Când am venit la ZF, locuiam într-o mansardă, pe Calea Victoriei, într-un bloc dărăpănat, cu bulină roşie. Era o babă care avea mai mulţi chiriaşi la mansarda aia, foste camere ale servitorilor din vremea presupusei înfloritoare burghezii interbelice. Fereastra era de 50 pe 50 iar patul atât de strâmt încât, daca unul voia să se întoarcă de pe o parte pe alta, trebuia, obligatoriu, să se întoarcă şi celălalt. Vis-a-vis de noi, despărţiţi de un hol strâmt, era chiriaş un senator din Parlamentul României. Iar eu cu prietena mea, care strângeam bani ca să închiriem un apartament, ne întrebam şi ziceam: noi stăm aici că n-avem niciun ban, da asta? Până l-am văzut într-o seară: stătea în faţa blocului şi fluiera după gagici. Iar pe Calea Victoriei treceau şi trec şi azi multe femei frumoase. Tot să fluieri.
Pe Ilie Şerbănescu, directorul ZF, îl ştiam de la Revista 22. Eram şeful secţiei politice (cum se zicea atunci) la Revista 22 şi eram cum se spunea şi nu se mai spune acum “Cap limpede”. Şi venea Ilie Şerbănescu cu trabantul lui şi-l parca în curtea librăriei Humanitas de pe Calea Victoriei unde aveam şi noi redacţia. Şi lumea se uita ca la urs pentru că trabanturile dispăruse, cred că ultimul dispărut a fost al lui Ilie Şerbănescu. Abia după ce el a început emisiunea “Rătăciţi în tranziţie” de la ProTV, un serial excepţional, a apucat să-şi cumpere ceva mai de soi, un Tico verde, dacă memoria mea nu-mi joacă feste. Şi venea Ilie Şerbănescu cu nişte chestii scrise la maşina de scris sau de mână, nu mai ştiu. Iar secretara trebuia să le introducă în computer. Pe vremea aia erau diskete, nu era altă modalitate de transfer a datelor. Ilie Şerbănescu avea o rublică în 22. Dar, precum Creangă în plângerea lui către Eminescu (“iartă-mă bădiţă că am scris lung, dar nu am ştiut să scriu scurt”) el scria mult, de-l uita Dumnezeu la masa de scris. Aveam un coleg, Horaţiu Pepine, care era mai şmecher decât toţi şi mai mare ca noi şi-i zic, mă Horaţiu, nu ştiu ce să mă mai fac: iar a scris asta de două ori mai mult decât trebuie. Şi zice el, la mişto: uite cum faci. Închide ochii, pune palma pe pagină şi cu pixul fă un contur. Şi tai ce este sub palmă.
Acuma nu ştie Ilie Şerbănescu câte articole i-am scurtat eu cu ochii închişi, dar când am venit la ZF, unde el era director, mi-a spus cu vocea lui gravă, un pic răguşită: “Maiestre, aici este de muncă, nu ai timp de altceva”. În fine, poate nu avea el timp. În redacţie erau puţine calculatoare, trebuia să aştepţi când veneai de pe teren să-ţi scrii şi tu articolul tău. Şi stăteai pe un scaun, lângă o masă mare din centru redacţiei, uitându-te la nimic. Nu plecai când îţi terminai treaba, ci la o oră anume, dacă nu mă înşel undeva la ora 19.30. Şi, dacă nu aveai ce face pentru că nu puteai pleca, jucai solitere, dacă prindeai un calculator. Am învăţat să joc solitere în redacţia ZF, în sediul de vis-a-vis de Biserica Luterană, nu mai ştiu cum se numea clădirea. De aceea eu nu-i condam pe angajaţii statului care joacă solitere, doar mă amuz, poate, când scrie ceva Times New Roman despe asta. În rest, dacă un om ştie exact ce are de făcut şi are de facut, el va face.
