, ca să nu rămân singur, fiindcă mi-era frică, era un mediu total nou – nu ştiu cum făceam că mă trezeam la 5 şi mă duceam cu ei – astfel că atunci, primul job pe care mi l-am dorit era cel de tractorist”, îşi aminteşte el râzând.

    De ce nu au rămas în acele vremuri în Germania? „Am realizat că indiferent ce faci, tot un străin vei rămâne acolo, puteam să îmi găsesc un job – cu ingineria sigur găseam ceva convenabil”, spune Mircea Oltean. Iar fiul său îl completează: „Tot timpul a fost foarte motivat să facă ceva aici – am vrut tot timpul să facem ceva, să demonstrăm că şi noi, românii, putem să facem lucruri serioase şi pe termen lung, de calitate. Am clădit afacerea cărămidă cu cărămidă şi am reuşit să ajungem unde suntem astăzi”.
    În 1996, soţii Oltean au luat decizia de a renunţa la munca în fabrică şi au pus bazele propriei firme, Maviprod. „După ce a venit capitalismul, cei care conduceau aici tot influenţe comuniste aveau – acesta este de fapt şi motivul pentru care am plecat din fabrică, eram nemulţumit că lumea nu a înţeles ce se întâmplă şi nu s-au schimbat lucrurile.”
    Trei ani mai târziu, au văzut însă potenţialul de a transforma fosta fabrică comunistă şi au preluat-o, cu 2 milioane de mărci germane, în baza unui împrumut bancar: „Dacă în urmă cu câţiva ani lucram cu 7 mărci pe oră, să cumperi ceva cu 2 milioane de mărci era ceva de neimaginat”, mai spune Mircea Oltean.

    A fost singura privatizare din Reghin realizată prin licitaţie şi nu prin MEBO (Management Employment Buyouts, trecerea mijloacelor de producţie din proprietatea statului, în proprietatea muncitorului). „Nu au fost mulţi participanţi fiindcă nu era atractiv, era în pierdere.” Totuşi, spun că majoritatea aşteptau să treacă două-trei licitaţii ca să scadă preţul – „El nu a mai aşteptat, iar la primul termen de licitaţie a licitat suma cerută – dacă mai aştepta să scadă preţul, mai apăreau şi alţii, interesaţi doar de teren – erau fabrici vândute doar cu 1 leu.”

    Au obţinut finanţarea de la bănci şi au avut o perioadă de plătit – în trei luni aveau termenul limită. Licitaţia a fost în noiembrie, iar apoi în martie au intrat în posesia acţiunilor – în momentul în care au reuşit să plătească integral tot pachetul de acţiuni.

    Direcţia de atunci a fabricii era înspre faliment – cu datorii, condiţii de muncă foarte grele. Mircea Oltean îşi aminteşte că în prima iarnă, în hale erau -7 grade: „Îngheţa uleiul maşinilor, oamenii erau verde-albaştri din cauza frigului sau în turnătorie nu vedeai la doi metri din cauza gazelor, a fumului, lucruri care astăzi nu se mai întâmplă şi în hale sunt alte condiţii de muncă, nu avem noxe sau alte lucruri care să dăuneze sănătăţii angajaţilor.”

    În ceea ce priveşte Maviprod, compania a avut de la început un traseu ascendent, în condiţiile de piaţă de atunci: „Dacă ştiai să te mişti repede, foarte uşor puteai să îţi dublezi afacerile de la o lună la alta. Trebuia să te mişti foarte repede fiindcă şi dobânzile la bănci erau foarte ridicate – 170-180%. Pe de o parte, dacă nu mişcai repede, nu reuşeai să fii rentabil, iar pe de altă parte, nu-ţi creştea afacerea; riscurile erau pe măsură”. A fost o perioadă în care fiecare lună însemna dublul lunii precedente ca şi afacere, în 1995-1997.

    Punct şi de la capăt

    Fabrica achiziţionată era însă una veche, cu tehnologie din anii ’70 şi cu o serie de datorii la bugetul de stat. Mircea Oltean a creat atunci o strategie pe termen lung, dar şi una pe termen scurt, prin care să scadă costurile şi să crească eficienţa. Au început o retehnologizare intensă, care a prevăzut investiţii în turnătorie, tratamente termice, prelucrări mecanice etc. „Practic astăzi, pe baza tuturor aceste investiţii, am devenit unii dintre cei mai importanţi producători de utilaje forestiere din Europa”, spune el.

    Atunci când a cumpărat fabrica, Mircea Oltean şi-a propus o diversificare a activităţii acesteia, iar un sector mai apropiat decât ceea ce făceau şi înspre care se puteau orienta era cel agricol.

    Au încercat un prim pas în această direcţie în 2007, printr-o colaborare cu producătorul românesc Uzina Tractorul din Braşov: IRUM ar fi trebuit să vină cu motorul şi ambreiajul, iar UTB cu restul componentelor. Falimentul UTB a oprit însă şi acest proiect.

    „Industria românească era una făcută de specialişti – am văzut fabrici mari, am făcut facultatea în Braşov. Roman Braşov, Tractorul – cei care au coordonat aceste fabrici erau tehnicieni; până la urmă, regulile tehnice sunt aceleaşi şi în comunism, şi capitalism – dar dorinţa de îmbogăţire a unor persoane, pe termen scurt, să vândă la fier vechi tot ce era, să vândă terenurile, a distrus multe dintre fabrici – or acestea sunt chestiuni  de interes naţional şi nu am văzut pe nimeni să plătească – acestea sunt crime, toţi trebuia puşi la zid.”

