Tag: poveste

  • (P) Flatfy-povestea de success a platformei pentru căutare imobiliară

    Ţi-ai imaginat cum ar arăta un motor de căutare pe Google în domeniul imobiliarelor la nivel internaţional ? Ei bine, acest lucru a fost deja realizat de trei ucrainieni, aceştia fiind şi întemeietorii serviciului Lun.ua. Mai exact, platformă făcută de băieţii din Ucraina se află în topul mondial din domeniul căutării de apartamente pentru a fi închiriate sau chiar, de ce nu, achiziţionate.  

    Sigur te-ai gândit până acum cum ar fi să locuieşti într-o casă ori într-un apartament în care riscul de a se prăbuşi este foarte mare. Lucruri dezagreabile, neprevăzute se pot întâmpla în orice moment aşa că tu trebuie să fii gata şi să ştii cum să gestionezi astfel de situaţii. În cazul în care la cumpărarea sau închirierea unui imobil ţineţi cont numai de aspectul şi mărimea camerelor, riscul de a nu trece cu bine peste astfel de situaţii iminente creşte.  

    Stanislav Sklyarovsky, Andrei Mima şi Denis Tsyganok, cei care au realizat serviciul Lun.ua, au făcut posibilă vizualizarea unei locuinţe chiar înainte de a fi ridicată, pe lângă găsirea eficientă a unei case pe gustul dumneavoastră. “În viitor, vom putea face apartamente în realitatea virtuală în mod automat, pe baza planurilor obişnuite.” a declarat Andrei.  

    Tehnologiile virtuale reprezintă numai un prim exemplar de probă în raport cu dezvoltarea din viitor pentru cei trei fondatori. Prototipul este, de fapt, asul din mâneca pentru ispitirea pe platforma Lun.ua a cât mai multor persoane interesate de căutarea de imobile. Aproximativ 4 milioane de clienţi vizitează lunar site-ul, al cărui partener internaţional este Flatfy.  

    Fondatorii sunt absolvenţi recunoscuţi pentru rezultatelor lor ai Facultăţii de Cibernetică din cadrul Universităţii Naţionale Taraş Shevchenko din Kiev, după ce au terminat şcoli specializate de matematică, ei evidenţiindu-se în acest domeniu. Mima este întemeietorul senior al site-ului întrucât acesta are 30 ani şi este originar din Kherson, următorul ca vârstă este Tsyganok, de 29 de ani, iar juniorul Sklyarovskyv are doar 27 ani şi s-a născut în regiunea Kirovograd.

    Andrei şi-a început cariera de pe vremea studenţiei, lucrând pe un portal unde trebuia doar să pună diferite moduri de publicitate pentru vânzări respectiv cumpărări de imobile. Mai târziu, a luat hotărârea de a înfiinţa un studio web. Primul sau partener a fost Tsyganok, urmând să se alăture noii afaceri şi Sklyarovsky.  

    Sesiunea este pentru fiecare student o bătaie de cap, astfel că Sklyarovsky a fost nevoit să se retragă după doar câteva luni în care a muncit. Deoarece domeniul leadership-ului este unul în care nu oricine poate face faţă, Tsyganok a plecat după un interval de timp relitiv scurt faţă de partenerul sau. Din fericire, la un moment dat cei trei amici s-au reunit pentru a-şi continuare afacerea. Întreprinzătorul Andrei susţine că: “Ideea principală a fost faptul că site-urile aveau probleme cu anunţurile cu imobiliare. Un comparator trebuia să umble pe sute de site-uri. Ideea era să le punem pe toate, la un loc, fără dubluri”.  

    Cum fiecare afacere are nevoie de investiţii destul de numeroase pentru start-ups, de care partenerii nu puteau face rost la început, aceştia au lucrat în bucătăria apartamentului pană când Andrei a închiriat unul mai mare. Acesta a spus: “Toţi au investit câte ceva. Eu, am luat o cameră şi un server”, “La ultimul job, am economisit aproape 5.000$”declara Tsyganok, iar Sklyarovsky zice că “Nimeni nu era plătit, ei lucrau cu entuziasm”.  

    Întâiul model al platformei a fost gata în anul 2008. Andrei a reuşit să obţină gratuitatea publicitătii în staţiile de metrou, cu condiţia de a fi gata pe parcursul ultimelor două luni din an. Rezultatele nu au întârziat să apăra, întrucât această reclamă a reuşit să împreuneze ai mulţi internauţi pe Lun.ua.   

    Datorită unei organizări minuţioase şi impărtirea sarcinilor, managerul Mima şi ceilalţi doi dezvoltatori ucrainieni au reuşit să impresioneze mai multe persoane interesate de a face investiţii, astfel că motorul de căutare a trecut printr-o amploare considerabilă în ceea ce priveşte extinderea să, pană în ziua de azi. Acum există 80 de angajaţi în această afacere.  

    Lun.ua a fost desemnată, acum câţiva ani, cea mai populară platformă de căutare a imobilelor dintre cele 15 state post-sovietice, ceea ce i-a determinat pe dezvoltatori să treacă la următorul nivel, şi anume cel mondial. Flatfy a fost creat în urmă deciziei de a se extinde la nivel internaţional pentru a fi liderul pieţii, după ce primul site a funcţionat cu foarte mare succes timp de 8 ani în Ucraina.   