Şerbănescu voia să lanseze un proiect pe care-l numise “oraşe moarte”. Şi mi l-a dat mie să-l fac. Puţini mai ştiu azi cât de grea a fost tranziţia. De fapt, nu a fost grea, a fost cumplită. Am mers prin oraşe mici. Am ajuns în Luduş şi nu era nimic de lucru, toate fabricile comuniste se închiseseră. Doar cei care lucrau la stat aveau ceva bani în buzunar. Târnăveniul avea doar o mică afacere privată, o făbricuţă deschisă în curtea unei case, fabricuţă care făcea bolţari. Existate un complex chimic. Directorul încă era pe funcţie, dar în fabrică nu mişca nimic. La Bucureşti aceste lucruri nu se vedeau, dar eu am văzut România în genunchi, am văzut-o mergând prin ţară, prin “orasele moarte”. Am văzut cum arată o închisoare, într-o iarnă în care îl căutam pe Gravoche, copilul Revoluţiei române, la Penitenciarul din Bacău.
Am venit la ZF nu ca să rămân un car de ani. Ştiam din piaţă de apariţia ZF, toată lumea zicea că-i mişto, da nu-l văzusem niciodată. Mă rog, era color sau colorat. Dar era ca toate celelalte ziare. Am început să lucrez pe zona de sănătate. Vrăjeli – ce-a zis unul, ce-a zis altul şi aia era. Mergeam la conferinţele lui Sorin Oprescu, pe atunci director al Spitalului Universitar. O hăhăială generală. Ce-a zis? – eram întrebat în redacţie. Pai nu prea ştiu, răspundeam. A zis că, dacă-i frig afară, îi primeşte pe oamenii străzii să doarmă în spital. Păi şi ştirea unde-i? De unde să-i dau eu Adelinei Rădulescu, şefa mea, ştire cu Oprescu când ăsta era cu gura până la urechi de râs la propriile lui glume, în vreme ce înfuleca fursecuri? Nu existau nici date publice substanţiale atunci. Internetul exista, dar era gol ca spaţiul dintre galaxii.
Apoi am ajuns să lucrez pe politică. Şi ne împărţeam partidele. Iar eu am vrut PSD pentru că era un partid greu iar eu eram încăpăţânat. Şi am “făcut” PSD, deşi Oana Marinescu nu a vrut să mi-l dea. A început calvarul. PSD era la guvernare, Adrian Nâstese era “El însuşi”. Şi venea la conferinţa de presă de luni, de după Biroul lor permanent naţional săptămânal şi zicea nişte prostii. Iar eu veneam în redacţie cu prostiile spuse de Năstate şi spuneam: asta a fost. Ziua de marţi era un coşmar. Pentru că, după BPN-ul de luni al PSD, marţi scria Adevărul: au discutat asta şi asta, adică cu totul în afară de ce susţinea Năstase cu o zi înainte că au discutat. Iar eu mă dădeam cu capul de pereţi: de unde ştiu măi ăştia, iar eu nu? Până m-a lămurit o tipă draguţă, tot de la Adevărul, ajunsă între timp la noi, Oana Iuraşcu. Oana era o fiinţă blândă, frumoasă şi deşteaptă, pe care o plăceam, şi-mi zice ea cu milă. Băi fraiere, uite cum se face. Ocheşti pe unul mai vai de viaţa lui, intri în vorbă cu el, ieşiţi la o cafea şi-i zici: uite băi, eu te promovez, dar zi-mi si tu mie ce s-a întâmplat la BPN-ul vostru nenorocit. N-am apucat să pun în aplicare metoda Oanei pentru că la ZF nici nu se putea pentru că erai imediat întrebat: da ce-i cu ăsta pe aici?