    Astfel, din punctul de vedere al familiei Oltean, multe dintre acele fabrici puteau fi eficientizate: „Nu totul era bun, dar până la urmă, dacă eşti investitor, faci curăţenie, vezi ce se pretează – structura de fabricaţie la IRUM nu este ca în trecut, foarte multe dintre produsele care nu aveau succes în piaţă au fost scoase din producţie. Tehnologia era clar depăşită, rolul nostru era să identificăm care sunt lucrurile consumatoare de energie, de pildă, să le scoatem şi să venim cu altele”, spune Mircea Oltean.

    „Ei aveau un potenţial imens, probabil că este una dintre cele mai mari crime care s-a făcut la nivelul industriei româneşti, era o fabrică integrată pe 180 de hectare, în care se făcea tot – am vizitat producători mari, cum ar fi John Deere, de exemplu, şi am văzut fabrici de profil; dar nu mai întâlneşti ceva precum Uzinele Tractorul din Braşov”, îşi exprimă părerea referitoare la falimentul uzinei Tractorul şi Andrei Oltean.
    Din punctul lui de vedere, o fabrică precum aceea reprezenta munca părinţilor generaţiei sale: „În anii ‘80 stăteau la coadă pentru orice şi nu aveau acces la aproape nimic, toate acele economii s-au făcut pentru a crea mastodonţi de genul acela – păcat că toţi anii aceia de sacrificiu ai populaţiei s-au aruncat la gunoi, cum a fost şi cazul UTB-ului”.

    Soarta acesteia a fost până la urmă, ca în cazul multor altor fabrici locale, să fie valorificată în scop imobiliar, după ce anterior utilajele au fost vândute cu preţuri derizorii: „Au vândut utilaje care valorau sute de mii de euro la preţ de fier vechi, le luai cu 10.000-15.000 de euro; chiar şi noi am reuşit să luăm două maşini de acolo care noi costau sute de mii de euro şi le-am luat cu în jur de 15.000 de euro”.
    Directorul de dezvoltare al IRUM oferă compania lor drept contraexemplu: „Fabrica noastră era una cu tehnologii din anii ’70, în Tractorul s-a investit foarte mult şi erau maşini foarte noi, pe care le cumpărau chinezii şi nemţii; noi am luat vreo 2-3 – în rest au dus şi în China, Polonia, Germania, s-a evaporat totul, dar era o fabrică impresionantă”.

    Rolul principal în succesul IRUM l-a avut tatăl său, subliniază Andrei Oltean, „înţelegând mecanismul şi fiind de specialitate, a reuşit să rentabilizeze foarte repede tot businessul şi a ştiut unde să intervină”. Pe de altă parte, vechii manageri, care veneau din perioada comunistă, nu erau suficient de conectaţi cu realitatea capitalistă şi nu înţelegeau ce trebuie să facă pentru profitabilitate.

    Spre exemplu, spune Andrei Oltean, prin investiţiile în tehnologie şi infrastructură, reuşesc ca în prezent să cheltuie tot atât de mulţi bani pe gaz cât plăteau în 1999, când au cumpărat fabrica şi produceau mai mult.Nu au făcut un total al investiţiilor de până acum, dar Andrei Oltean precizează că de când au cumpărat această fabrică, tot profitul a fost reinvestit.

    Au vrut să umple golul lăsat de Uzina Tractorul Braşov

    În 2010, după ce au văzut că UTB-ul a dispărut din piaţă şi a rămas astfel un gol, şi-au propus să intre în piaţa agricolă, „lucru care nu este uşor, este o piaţă foarte competitivă, sunt producători foarte mari, care au utilaje bune, la costuri bune”, spune Andrei Oltean.
    Au hotărât ca primul pas să îl facă în colaborare cu un partener extern, prin care să intre în piaţă cu un utilaj deja testat – asemănător cu ceea ce oferea Tractorul Braşov. Au intrat astfel în colaborare cu producătorul de tractoare Belarus, ce presupunea ca ei să le furnizeze piesele pentru asamblarea a două modele de tractoare în Reghin. „Am reuşit să venim în piaţă cu un tractor simplu, robust, asemănător cu ce oferea UTB-ul”, spune tânărul Oltean.

    De altfel, spune că şi fabrica celor de la Belarus era similară cu Tractorul Braşov; aparţine statului din Belarus, au totul integrat, la fel cum era UTB-ul. „Belarusul producea tractoare pentru anumite ţări, Rusia de exemplu, România făcea pentru altele”, explică el cum era împărţită activitatea celor doi mari producători. În septembrie 2016, producătorul român de tractoare articulate forestiere lansase trei utilaje forestiere noi – două dintre acestea fiind concepute exclusiv de inginerii societăţii şi fabricate la Reghin. „Dar normal că am avut şi visul acesta de a avea un tractor agricol 100% IRUM, pe lângă cel forestier”, spune Andrei Oltean. „Ne-am dat seama că este nevoie de foarte multe investiţii în zona aceasta ca să poţi să vii cu un produs adevărat în piaţă, fiindcă astfel poţi să faci orice, poţi să faci şi un BMW, dar la final vezi că te costă 200.000 de euro.”

    Cum faci un tractor?