    Punerea în circulaţie a noului motor de căutare a avut loc în anul 2014, mergând precum un catalog foarte cuprinzător de imobile disponibile în construcţii abia ridicate din Belarus, Kazahstan şi Rusia. În prezent, Flatfy aduce împreună toate proiectele făcute de Lun.ua.   

    Ungaria, România, Bulgaria, Moldova, Turcia sunt doar câteva dintre cele 37 de ţări din toate colţurile lumii unde Flatfy a început să se dezvolte între anii 2015 şi 2017. Oleksandr Ivanov, CBDO aici, afirmă că . “Deşi am fost foarte ambiţioşi în ceea ce priveşte extinderea afacerii noastre în cât mai multe ţări, nu totul a mers fără probleme”,”De fapt, la sfârşitul anului 2018, a trebuit să închidem proiectele noastre pe perioada nedeterminată în America Latină, pentru a oferi servicii mai bune şi pentru concentraţia pe pieţele ţinta, aşa ca Europa Centrală şi de Est, precum şi Asia.”.  

    Noua platforma funcţionează acum în 37 de ţări, fiind în topul preferinţelor de site-uri web pentru persoanele interesate de cumpărarea, vinderea sau închirierea apartamentelor. Surprinzător este faptul că, aşa cum declară Oleksandr Ivanov, aceasta a reuşit să se ridice fără prea multe investiţii suplimentare sau campanii de marketing scumpe.  

    În România, site-ul adună anunţuri cu afaceri de imobiliare de alte peste 300 de site-uri cu care este în colaborare, din majoritatea oraşelor importante. Flatfy a postat un catalog nemaivăzut cu imobiliare abia construite în ţara noastră acum puţin timp, dar şi în Moldova. Se pot găsi diferite oferte în oraşe precum Timişoara, care are 33 de complexe rezidenţiale şi 28 de companii de construcţii în oraş, sau Cluj Napoca cu 37 de ansambluri rezidenţiale şi 29 de companii, ori Iaşi cu 30 de complexe rezidenţiale şi 22 de companii. Cifre incomparabile cu situaţie din capitală ţării unde motorul de căutare Flatfy cuprinde 413 de anunţuri cu complexe rezidenţiale şi 270 de companii de construcţii în Bucureşti.  

     Luarea în considerare a unei extinderi internaţionale trebuie plănuită încă de la bunul început al afacerii ne sfătuieşte Oleksandr Ivanov, pentru că orice este posibil atâta timp cât ambiţia, optimismul şi siguranţă în ideea dătătoare de succes sunt calităţi care vi se potrivesc. Flatfy s-a descurcat atât de bine la acest nivel întrucât Lun.ua a investiţit nu mai puţin de un milion de dolari pentru a sprijini această extindere precedentă, acest lucru fiind o dovadă al principiul afirmat.  

     Prin urmare, dezvoltatorii Flatfy şi Lun.ua nu au de gând să se oprească aici deoarece îşi doresc să se extindă în mai multe state, dat fiind numărul mare de 4 milioane de clienţi lunar. Acum compania nu mai are nevoie de investitori pentru că aduce un profit mare, un loc de muncă aici fiind unul foarte căutat.

      

  • #10yearchallenge: Postare virală sau antrenament pentru roboţi?

    Dincolo de latura amuzantă, „10 year challenge“ ar putea ascunde ceva mult mai serios, şi anume o metodă de a antrena algoritmii să recunoască modul în care oamenii îmbătrânesc, perfecţionându-şi astfel sistemele de recunoaştere facială. Pare o simplă teorie a conspiraţiei, dar e una prezentată de tot mai mulţi analişti sau jurnalişti de tehnologie.

    Cei de la Wired pleacă de la următoarea ipoteză: să spunem că cei de la Facebook vor să antreneze un algoritm de recunoaştere facială pe o serie de caracteristici, aşa cum ar fi progresia vârstei. Ideal ar fi să existe un set larg de date care să conţină un număr semnificativ de portrete; ar ajuta, de asemenea, ca acestea să fie datate la o distanţă fixă de ani – în acest caz, 10. Facebook ar putea să caute în fotografiile de profil ale oamenilor, la datele la care acestea au fost postate şi la datele EXIF (Exchangeable Image File, set de informaţii ataşate unei imagini – n.red.), dar asta ar genera şi o cantitate importantă de conţinut fals, pentru că oamenii nu postează întotdeauna fotografii la momentul la care au fost luate sau în ordine cronologică. Frecventă este şi situaţia în care oamenii nu postează ca imagine de profil fotografii proprii, ci fotografii cu peisaje sau chiar animale de companie. Ar fi, prin urmare, mult mai uşor să ai două imagini care se încadrează perfect în normele cerute de algoritm; dacă există şi un hashtag care să semnalizeze apariţia imaginilor, cu atât mai bine.

    Nici chiar datele EXIF nu sunt întotdeauna sigure – spre exemplu, dacă cineva face o poză unei fotografii şi urcă apoi poza pe o reţea socială, datele EXIF nu vor reflecta imaginea originală, ci poza făcută de utilizator, scrie Kate O’Neill, autoarea articolului din Wired.

    Revenind la „10 year challenge“, unii utilizatori au oferit chiar informaţii suplimentare: „eu în 2009 la Sinaia / eu în 2019 la Ateneu“, dând şi mai multă acurateţe imaginilor postate.