Cum am mai spus, nu am venit la ZF ca să fac purici. Am venit că nu aveam bani şi voiam să scap din mansarda aia nenorocită, pentru că, într-un moment de nervi, am trântit uşa de la fostul job şi am plecat. Şi am venit la ZF pentru că plătea mai bine ca alţii. Salariile erau plătite la caserie. Se făcea o coadă imensă şi, pentru că lumea avea de scris, Adelina, şefa noastră, mergea şi lua salariile tuturor, în plic, pentru fiecare. La primul meu salariu la ZF am luat plicul iar acasă, când am numărat banii, erau mai mulţi decât ştiam ca trebuie să primesc. A doua zi i-am spus Adelinei: am primit mai mulţi bani. A mers la caserie iar lucrurile au fost ok şi am zis: Să fie primit! Sunt mulţi ani de atunci. Venisem să stau pentru puţină vreme, am rămas pentru că am cunoscut multe redacţii şi ştiu că era mai rău decât în cea în care lucram. Iar să mergi în PR, unde salariile sunt mai bune, după ce ai mirosit cerneala din călimară, pentru mine era şi este şi azi de neînchipuit.
Cu toate astea, dacă-l vedeam pe Adrian Sârbu, pe Mihnea Vasiliu sau pe Cătălin Tolontan pe hol eu mă întorceam cu spatele şi plecam. Nu voiam să-i întâlnesc. Nu-mi dau seama dacă era vorba de teamă sau de sentimentul ăla care nu are chip: “ia mai lasă-mă nene în pace!” Am citit cândva că angajaţii lui Steve Jobs procedau la fel. Mai bine rămâneau flămânzi decât să de ochii cu el în lift sau la cantină. Azi nu mai sunt un iepure fricos, dar admit că a fost vremea în care mi-a fost teamă pentru fiecare din cuvintele pe care le scriam. Nu mi-a fost bine în poziţia de editor politic al ZF pentru că erau vremuri tulburi şi orice spuneai se interpreta. Dar Valeriu Stoica mi-a spus odată că pagina politică din ZF pe care eu o coordonam este singura din care înţelege ce se întâmplă în România. Iar ambasadorul Franţei de atunci mi-a spus, într-o întâlnire, că prima pagină ce-i este tradusă, dacă e vorba de politică, este cea din ZF. Asta m-a încurajat.
Cu vremea, ZF a renunţat la pagina de politică, “stricto sensu”, dar nu a renunţat la subiectele ce sunt legate de politică. Pentru că, după credinţa mea, opinia că “economia se poate rupe de politică” este una din cele mai mari iluzii cu care se mângâie societăţile moderne. Azi, ZF tratează subiectele politice în acord cu etimologia substantivului “Politică” care vine din grecescul “polis” ce înseamnă “cetate”. Cu alte cuvinte, “politică” înseamnă a te implica în treburile cetăţii. Cel care se implică este “politicos” iar ce ce nu se implica este “nepoliticos”. Noi suntem “politicoşi”.
Acum, trăgând linie: ZF împlineşte 25 de ani. E numai vârsta potrivită a unui fecior de însurat sau a unei domnişoare de măritat. Din aceşti ani, 23 eu i-am petrecut la ZF. Când am venit la ZF, majoritatea colegilor aveau cam aceeaşi vârstă cu a mea. Acum văd în redacţie fete şi băieţi care mi-ar putea fi copii şi ghicesc în mulţi dintre ei aceeaşi sfială pe care o aveam eu acum 23 de ani. Mă bucur fără să ştiu când ei mă caută să-mi ceară un sfat. Pentru că, dacă ei fac asta, înseamnă că nu sunt un ticălos şi că au încredere în mine. Am ajuns ca bunică-mea care se bucura când mama venea să-i ceară reţete de mâncare pentru “fraţii Petreuş“ sau pentru puiul cu patru picioare.
Am scris pentru ZF mii de articole, din toate poziţiile. Am scris din redacţie, în sedii pe care le schimbam la câţiva ani. Am scris din avion, am scris din tren, cu un laptop în faţă, am scris de acasă, ajutat de un laptop şi un telefon. Am scris din parcuri. Îmi este azi de neînchipuit viaţa fără un laptop în rucsac şi un telefon în buzunar, oriunde aş merge. Acum 23 de ani, când am venit la ZF, nu aveam nici telefon mobil şi nici laptopul nu se inventase.
Viaţa mea privată nu s-a amestecat cu viaţa ZF dar, intr-un anume fel, o simbioză a existat. Am dat mult pentru ZF, dar am şi primit mult. Un fel de a doua viaţă.