    „În primul rând a fost foarte important să vedem pe ce zonă de fermieri mergem. Am hotărât să mergem pe cei mici şi mijlocii – dar pentru anumite lucrări, se adresează şi celor mari”, descrie Andrei Oltean unul dintre paşii făcuţi în direcţia construirii tractorului agricol „made in Romania”. Au hotărât astfel să aleagă o gamă de la 86 de cai-putere la 102. 

    Un element important este motorul – astfel că au început de aici; apoi, legat de design şi de alte specificaţii tehnice, au făcut o serie de cercetări de piaţă şi, spune Oltean, au încercat să creeze un produs care să îi reprezinte, să aibă o identitate unică.
    Pentru dezvoltarea designului au început de la elemente precum logoul companiei, care este reprezentat de un cal, apoi s-au adăugat alte elemente pe care ei să le pună în valoare.

    „Am început să construim ca un joc de Lego, iar la final am reuşit să scoatem un produs”, spune Andrei Oltean. Au fost însă tot timpul atenţi şi la costuri şi, spune tânărul, au reuşit astfel ca produsul să fie competitiv în piaţă şi să poată fi destinat şi exportului.
    În total, a durat cam cinci ani construcţia TAGRO. Denumirea vine de la TAG, tractor agricol, care se referă la prima gamă de tractoare agricole pe care ei le-au asamblat sub licenţa Belarus; ulterior au adăugat RO, reprezentând atât „industria românească în acest an al centenarului”, cât şi iniţialele oraşului Reghin şi ale familiei Oltean.

    Ambiţia lui Andrei Oltean este ca TAGRO să fie mai bun decât tractoarele dezvoltate în Belarus şi ansamblate la Reghin. Proiectul TAGRO a fost realizat în Centrul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Utilaje Agricole şi Forestiere – IFOR – care funcţionează la Reghin din 2015, centru înfiinţat de IRUM, în urma unei investiţii de 2,65 milioane de euro. Alţi 4 milioane de euro au fost investiţi în concretizarea proiectului TAGRO. Producţia în serie va începe în aprilie 2019, iar conducerea IRUM Reghin estimează că în primul an vor fi produse şi vândute 200 de tractoare TAGRO, în 2020 va fi depăşit pragul de 300, iar în 2021 vor urma alte 500 de tractoare.

    Din Reghin până în Africa de Sud

    „În primul rând, aici trebuie să avem succes pentru a avea succes şi în alte ţări”, consideră Andrei Oltean, care speră ca succesul tractorului agricol lansat să fie mai întâi atins în România. Potrivit lui, valoarea pieţei este de peste 2 milioane de utilaje pe an – spre comparaţie, piaţa de utilaje forestiere este de undeva la 7.000 de unităţi în fiecare an. „Diferenţa este enormă, potenţial există – e important să vedem ce decizii o să luăm şi cum o să reuşim să le punem în aplicare – fundaţia acestui proiect trebuie să fie piaţa din România – că aici ştim tot, începând de la clienţi, cultura ţării etc.”
    Completează: „Nu vreau să fiu mult prea optimist, însă consider că dacă ne facem treaba cum trebuie, o să aibă un impact bun şi în economia românească, în industrie, iar apoi planurile noastre sunt să vindem şi în alte ţări.”
    De altfel, la fel au procedat şi în zona forestieră – fundaţia a fost România, iar apoi, în momentul în care au considerat că au un nivel tehnologic bun pentru a face şi export, în 2010, au început o campanie de dezvoltare la nivel internaţional, ajungând acum să aibă dealeri în majoritatea ţărilor din Europa unde se face exploatare forestieră – dar au vândut şi în Africa de Sud.

     „Va veni şi vremea oraşelor mici”

    Tânărul Oltean observă că sunt câteva afaceri importante în Reghin, oraş cu circa 35.000 de locuitori, printre care Hora, cea mai mare fabrică de instrumente muzicale din toată Europa. „Eu zic că nu e nici uşor, nici foarte greu să faci afaceri aici. Fiecare zonă are avantajele ei.” Din rândul avantajelor, Andrei Oltean enumeră relaxarea oamenilor şi faptul că ei reuşesc să atragă forţa de muncă prin intermediul brandului:  „Fiind un oraş mic, oamenii nu sunt atât de încărcaţi psihologic. Dacă ai un brand bun de firmă şi dacă creezi un mediu bun de lucru – nu ai probleme cu recrutatul, din acest punct de vedere am stat chiar bine.”

    Pe de altă parte, fiindcă aveau nevoie de ingineri, iar oraşul era mai mic, spune că au întâmpinat uneori probleme la acest capitol. În acest sens, analizează unde să deschidă un birou de proiecte în cadrul centrului de dezvoltare, IFOR, iar oraşele pe care le iau în calcul sunt Braşovul şi Clujul. În afară de costul vieţii, un alt avantaj al unui oraş mic, sesizat de cei care s-au întors aici, este calitatea vieţii: spre exemplu, locul de muncă este, de cele mai multe ori, la 5 minute distanţă faţă de casă, spre deosebire de situaţia în care se află cei mai mulţi dintre angajaţii aglomerărilor urbane.

    Pe de altă parte, un dezavantaj este lipsa dezvoltării activităţilor sociale: „Nu ai un cinematograf, de exemplu”.
    Andrei Oltean este de părere că „va veni şi vremea oraşelor mici” atunci când se va ajunge la un nivel de saturaţie în oraşele mari ale României, în care oamenii vor migra înspre acestea. De altfel, astfel de cazuri a văzut deja, chiar în rândul angajaţilor lor, care au venit aici nu doar din oraşele României, ci chiar şi din afara ţării.