    Pe de altă parte, foarte mulţi utilizatori ai Facebook au postat imagini cu legătură indirectă cu provocarea, spre exemplu schiţe cu starea autostrăzilor în 2008 şi starea lor în 2018. Dar aceste parodii au apărut recent, la 2-3 săptămâni de la viralizare, iar analiştii ştiu că cele mai de încredere seturi de date sunt cele apărute în prima perioadă de după viralizarea unei astfel de postări. Facebook neagă, desigur, orice implicare în „10 year challenge“: „Este vorba de o postare generată de utilizatori care s-a viralizat“, a declarat un purtător de cuvânt al reţelei de socializare celor de la Wired. „Facebook nu a pornit acest trend, iar provocarea se referă la poze care există deja în baza de date. Trebuie să amintim şi că utilizatorii au posibilitatea de a opri oricând recunoaşterea facială.“

    Privind la evenimentele ultimelor 12 luni, pare o provocare să dăm crezare celor spuse de Facebook. Scandalul Cambridge Analytica a ridicat numeroase semne de întrebare vizavi de modul în care datele personale ale utilizatorilor sunt colectate şi ulterior folosite; multe dintre acestea au rămas încă fără răspuns, iar companiile caută metode de a transparentiza şi mai ales proteja fluxul de date private. 87 de milioane de utilizatori au fost afectaţi de acest scandal, pornit de la o aplicaţie ce funcţiona în cadrul platformei Facebook şi care a colectat datele personale ale utilizatorilor şi ale prietenilor utilizatorilor care au accesat-o.Respectivele date au fost utilizate mai târziu de Cambridge Analytica pentru campania prezidenţială a lui Donald Trump, servind drept instrumente de profilare. Dintre cele 87 de milioane de conturi afectate, peste 100.000 aparţin românilor. În momentul în care Christopher Wylie, director de cercetare în cadrul companiei Cambridge Analytica, a ieşit în faţă şi a discutat cu publicaţia britanică The Guardian despre modul în care firma ajută campania lui Trump, reacţia reprezentanţilor Facebook a fost una defensivă. Mai exact, aceştia au declarat că problema a pornit de la faptul că firma de consultanţă Cambridge Analytica i-a minţit şi a abuzat de politica companiei. Criticii au aruncat ulterior vina şi asupra reţelei de socializare, cerând o serie de explicaţii în numele utilizatorilor şi solicitând noi reglementări pentru companiile de profil.

    În luna decembrie, cei de la New York Times au dezvăluit că Facebook a permis unor companii din domeniul tehnologiei, precum Amazon, Spotify şi Microsoft, să aibă acces la mesajele private ale utilizatorilor.

    Potrivit documentelor obţinute de publicaţia americană, Facebook a oferit Netflix şi Spotify acces la mesajele private ale utilizatorilor pentru a promova show-uri şi piese prin intermediul mesageriei reţelei. În urma unor înţelegeri speciale încheiate, compania Bing a putut vedea listele de prieteni ale utilizatorilor, fără consimţământul acestora. Amazon a avut acces la numele şi datele de contact ale utilizatorilor, prin intermediul prietenilor acestora, iar Yahoo a folosit platforma pentru a vedea mesaje private.

    Înţelegerile încheiate între Facebook şi aceste companii au avut ca scop, pe de o parte, creşterea numărului de utilizatori ai reţelei de socializare online şi promovarea acesteia. Pe de altă parte, companiile au putut să îşi promoveze produsele şi serviciile mult mai eficient în ceea ce priveşte publicul ţintă.
    The New York Times scrie că Facebook a încheiat astfel de înţelegeri cu peste 150 de companii, cele mai multe fiind distribuitori online, din divertisment şi alte domenii tehnologice.

    Potrivit unui oficial de la Facebook, niciunul dintre aceste parteneriate nu a încălcat regulile privind protejarea datelor personale ale utilizatorilor şi reglementările din domeniul comerţului, iar companiile au fost obligate să respecte politicile reţelei de socializare online privind abonaţii.

    Mai mult, accesul oferit acestor companii s-a tradus printr-o îmbunătăţire a serviciilor sale. De asemenea, nu a fost nevoie să ceară permisiunea utilizatorilor în acest sens, pentru că accesul este reglementat prin regulile de folosire a Facebookului.

    Tot în luna decembrie, Facebook a anunţat că a expus fotografiile private a milioane de utilizatori fără permisiunea acestora.

    Compania a anunţat că o eroare recent descoperită a permis unei aplicaţii dezvoltate de terţi să acceseze fotografii pe care oamenii nu le-au încărcat în platformă drept „publice”. Facebook a anunţat că peste 6,8 milioane de utilizatori au fost afectaţi.

    Comisia pentru Protecţia Datelor din Irlanda, autoritatea care supraveghează măsura în care Facebook s-a conformat la legislaţia europeană, a anunţat vineri că a lansat o anchetă asupra Facebookului, ca urmare a breşelor de securitate multiple cu care s-a confruntat compania anul acesta.

    Utilizatorii au fost expuşi timp de 12 zile în luna septembrie, potrivit unei postări pe blogul oficial al lui Tomer Bar, engineering director în cadrul companei.
    Concluzionând astfel că Facebook are destule probleme în ceea ce priveşte credibilitatea, următoarea întrebare care trebuie ridicată e următoarea: este demersul în sine unul negativ?