     Renovarea de mentalităţi

    Cele două companii ale familiei Oltean – Maviprod şi IRUM – au în total circa 600 de angajaţi, dintre care circa 500 lucrează în cadrul IRUM, jumătate dintre ei, reprezentanţi ai generaţiei mai vechi de muncitori. „Chiar glumim că aşa cum am refăcut infrastructura, am retehnologizat, acum lucrăm şi la «renovarea mentalităţii oamenilor», este un amestec de generaţii şi aici e foarte mult de lucru pentru a-i face pe oameni să înţeleagă de ce trebuie să facă calitate, de ce nu putem spune că «lasă, merge şi aşa».”

    Andrei Oltean observă că este mai greu să lucreze la schimbarea vechilor mentalităţi decât să lucreze cu noile generaţii, fiindcă „lumea a fost obişnuită să lucreze într-un anumit stil – e greu să facă anumite schimbări, dar dacă îi faci să înţeleagă care e impactul pozitiv asupra companiei, nu sunt probleme”. 

    Potrivit tânărului, până acum nu au întâmpinat dificultăţi în ceea ce priveşte recrutarea.
    „În partea aceasta de personal calificat încercăm să căutăm oameni de valoare, idee în care am reuşit să repatriem anumiţi ingineri care lucrau la anumite firme din afara ţării, am reuşit să îi aducem să lucreze în Reghin. Inclusiv managerul departamentului de cercetare-dezvoltare este din Braşov şi a lucrat foarte mult anterior în Italia şi Franţa.”

    Spune că încurajează un stil de lucru în companie în care oricine să îşi poată spună părerea: „Încercăm să creăm comunicare în firmă, fiecare poată să aducă un plus, atunci încercăm să ascultăm pe toată lumea, ce are de spus”.
    „Creând un mediu bun de lucru pentru angajaţi, inclusiv cum este pentru zona aceasta de cercetare şi dezvoltare, am reuşit să oferim o alternativă tinerilor care fac facultatea la Cluj, la Bucureşti – să le oferim posibilitatea să se întoarcă şi acasă, să aibă un job ca lumea şi aici”, adaugă Andrei Oltean.
    Şi el este, de altfel, un exemplu al celor care s-au întors – spune că „pe jumătate însă”, fiindcă, în contextul în care au un birou şi la Cluj, lucrează şi de acolo, dar îşi petrece minimum trei zile pe săptămână în Reghin, în fabrică.

    Mereu cu gândul la afacerea de familie

    Andrei Oltean nu şi-a pus niciodată problema de a lucra în altă firmă în afară de a familiei. Prima amintire a tânărului legată de afacerea familiei ţine de momentul în care au ales numele Maviprod, când el avea în jur de 7 ani: M vine de la Mircea, A de la Andrei, Vi, de la Violeta. „Apoi, îmi mai aduc aminte că ai mei erau tot timpul foarte ocupaţi şi mai ales la începuturi biroul însemna mult şi acasă – de exemplu duminica în bucătorie tata făcea contabilitatea etc. Toate aceste lucruri m-au racordat atât de mult la afacere, auzind ce se întâmplă în casă eram convins că asta vreau să fac.”

    Apoi tot timpul s-a simţit atras de tractoare: „Când eşti mic, te întreabă lumea ce vrei să fii – eu ziceam tractorist – cam acesta a fost primul job pe care mi-l doream, iar acum am ajuns să facem tractoare”.
    Directorul de dezvoltare al IRUM consideră că nu este o problemă faptul că mulţi dintre copiii unor antreprenori care au fondat afaceri importante în România nu vor să preia frâiele acestora – observă că astfel de situaţii există şi în statele vestice, unde moştenitorii sunt doar acţionari. Spre exemplu, a întâlnit-o la o conferinţă în Statele Unite pe tema afacerilor de familie pe una dintre moştenitoarele imperiului Mars: în situaţia acestei companii, chiar dacă moştenitorii sunt în jur de 50, niciunul dintre ei nu este implicat în afacere.

    Andrei Oltean a făcut facultatea la Cluj, dar a făcut un semestru la Universitatea Tehnică din Stuttgart – „o zonă foarte puternică pe tipul acesta de învăţământ, fiindcă în Stuttgart sunt Mercedes, Porsche, ei au sediile acolo şi cresc o serie de ingineri de valoare”. Apoi la doctorat iarăşi a fost câteva luni în Germania, în zona de motoare diesel, undeva în nordul Germaniei. În rest, spune că încearcă să ajungă la cât mai multe cursuri internaţionale: „Sunt la un alt nivel şi m-am lămurit acum şi mai mult că este foarte importantă educaţia”.
    În timp ce Andrei Oltean este directorul de dezvoltare al grupului, Mircea Oltean este directorul general al IRUM, iar mama sa este directorul general al Maviprod – „Ea este şefa, glumim noi”. În ceea ce priveşte munca alături de tatăl său, spune că prin intermediul acestuia a identificat elementele de bază care trebuie îndeplinite pentru succes: „Corectitudine, seriozitate, iar probabil că unul dintre cele mai importante lucruri care au ajutat la dezvoltarea de până acum a fost că nu s-au pus banii pe primul loc şi tot timpul era prioritară dorinţa de a face ceva – de a lăsa ceva în urmă”.