    Perfecţionarea algoritmilor de recunoaştere facială este un lucru care poate avea multe beneficii, lucru dovedit de un proiect de anul trecut al poliţiei din New Delhi, India. Folosind tehnologia de recunoaştere facială, aceştia au găsit, în doar patru zile, peste 3.000 de copii pierduţi. Dacă aceştia ar fi dispărut cu mai mult timp în urmă, să spunem mai mult de un an, e posibil ca tehnologia de azi să nu îi fi putut depista.

    În mod uzual, recunoaşterea facială e folosită mai ales în publicitate: algoritmii ţintesc anumit grupuri demografice şi le livrează un tip de publicitate. Specialiştii vorbesc însă şi alte posibile utilizări, aşa cum ar fi în industria de asigurări: cineva care îmbătrâneşte mai repede ar urma să plătească poliţe mai mari decât cei care se păstrează, cel puţin fizic, într-o formă mai bună.

    Aşa cum e cazul de cele mai multe ori, avansul tehnologic are părţi bune şi rele. Problema legată de „10 year challenge“, în cazul în care se va dovedi că Facebook a pornit această mişcare, e că reţeaua de socializare a trădat încă o dată încrederea utilizatorilor săi.

    Noi, ca utilizatori, ar trebui să înţelegem mult mai bine modul în care facem publice informaţii private. Ca utilizatori, ar trebui să fim conştienţi că datele pe care le transmitem pot fi folosite, fără ştiinţa noastră, în folosul unor companii.

  • Cine sunt „ăştia”: Alo, România? Aici Australia. Povestea unui executiv român care s-a mutat în celălalt capăt al lumii şi continuă să îşi ridice cariera în telecom

    Ana Bordeianu s-a mutat în urmă cu un an la capătul celălalt al lumii, în Australia, unde continuă să îşi scrie povestea carierei pe care şi-a construit-o în domeniul telecom.

    Era ianuarie 2018 când a decis să plece în „the land of down under”, acceptând poziţia de director customer operations şi membru în echipa executivă a Vodafone Hutchison Australia, o companie cu venituri de 3,5 mld. dolari australieni (2,2 mld. euro) în anul financiar 2017. Despre cum este traficul într-una dintre cele mai dezvoltate economii ale lumii, ce gust are cafeaua la 15.000 de kilometri de casă şi de ce îi e cel mai dor din România povesteşte chiar executivul român pentru Business Magazin.

    Australia este o ţară suficient de mare cât să „acopere” de aproape două ori Uniunea Europeană şi suficient de dezvoltată cât să îşi facă loc în top 10 mondial. Despre acest stat-continent s-au spus şi s-au scris multe lucruri pozitive. Şi totuşi, ce mi-a rămas în minte este ce mi-a spus în timpul unui interviu o avocată întoarsă recent din vacanţă aici. „Este un loc despre cum ne imaginăm că ar trebui să fie lucrurile. Australia însă mi-a oferit linişte, pace şi fericire cât să-mi ajungă o viaţă.” Pornind de la aceste afirmaţii, nu este greu de înţeles de ce Ana Bordeianu a decis să se mute cu jobul în Australia.

    „Am început să lucrez în industria de telecomunicaţii în timpul facultăţii, din dorinţa de a căpăta experienţă de muncă. M-am angajat în call centerul companiei, care pe atunci era Connex şi care ulterior a devenit Vodafone”, spune executivul român. Uitându-se în urmă, afirmă că nu a avut un plan de carieră, s-a bazat mai degrabă pe a experimenta şi a descoperi. A rămas însă în companie pentru că i-au plăcut mult atât activitatea, cât şi echipa şi s-a regăsit în ceea ce făcea.

    “Apoi, lucrurile s-au întâmplat cumva natural, am aplicat la poziţiile de management pe care ulterior le-am preluat şi am trecut prin multiple roluri în departamentul operaţional.” Activitatea din zona operaţională i se potriveşte, spune ea. Este incredibil de dinamică, face cumva legătura între concept, produs şi clienţi şi aduce şi feedbackul clienţilor înapoi în companie ca să ajute la îmbunătăţire.

    Despre operatorul telecom Vodafone – un gigant internaţional şi al doilea jucător de pe piaţa românească de profil după cifra de afaceri – ea spune că are o cultură care susţine dezvoltarea carierei şi care face posibilă mutarea pe diferite joburi, avansarea, învăţarea.

    „Vodafone, fiind o companie globală, încurajează şi oferă posibilitatea de face mutări internaţionale şi aşa am ales să merg în Vodafone Qatar şi să mă ocup acolo timp de un an de construirea programelor care să îmbunătăţească experienţa clienţilor.”

    A ales această schimbare pentru că şi-a dorit să înveţe inclusiv din experienţa de a lucra cu şi mai mulţi oameni din culturi diferite şi într-un mediu care are o bază comună prin prisma industriei şi a companiei, dar şi cu multe diferenţe datorate pieţei şi a amestecului de culturi.

    „Dezvoltându-mă în cadrul aceleiaşi companii, mi-am pus la un moment dat întrebarea: ce fac că să îmi extind orizontul şi să dobândesc o perspectivă mai largă asupra businessului?” A învăţat foarte mult din mutarea în Qatar, atât profesional, cât şi despre sine şi zonele prefesionale care necesită îmbunătăţiri, zone care i s-au revelat odată scoasă din zonă de confort a ţării şi a organizaţiei în care s-a dezvoltat.