     Vânzare?

    Andrei Oltean spune că nu au luat niciodată în calcul vânzarea firmei, deşi oferte în acest sens au existat.
    Mircea Oltean spune şi el că au primit mai multe oferte de vânzare – chiar şi anul trecut i-au „mai abordat unii-alţii, dar momentan nu avem în minte asta”.

    „Vrem să facem ceva pentru oraşul ăsta, pentru ţară, ca lucrurile să meargă mai bine. Probabil pe unii îi motivează partea financiară, dar noi, ca familie, niciodată nu ne-am făcut socotelile în afaceri în bani – banii sunt o consecinţă a ceea ce faci, dar niciodată nu am fost obsedaţi să facem asta, satisfacţia este atunci când vezi că se întâmplă nişte lucruri”, spune CEO-ul IRUM Reghin.

    În ceea ce priveşte tractorul „made in Romania”, Mircea Oltean spune că a observat foarte mult interes şi a primit multe întrebări legate de proiectul tractorului TAGRO: „În România nu se întâmplă astfel de lucruri, lumea aşteaptă imediat ceva românesc, dacă vorbim despre aceleaşi performanţe şi costuri asemănătoare, eu zic că majoritatea românilor vor alege un produs românesc”.

    TAGRO,
    primul tractor agricol sută la sută românesc
    Primul tractor agricol sută la sută românesc produs după o pauză de 15 ani, TAGRO, este un tractor conceput şi realizat pe platforma IRUM Reghin. Proiectul TAGRO a fost realizat în Centrul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Utilaje Agricole şi Forestiere – IFOR – care funcţionează la Reghin, în Transilvania. Acest centru a fost înfiinţat de grupul IRUM, a presupus o investiţie de 2,65 milioane de euro şi reuneşte aproximativ 50 de ingineri români.

  • Grigore Horoi, preşedinte Agricola: “Cea mai mare realizare din carieră este faptul că am reuşit cu echipa pe care o conduc să manageriez într-un chip inspirat perioada crizei.” – VIDEO

    Nu contează admiraţia, mă simt foarte responsabil pentru oamenii care au speranţa unui loc de muncă, într-o zonă unde ofertele nu sunt foarte generoase. Sunt responsabil pentru familia mea pe care nu vreau să o dezamăgesc. Prima dată când am fost numit director pe subsidiarele grupului Agricola, îmi doream să rezist pe acea poziţie măcar un an, ca să mă pot lăuda copiilor şi nepoţilor mei că am fost şi eu director. Slavă Domnului, au trecut foarte mulţi ani de atunci şi sper să mai fie şi alţii. Cea mai mare realizare din carieră este faptul că am reuşit cu echipa pe care o conduc să manageriez într-un chip inspirat perioada crizei. Noi am transformat acel pericol într-o oportunitate.
    Am făcut împreună cu echipa alegeri strategice. Am mers pe strategie de diferenţiere. Noi venim cu un produse care să răspundă aşteptărilor.

    Îmi place să călătoresc în toate locurile pe care nu le-am văzut. Din păcate, mai mult îmi petrec timpul în vacanţe în afara ţării. Râvnesc să petrec timpul în România. Îmi place sportul, dar din păcate, din cauza unor afecţiuni fizice, nu prea mai pot juca chiar toate sporturile care îmi plăceau, dar joc ping-pong.

  • Cum a reuşit un primar din Prahova să elimine aproape toate ajutoarele sociale

    Printre localităţile unde autorităţile au reuşit să descurajeze lenea se numără şi Blejoi.
     
    Dacă la preluarea mandatului actualului primar, în 2004, erau peste 100 de dosare întocmite în baza legii venitului minim garantat, în prezent mai sunt 11 beneficiari, dintre care 7 au documente medicale verificate.
     
    Primarul comunei Blejoi, Adrian Dumitru, susţine că în toţi aceşti ani s-au făcut anchete sociale ca la carte, iar asistaţii social au fost obligaţi să-şi îndeplinească orele de muncă în folosul comunităţii. 
     
    Cei care nu au venit la activităţi precum îngrijirea parcurilor sau curăţenia pe domeniul public şi-au pierdut dreptul la ajutorul social. 
    În plus, având în vedere că pe teritoriul comunei îşi desfăşoară activitatea marile centre comerciale şi zeci de alte firme de producţie, rata şomajului în Blejoi este aproape 0.
     

  • Cine este antreprenorul român care vinde fotolii la Polul Nord şi face milioane din asta

    Adrian Rus a reuşit să descopere ceea ce mulţi alţi oameni de afaceri caută: o nişă pe care să dezvolte un produs de milioane de euro. Cum a ajuns să exporte fotolii de masaj în toată Europa şi chiar şi unui client de la Polul Nord?

    Antreprenoriatul este un stil de viaţă pe care-l adopţi atunci când eşti o persoană cu iniţiativă, cu dorinţa de a încerca, de a exploata şi explora o idee, un drum”, descrie Adrian Rus calea pe care a luat-o, în urmă cu mai bine de un deceniu.

    El a pus în Cluj-Napoca bazele Komoder, companie ce activează pe piaţa scaunelor de masaj, ce a ajuns anul trecut la 2.500 de fotolii vândute şi o cifră de afaceri de peste 2 milioane de euro; pentru anul în curs, Rus previzionează venituri de 3 milioane de euro.