    „Am revenit apoi în Vodafone România şi am preluat departamentul operaţiuni clienţi, făcând parte din echipa executivă; din ianuarie 2018 am ales provocarea de a face din nou o mutare internaţională, de data această înspre Australia, în cadrul Vodafone Hutchison Australia ca director customer operations şi membru în echipă executivă.”

    Vodafone Hutchison Australia a obţinut în anul financiar 2017 venituri de 3,5 miliarde de dolari australieni (2,2 miliarde de euro). Compania are peste 2.500 de salariaţi şi circa 6 milioane de clienţi.

    „Echipa pe care o coordonez eu este mare, formată atât din angajaţi direcţi – care lucrează în Sydney şi în Tasmania – cât şi din parteneri cu care colaborăm şi pe care îi gestionăm în Australia, India, Filipine şi Fiji.”

    Despre piaţa pe care lucrează astăzi, Ana Bordeianu spune că simte o altă dinamică, există aşteptări diferite ale clienţilor, reglementări diferite, deci noutate şi oportunitate de a învăţa.

    În rolul actual, Ana Bordeianu este responsabilă de echipele de relaţii cu clienţii, vânzare la telefon, facturare şi colectare, de departamentul digital precum şi partea de logistică. O zi obişnuită înseamnă pentru executivul român în primul rând mult timp petrecut în discuţii – fie cu echipa sa, fie cu celelalte departamente din companie – despre cum merg diferitele proiecte de dezvoltare la care lucrează, ori revizuind rezultatele activităţii curente.

    „Îmi aloc mai bine de jumătate din timp în discuţii cu echipele inter-departamentale care lucrează la lansarea de noi proiecte pentru clienţii noştri şi cu colegii mei din echipa executivă pentru a discuta priorităţile, a agrea decizii, a ne alinia ca viziune şi abordare.”

    Pentru multe din aceste discuţii îşi face timp înainte ca să poată citi documente care să o ajute să înţeleagă rezultatele, blocajele, dar şi ce merge bine.
    „Încerc să îmi dedic timpul mai mult în direcţia creării de cadre de lucru şi pregătirii viitorului şi mai puţin managementului problemelor de zi cu zi.”

    La întrebarea dacă se gândeşte să se întoarcă în România, ea reafirmă că nu şi-a făcut niciodată în carieră un plan bătut în cuie, mai degrabă a ales să experimenteze, lăsându-şi flexibilitatea de a alege ce urmează.

    „Am acceptat acest job în Australia deschisă la experienţa în sine. Ce urmează după aceea, nu am stabilit clar. Îmi doresc mai întâi să iau maximul din acest rol şi din lucrul pe această piaţă, vreau să învăţ, să contribui prin experienţa mea. La momentul potrivit cred va veni şi pasul următor care să mi se potrivească, fie în România, fie în altă parte.”

    Ultima dată a fost în Bucureşti la jumătatea lunii octombrie, şi doar pentru câteva zile. Nu s-au schimbat multe în anul în care nu a fost în ţară, nu notabil cel puţin. „E drept că atunci când ajung în România sunt mai degrabă absorbită de a petrece timp cu cei dragi şi mai puţin interesată de aspectele exterioare.”

    Cel mai dor îi e de prieteni şi de familie. Stau mult de vorbă la telefon, dar din cauza diferenţei de fus orar de 9 ore, chiar şi telefoanele cu cei apropiaţi trebuie programate. „Am citit la un moment dat un mesaj amuzant care zicea ceva de genul: «Nu te îngrijora în legatură cu ziua de azi, în Australia este deja mâine». Si chiar aşa este.” La polul opus, cel mai puţin dor îi e „de frig, iarnă şi zăpadă”, glumeşte ea. „Nu cred că pot compara chiar în felul acesta. Adică peste tot sunt şi lucruri care îmi plac şi lucruri care îmi displac. Oricum ar fi, România rămâne acel «acasă».”


    Trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România.

    Dacă este să mă uit la transportul în comun din Sydney – pe care îl folosesc frecvent, cu autobuze şi trenuri care vin des şi sunt suficiente şi foarte punctuale – şi la câţi oameni care lucrează în business aleg să meargă cu transportul în comun şi nu cu maşina pe drumul uzual casă-muncă, cred că un transport în comun mai dezvoltat ar ajuta şi România.

    Sydney este un oraş în care vezi frecvent oameni de business care au funcţii de mare răspundere şi care merg la birou cu trenul (metroul de suprafaţă) şi cu autobuzul, şi asta e absolut normal.

    Şi tot legat de acest aspect, cred că partea de infrastructură a fost o altă mare diferenţă pe care am observat-o de când m-am mutat aici. Asta nu înseamnă că Sydney nu e aglomerat, dar nici nu îmi pot imagina cum ar fi traficul dacă nu ar exista atâtea tuneluri şi autostrăzi care brăzdează oraşul.
    Un alt aspect care m-a impresionat pozitiv a fost legat de organizarea şi simplitatea interacţionării cu autorităţile şi cu alte companii ale căror client sunt aici (de la eliberarea permisului de conducere până la deschiderea unui cont bancar, cumpărat maşină etc.). Cam totul poate fi făcut prin e-mail, pe portaluri online şi foarte puţine sunt situaţiile în care este necesar să te deplasezi undeva ca să semnezi ceva. Am simţit că mi-au făcut viaţa mai uşoară şi m-au scutit de multă alergătură.

    Cum e traficul în România faţă de unde locuiţi? Dar cafeaua şi scena culinară?

    Şi Sydney este un oraş aglomerat la orele de vârf de dimineaţa şi seara. Am ales să locuiesc destul de aproape de birou, astfel încât să minimizez timplu petrecut pe drum. Dar un lucru este clar, şoferii sunt mult mai civilizaţi în trafic decât în Bucureşti. Nimeni nu parchează în locuri care nu sunt destinate parcării (amenzile sunt consistente şi chiar se aplică), extrem de rar auzi vreun claxon şi majoritatea locurilor de parcare se plătesc serios. Iar experienţa cu autobuzul sau trenul este foarte interesantă: există carduri de transport pe care le încarci cu bani, dai cu cardul la urcare în autobuz şi apoi la coborâre.

    Şoferul numără pasagerii ca să se asigure că respectă numărul maxim de persoane, oamenii zic bună ziua şoferului când urcă în autobuz şi îi mulţumesc, iar când coboară îşi iau la revedere.

    Acelaşi Sydney este un oraş plin de cafenele şi restaurante, iar oamenii au o cultură a ieşitului în oraş la cafea, la restaurant. Prin prisma faptului că mulţi din cei care locuiesc aici sunt originari din ţările asiatice, sunt foarte multe opţiuni de restaurante cu specificul acesta. Este un oraş cosmopolit şi mă bucură mult acest lucru, realmente poţi alege să mănânci în fiecare zi mâncare cu specific dintr-un alt colţ al lumii. Dar asta nu mă face să îmi fie mai puţin dor de sarmale… Câteodată.

    Ce presupune jobul actual şi cum arată o zi obişnuită?

    Deocamdată, cariera mea are sens în genul de companie în care mă aflu, multinaţională, într-o industrie dinamică şi foarte interesantă, lucrând cu echipe mari şi făcând lucruri de impact în relaţia cu clienţii şi în rezultatele financiare ale companiei.

    Merg pe principiul că făcând lucrurile bine şi în acord şi cu valorile mele, la timpul potrivit îmi voi găsi noua etapă.

    Sunt organizată şi planificată în business, cu opţiuni secundare pregătite pentru cazul în care prima opţiune nu merge, dar şi cu flexibilitatea şi acceptarea că sunt şi situaţii în care trebuie să ne adaptăm rapid şi să lăsăm deoparte planul. În ceea ce priveşte cariera, am făcut paşii mai degrabă intuitiv decât planificat pe termen lung şi m-am lăsat să mă bucur de fiecare etapă. Aşadar, vom vedea care va fi următorul pas, încă mă bucur din plin de actuala etapă.

  • Povestea femeii care s-a îmbogăţit cu o resursă din Carpaţi de care românii nu au habar

    Helena Rubinstein s-a născut în Cracovia, Polonia, pe 25 decembrie 1870. În timp ce tatăl ei, un negustor fără prea mare succes, a fost strict cu copiii săi, mama lor a avut o abordare unică în creşterea celor opt fiice: le repeta continuu că vor căpăta influenţă şi vor răzbate în lume prin puterea frumuseţii şi a iubirii. De asemenea, mama sa îşi prepara singură cremele şi produsele de înfrumuseţare, lucru care a avut o mare influenţă în viitorul celei care avea să devină antreprenoare.

    Fiind cel mai mare copil, Helena Rubinstein şi-a ajutat tatăl cu partea financiară a afacerii, iar inteligenţa sa l-a determinat să o trimită să studieze ştiinţele medicale. Însă ei îi plăcea munca de laborator, nu cea din spital, iar tatăl său i-a permis să-şi încheie studiile doar dacă era de acord să se căsătorească. Şi, totuşi, alegerea sa nu a fost văduvul de 35 de ani pe care tatăl său i l-a  ales, ci un coleg mult mai tânăr, de la Universitatea din Cracovia.

    Pentru că tatăl său nu a fost de acord cu alegerea soţului său, Helena Rubinstein a decis să se mute din Polonia, ţara sa natală, şi s-a dus să trăiască în Australia, la unchiul său. În bagaje nu a uitat să pună o duzină de cutii de creme de-ale mamei sale, realizate din combinaţii de ierburi, migdale şi extract de brad din Carpaţi. Iar australiencele au fost foarte impresionate, pe de-o parte datorită cremelor, dar mai ales datorită talentului de vânzătoare al Helenei, care a ştiut să-şi facă reclamă bună. Le-a epuizat atât de repede, încât mama sa a trebuit să-i trimită altele în câteva luni.

    Mica negustoare a avut un succes neaşteaptat şi în scurt timp şi-a pus bazele propriului magazin în Melbourne. Acolo l-a întâlnit pe jurnalistul Edward William Titus, iar cei doi s-au căsătorit în iulie 1908, la Londra. Muncind circa 18 ore pe zi la început, Rubinstein a reuşit să-şi facă afacerea profitabilă. Câţiva ani mai târziu, în 1905, a mers în Europa pentru a studia progresele în tratamentele dermatologice, iar când s-a întors şi-a chemat surorile pentru a o ajuta cu afacerea. În 1908, a mers la Londra cu aproape 100.000 de lire sterline pentru a investi în afacerea ei, iar în mai puţin de un an şi-a deschis salonul de înfrumuseţare Salon de Beaute Valeze. A cumpărat apoi şi un salon în Paris, unde a pus-o pe sora sa, Pauline, să îl conducă.