    „În timpul liceului, familia şi profesorii mi-au încurajat latura antreprenorială; cred de asemenea că spiritul antreprenorial se mai poate moşteni”, descrie Rus orientarea înspre antreprenoriat.  

    În perioada 2006-2011, el a condus propria agenţie de creaţie, unde dezvolta proiecte online şi aplicaţii; a ajuns la concluzia că experienţa acumulată în proiectele derulate pentru diverşi clienţi îi este suficientă pentru a lansa un nou business. „Nu ştiam exact ce vom vinde, dar eram foarte decis să utilizez resursele agenţiei pentru un proiect de nişă”, spune el. A studiat piaţa, a identificat produsul care, potrivit lui, la momentul respectiv era inexistent în România şi a lansat noul proiect în 2011.
    „Prima interacţiune cu un fotoliu de masaj am avut-o în afara ţării şi mi s-a părut o soluţie foarte bună pentru sănătate”, îşi aminteşte el. 

    Obstacolele nu au lipsit atunci când a dezvoltat afacerea – variind de la găsirea surselor de finanţare până la căutarea angajaţilor.

    Compania a crescut organic, evoluând de la 2 angajaţi la 20, de la un birou de 15 mp la 2.000 mp de depozitare. Lansată oficial în 2011, în prezent Komoder este unul dintre cei mai importanţi jucători de pe piaţa de fotolii de masaj din România.

    Primul showroom a fost deschis în Cluj-Napoca, iar în prezent, compania are magazine deschise în Timişoara, Bulgaria, Spania, Italia şi a dezvoltat şi parteneriate de revânzare în Belgia şi Olanda. Antreprenorul menţionează însă că fotoliile sale au ajuns chiar şi la Polul Nord, după ce un client al său de acolo a observat produsele în Olanda.

    Compania lucrează cu două fabrici din China şi Taiwan, având cerinţe speciale pentru fiecare produs (de la dimensiuni, la culori şi aspecte tehnice). „De exemplu, preferăm să testăm produsul câteva luni înainte de a-l introduce pe piaţă şi alegem cu atenţie culorile şi materialele. Partea tehnică şi calitatea masajului sunt esenţiale, deoarece un fotoliu de masaj trebuie să se ajusteze în funcţie de persoana care-l ocupă.”

    Consumatorul român alocă în medie 7.000 – 8.000 de lei pentru o astfel de achiziţie, în timp ce clientul din Spania alocă 3.000 – 4.000 de euro, subliniază Rus. Aşteptările lor sunt, în schimb, similare: livrare rapidă, service şi montaj inclus, cât şi garanţie. 

    Înainte de achiziţie, clienţii se informează online, studiază produsele, datele tehnice, iar mai apoi îşi doresc o experientă în magazine, pentru a înţelege beneficiile produselor, completează fondatorul Komoder.

    Practic, mediul online şi cel fizic se completează, dar există excepţii: clienţii cu vârsta între 30-35 de ani, care se pot rezuma la experienţă online.

    „Pe termen mediu, estimăm că fotoliul de masaj va deveni un accesoriu pentru sănătate şi va fi tot mai prezent în casele românilor. Va fi un dispozitiv inteligent care va identifica persoanele cu probleme ale musculaturii paravertebrale sau cu afecţiuni ale coloanei vertebrale şi le va putea ameliora sau chiar trata”, spune Rus. Cum se diferenţiază însă produsele oferite de companie faţă de celelalte produse disponibile pe piaţă? „Calitatea fotoliilor de masaj Komoder este un factor, dar ne diferenţiem puternic şi prin serviciile oferite. Clienţii au anumite asteptări pe partea de consultanţă (uneori chiar medicală), oferim un serviciu de livrare complet adaptat clientului şi, bineînţeles, posibilităţi de finanţare.”

    În ceea ce priveşte planurile lui în continuare, pentru 2019, Adrian Rus vizează două noi showroomuri în afara ţării.
    Potrivit ZF, piaţa europeană a fotoliilor de masaj are o valoare de 500 de milioane de euro. În România, printre concurenţii Komoder se numără Masatto, tot din Cluj-Napoca, sau Chairmony din Bucureşti.

  • Caz fericit într-un cătun din Timişoara: Cum au reuşit preotul şi pădurarul să oprească tăierea a 800 de fagi din sat

    Potrivit informaţiilor din petiţia intitulată “Să salvăm pădurile din Prisăcina – Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei!”, lansată în primăvara acestui an, un număr de 838 de fagi au fost marcaţi, în toamna anului trecut, de către Ocolul Silvic Băile Herculane în vederea tăierii. Arborii se află pe văile din jurul cătunului Prisăcina, din judeţul Caraş-Severin, în care mai locuiesc doar 26 de familii.

    Petiţia lansată de mai multe organizaţii de mediu a fost adresată Gărzii Forestiere Timişoara, cu scopul de a respingere cererea de emitere a avizului necesar exploatării forestiere a două parcele din apropierea cătunului Prisăcina, pe care se află pădurile de fagi, “avȃnd ȋn vedere impactul devastator şi ireversibil pe care aceste lucrări silvotehnice ȋl vor avea atât asupra peisajului natural, cât şi asupra comunităţii locale”.

    În petiţie, care a strâns peste 11.000 de semnături, se arată că “aceste păduri nu au fost exploatate comercial niciodată până acum, locuitorii din aceste cătune trăind de sute de ani în armonie cu natura şi fără a o afecta. De altfel, toţi locuitorii din cătunul Prisăcina au semnat un protest faţă de aceste exploatări, exprimându-şi astfel indignarea şi nemulţumirea faţă de aceste intervenţii silvice”.