    Singura perioadă care a încetinit-o vreodată pe Rubinstein din dezvoltarea afacerii a fost atunci când era însărcinată cu cei doi fii ai săi, în 1909 şi respectiv 1912. Ulterior, a deschis un salon în New York, în 1916, după care au urmat cele din San Francisco, Boston, Philadelphia, Chicago şi Toronto, timp în care creşteau considerabil şi vânzările produselor sale din magazine. Anii 1920 o găseau pe Rubinstein în Hollywood, unde ţinea lecţii vedetelor despre cum să aplice în mod corespunzător machiajul.

    Femeia de afaceri a fost, de-a lungul carierei sale, atât rivala lui Elizabeth Arden, un alt mare nume în domeniu, cât şi a lui Charles Revson, fondatorul Revlon. În 1928, Rubinstein şi-a vândut afacerea către Lehman Brothers, dar a cumpărat-o înapoi mult mai ieftin, ca urmare a prăbuşirii pieţei bursiere. Rubinstein şi Titus au divorţat în 1937, iar în vara următoare s-a căsătorit cu prinţul rus Artchil Gourielli-Tchkonia, cu 20 de ani mai tânăr.

    O mare susţinătoare a unui stil de viaţă sănătos, a îngrijirii şi înfrumuseţării, Rubinstein a murit la New York, în 1 aprilie 1965, la vârsta de 94 de ani. Un an mai târziu, i-a fost publicată autobiografia, ”My Life for Beauty“.

  • Moment istoric. Unul dintre cele mai importante tezaure ale Europei, gasit intr-o vie, se ‘intoarce’ acasa, in Timis. Afla-i uimitoarea poveste

    Dupa descoperirea lui, acum mai bine de 200 de ani, tezaurul de la Sannicolau Mare a fost recuperat de autoritatile vremii si inclus in colectia Curtii Imperiale austriece, iar in prezent se afla la Viena.
     
    De aproape 10 ani, Primaria din Sannicolau Mare poarta tratative cu reprezentantii institutiei austriece, insa nu au reusit sa obtina acordul de a realiza o copie fidela a tezaurului.
     
    Vestile bune vin insa din Ungaria. Administratia locala din Sannicolau Mare a semnat deja un contract cu Muzeul din Szeged pentru realizarea copiilor dupa obiectele ce compun valorosul tezaur, scrie opiniatimisoarei.ro
     
    „Nu am reusit cu austriecii, pentru ca nu ne-am inteles cu cei de acolo. In primavara, am semnat deja un contract cu Muzeul din Szeged pentru o copie dupa tezaur. Termenul de executie este de un an si jumatate. Vom obtine o copie a celor 23 de piese, tezaurul va fi suflat in aur de 24 de karate, exact cum e originalul. Vom obtine de la specialisti un certificat care sa ateste ca este copie conforma cu originalul, ca sa poata fi expus intr-un muzeu pentru public”, a declarat pentru opiniatimisoarei.ro Danut Groza, primarul orasului Sannicolau Mare.
     
    Termenul de finalizare a proiectului privind reproducerea tezaurului de la Sannicolau Mare este toamna anului 2019. Iar odata incheiata lucrarea, piesele vor fi expuse, cel mai probabil, la Castelul Nako, recent reabilitat la exterior si pentru care se cauta solutii de renovare interioara, astfel incat sa intre intr-un circuit al obiectivelor de vizitat din cel mai vestic oras al Romaniei.
     
    Tezaurul de la Sannicolau Mare este compus din 23 de obiecte din aur, in greutate totala de peste 10 kilograme, provenind din perioada medievala timpurie. Este considerat unul dintre cele mai importante tezaure ale Europei de la inceputul Evului Mediu si se afla la Kunsthistorisches Museum din Viena. Cele 23 de piese ale tezaurului, eterogene ca forma si executie stilistica, sunt confectionate din aur cu o finete variind intre 12 si 22.
     
    In vara anului 1799, pe 3 iulie, un taran Nera Vuin, sarb de origine, sapa pe langa un zid ca sa planteze vie, in curtea casei lui din Sannicolau Mare. La un moment dat, sapa i s-a lovit de ceva metalic. Ceea ce a scos apoi din pamant avea sa uimeasca o lume intreaga. Nu se stie nici acum, si probabil nu se va sti niciodata, cate piese faceau parte din tezaur. Multe dintre ele sunt perechi si e posibil ca toate sa fi avut o pereche, dar nu au mai ajuns pana la noi. Povestea spune ca descoperitorul le-a vandut pe nimica toata mai multor negustori, separat, sau numai unui negustor grec ori armean, care a incercat sa le vanda la pret mult mai mare, la Pesta.
    Aici piesele au atras imediat atentia si au fost confiscate si inventariate.
     
    O alta varianta spune ca, atunci cand taranul a incercat sa le vanda, proprietarul terenului a aflat si a alertat autoritatile. Era in interesul lui, caci legea oferea o compensatie atat descoperitorului (daca declara imediat comoara), cat si proprietarului pamantului, iar daca descoperitorul nu declara, dar era denuntat, partea acestuia ii revenea denuntatorului.
     