    Preşedintele Asociaţiei Altitudine Banat, Alin Ciulă, a declarat, corespondentului MEDIAFAX, că în urma mobilizării mai multor organizaţii de mediu, precum şi a sătenilor, reprezentanţi ai Gărzii Forestiere Timişoara au mers în teren pentru a verifica situaţia, iar mai apoi au decis ca exploatările planificate şi intervenţiile silvice să fie oprite pe cele două parcele.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea tânărului din România care a renunţat la fotbal şi s-a făcut LĂUTAR. Acum câştigă într-o seară cât lua din fotbal într-o lună

    În clasa a IV-a a început să se antreneze serios pe terenul de fotbal, urmând astfel visul tatălui său de a-l vedea un sportiv de performanţă. A jucat la echipa de juniori a Universităţii Craiova, apoi a prins un loc în lotul echipei a doua a Universităţii.
     
    “A fost una dintre cele mai frumoase perioade pentru că jucam pentru echipa mea de suflet şi am avut privilegiul de a fi antrenat chiar de Gheorghiţă Geolgău, fostul mare jucător al Ştiinţei. La 16 ani am plecat la Pandurii Târgu Jiu şi am prins lotul în perioada în care echipa juca în prima ligă, iar Pandurii  erau pe locul doi în campionatul României.”, îşi aminteşte Cosmin din perioada în care trăia doar pentru fotbal.
     
     
    La 21 de ani a fost însă nevoit să renunţe la sport, iar calea pe care a ales-o a fost cea a muzicii. Cu toţii ştiau că este talentat nu numai la lovitul balonului de fotbal, ci şi la triluri de muzică populară.
     
    “Cântam la antrenamente, prin curte sau în baie. De multe ori colegii mă rugau să le cant la micile petreceri din deplasari, dar totul a început abia după ce am renunţat la fotbal. Am mers la o nuntă la ţară unde a venit să cânte un cunoscut saxofonist din Timişoara, Petrică Nicoară. Un vecin care mă auzise cum cânt m-a prezentat dumnealui şi aşa a început totul. Apoi, m-a chemat cu el la diferite evenimente în ţară. ”, povesteşte Cosmin despre începuturile în muzică.
     
     
    La doi ani de când a început să cânte, Cosmin Bîrlan este deja o vedetă de muzică populară în toată regula şi a participat la numeroase concursuri şi spectacole, dar şi sute de cântări la evenimente. A absolvit Şcoala de Arte din Drobeta Turnu Severin şi acum  urcă pe scenă alături de Niculina Stoican, Anica Ganţu sau Petrică Nicoară.
     

  • Cine sunt românii care au luat sute de milioane pe afacerile lor

    Start-up-ul local UiPath, specializat în cea mai în vogă tehnologie la nivel global – dezvoltarea de roboţi software care automatizează procesele de lucru din companii –, a fost evaluat la 3 miliarde dolari – cea mai înaltă evaluare înregistrată vreodată de o companie de IT lansată din România, după ce luna trecută a reuşit să atragă cea de-a treia mare finanţare – 225 milioane dolari.

    În topul celor mai valoroase businessuri de tehnologie din România este inclus şi Bitdefender, furnizor de soluţii de securitate cibernetică, consacrat deja ca fiind cel mai puternic brand din IT-ul românesc. Acesta a fost evaluat la peste 600 milioane de dolari în urma tranzacţiei prin care fondul de investiţii Vitruvian Partners a devenit al doilea cel mai mare acţionar al companiei, odată cu achiziţia pachetului minoritar de aproximativ 30%, deţinut de fondul de investiţii Axxess Capital.

    Al treilea loc în clasament este ocupat de compania de software Softvision din Cluj, care a fost preluată recent de furnizorul american de servicii de IT Cognizant Technology, valoarea tranzacţiei fiind estimată la 550 milioane dolari.

    Tot în jurul acestei sume – 500 milioane de dolari – s-a situat şi tranzacţia din 2014 dintre start-up-ul local LiveRail, care a dezvoltat o tehnologie de monetizare a clipurilor video, şi gigantul american Facebook, care deţine cea mai mare reţea de socializare din lume. La doi ani de la integrarea LiveRail în cadrul Facebook, gigantul american a decis însă să închidă operaţiunile acestuia.

    3 mld. dolari

    1. UiPath

    Povestea start-up-ului UiPath, fondat de Daniel Dines şi Marius Tîrcă, a început în urmă cu trei ani, când start-up-ul s-a desprins dintr-o companie specializată în furnizarea de soluţii software pentru outsourcing, înfiinţată încă din 2005. Treptat, aceasta s-a specializat în soluţii de automatizare, iar din 2012 şi-a îndreptat atenţia către piaţa de automatizare robotizată a proceselor. Atunci, cei doi fondatori ai UiPath şi-au dat seama de potenţialul acestei pieţe şi au înfiinţat separat start-up-ul specializat pe astfel de soluţii. Cei doi au deschis şi entităţi în străinătate, printre primele numărându-se Marea Britanie, India şi SUA.  Prima mare finanţare a fost obţinută în 2015 – 1,5 mil. dolari –  de la Credo Ventures, Early Bird şi Seedcamp, iar a doua în 2017 – 30 mil. dolari – de la fondul de investiţii Accel. Apoi, au urmat cele două mari finanţări obţinute anul acesta – 153 mil. dolari, de la Accel, Capital G şi Kleinder Perkins Caufield & Byers – şi 225 mil. dolari – de la Sequoia, Capital G şi Accel.

    După cele trei mari finanţări primare, care totalizează peste 400 milioane dolari, UiPath şi-a extins prezenţa la nivel internaţional deschizând noi birouri în diferite colţuri ale lumii, precum Australia, Hong Kong, Franţa (Paris) şi Germania (München).

    600 mil. dolari

    2. Bitdefender

    Familia Talpeş, Florin şi Măriuca, a pus bazele Bitdefender, cel mai mare producător local de software, acum mai bine de 20 de ani, reuşind să ajungă în întreaga lume cu antivirusul şi toate soluţiilor de protecţie a sistemelor informatice. Astfel, soluţii de securitate IT dezvoltate de Bitdefender sunt utilizate acum la nivel global de aproximativ 500 de milioane de utilizatori.

    Luna trecută, Bitdefender şi-a extins prezenţa globală directă prin achiziţia companiei SMS eTech din Australia. Mai exact, Bitdefender a preluat linia de business care se ocupă de distribuţia produselor sale pe piaţa australiană şi din Noua Zeelandă, achiziţia făcând parte din strategia sa de dezvoltare la nivel internaţional. Odată cu achiziţia liniei de business din cadrul SMS eTech, Bitdefender va deschide propria subsidiară în Australia, urmând să-şi întărească astfel poziţia în întreaga regiune Asia-Pacific. Ca atare, dezvoltatorul de soluţii de securitate cibernetică va deschide un birou în oraşul Melbourne, acesta fiind primul biroul Bitdefender din regiunea Asia-Pacific.

    În ultimii doi ani, Bitdefender a deschis birouri proprii în Italia, Suedia şi Canada, ca parte a procesului de expansiune globală.

    Anul trecut, compania a înregistrat afaceri de 591 milioane lei (129,6 mil. euro), în creştere cu 30% faţă de 2016, în timp ce profitul net s-a menţinut aproape la acelaşi nivel, cifrându-se la 29 mil. lei (6,2 mil. euro), mai mare cu 3%.

    550 mil. dolari

    3. Softvision

    Compania de software Softvision a fost înfiinţată în 1994 de românul Laurenţiu Russo, care a studiat şi şi-a început cariera în SUA, lucrând pentru companii precum AMD şi HP. Treptat, Softvision a devenit un furnizor global de software şi servicii de consultanţă IT ce deţine în România aproximativ o jumătate din numărul de angajaţi la nivel internaţional.

    Compania are în România mai multe studiouri de dezvoltare, în Cluj-Napoca, Baia Mare, Bucureşti, Timişoara şi Iaşi, cu un număr mediu de angajaţi de 1.139  anul trecut, conform datelor de la Finanţe. Softvision este unul dintre cei mari 10 angajatori din industria de software din România după numărul mediu de angajaţi din 2017, potrivit unei analize a ZF pe baza datelor de la Finanţe. Anul trecut, compania a raportat în România afaceri de 195,9 mil. lei (42,9 mil. euro), în creştere cu 8% faţă de anul precedent. Înainte de a fi preluată la începutul acestei luni de americanii de la Cognizant Technology, în schimbul unei sume de aproximativ 550 mil. dolari, Softvision avea la nivel global aproximativ 2.400 de angajaţi, ceea ce înseamnă că în România se află aproximativ o jumătate dintre oameni.

    În 2016, compania fuzionase cu Software Paradigms International (SPI), una dintre cele mai mari firme din SUA, ca parte a planurilor de extindere globală.

    500 mil. dolari

    4. LiveRail

    Povestea LiveRail, compania online cumpărată în 2014 de Facebook cu 500 mil. dolari, are ca punct de start un proiect de externalizare semnat între un start-up britanic care a oferit unei mici firme din Cluj-Napoca, găsită după căutări pe internet, un contract de dezvoltare a unei pagini web. Acest contract i-a pus în legătură pe britanicul Mark Trefgarne şi pe românii Andrei Dunca şi Sergiu Biriş, iar calitatea proiectelor realizate la Cluj pentru clienţii din Marea Britanie i-a determinat pe cei trei să treacă la un nou nivel, respectiv să demareze împreună, ca parteneri, LiveRail – proiectul unei tehnologii care să permită afişarea de reclame video online. Tehnologia LiveRail a fost iniţial testată pe platforma video locală Trilulilu, supranumită „YouTube de România“, fondată de asemenea de Dunca şi Biriş.

    Conform unui raport al Business Insider, achiziţia LiveRail de către Facebook nu a luat drumul pe care aceştia îl doreau. Facebook a cumpărat LiveRail în ideea de a „mărita” nivelul de acurateţe oferit de reclamele targetate ale reţelei de socializare cu reclamele video pe Facebook şi nu numai. Vicepreşedintele diviziei de reclame pe produs a Facebook, Brian Boland, a recunoscut că integrarea tehnologiei LiveRail a durat mai mult decât s-ar fi aşteptat.

    În 2016, Facebook a decis să închidă LiveRail „pentru a ne concentra pe metode mai bune pentru a ajuta publisherii să îşi vândă reclamele direct către advertiser, precum şi pentru expansiunea ofertei noastre de reclame video“, potrivit declaraţiei oficiale de atunci a gigantului american.