    Indiferent cum s-a intamplat, cert este ca cea mai mare parte a tezaurului a ajuns, intr-un final, de la Pesta la Viena, unde se afla si astazi. Unele dintre piese fusesera deteriorate. Sotia lui Nera Vuin ar fi pastrat si ea cateva piese mici, pe care le-a topit. Despre soarta taranului care a facut colosala descoperire nu mai stim mare lucru. Doar ca sotia sa a batut de doua ori pe jos drumul pana la Viena, ca sa-i ceara imparatului partea sa de recompensa, si n-a primit nimic.
     
    Locul in care s-a descoperit tezaurul se afla astazi pe strada Comorii din Sannicolau Mare. Descoperirea a avut in epoca un mare rasunet, valoarea fiind estimata la trei milioane de florini. Tezaurul de la Sannicolau Mare a fost expus si la Budapesta, de doua ori, prima data in 1884, apoi in 2002, la aniversarea a doua sute de ani de la fondarea Muzeului National al Ungariei. In Romania nu a fost expus niciodata.
     
    S-a pus problema presupuselor perechi lipsa. Sperand ca au fost ingropate undeva aproape de locul descoperirii tezaurului, in 2006, o echipa mixta de arheologi romano-maghiara a investigat zona, cu aparatura performanta. Nu s-a gasit nimic. Cautatorii de comori au rascolit si ei pamantul de-a lungul anilor, dar in zadar.
     
    Tezaurul este alcatuit din sapte ulcioare, ornamentate cu figuri florale, mitologice si geometrice, sapte vase joase – doua farfurii mai mari, doua mici, doua patere si un platou oval -, un bol cu o lucratura extrem de sofisticata, trei pocale, dintre care doua cu un cap de taur rasucit, privind inapoi si sprijinite pe trei picioare, iar un al treilea, in forma de scoica, doua potire, doua cani si un corn in forma de palnie. Majoritatea au inscriptii: in greaca, in limbi locale, dar cu alfabet grecesc, inca nedescifrate satisfacator, insemne cu aspect de rune, de asemenea nedescifrate intrutotul.
  • Povestea familiei care locuieşte într-un zgârie nori de 1 miliard de dolari

    Cea mai bogată familie din Asia are origini indiene şi a devenit mai populară în presa internaţională la finalul anului trecut, după organizrea unei nunţi spectaculoase, care a inclus un concert privat Beyoncé şi a avut invitaţi celebri precum Priyanka Chopra şi Nick Jonas, Hillary Clinton şi Ariana Huffington.

    Familia Ambani  conduce conglomeratul din industriile telecom şi petrolieră Reliance Industries. Preşedintele companiei şi acţionarul principal este Mukesh Ambani, cel mai bogat om din Asia, cu o avere evaluată la 42,7 miliarde de dolari, potrivit Indexului Miliardarilor realizat de Bloomberg.

    CUM ARATA CEA MAI SCUMPA CASA DIN LUME 

    Fiica în vârstă de 27 de ani a lui Mukesh, Isha Ambani, căsătorită cu Anand Piramal, în vârstă de 33 de ani, este moştenitoarea unui imperiu din industriile imobiliare şi farmaceutică.  Casa familiei Ambani din Mumbai, India este de fapt un zgârie-nori de 27 de etaje, a cărei valoarea este estimată la 1 miliard de dolari.

    Averea familiei a început să se acumuleze după ce Dhirubhai Ambani, fondatorul Reliance Industries, a înfiinţat firma axată iniţial pe producţia de materiale textile. Compania face acum parte din Fortune 500 şi este evaluată la 100 de miliarde de dolari.
    Dhirubhai a murit în 2002, la vârsta de 69 de ani, fără un testament, iar conducerea companiei a fost astfel moştenită de cei doi fii ai săi, Mukesh şi Anil.

    În 2005, fraţii au împărţit compania într-o înţelegere negociată de mama lor, iar Mukesh a rămas la conducerea afacerilor din petrol, petrochimie şi rafinărie, Anil preluând businessurile de construcţii, telecomunicaţii, asset management, entertainment şi afacerile de producţie de energie.În prezent, în vârstă de 61 de ani, Mukesh Ambani are o avere estimată la 42,7 miliarde de dolari şi este preşedintele şi cel mai mare acţionar al Reliance Industries Limited. El l-a depăşit astfel pe fondatorul grupului Alibaba, Jack Ma, în iulie 2018, devenind cel mai bogat om din Asia.

    Fratele său, Anil Ambani, în vârstă de 59 de ani, este preşedintele grupului Reliance şi are o avere estimată la 1,5 miliarde de dolari. Anil este căsătorit cu Tina Ambani, fostă actriţă la Bollywood.
     

     

  • Marius Ştefan, cofondator şi director general / Autonom Services: ​„La începutul anilor 2000 eu şi fratele meu am decis să emigrăm, eu în SUA, el în Franţa, cu burse de studii. După ce am văzut ce se întâmplă acolo, ne-am întrebat dacă putem să facem ceva în ţara în care ne-am născut cu cunoştinţele de acolo“

    Carte de vizită


    ¶ A studiat la Academia de Studii Economice din Bucureşti (Tranzacţii Internaţionale), dar şi la London Business School, Harvard Business School, Stanford University
    ¶ Povestea firmei româneşti de închirieri de maşini a început în 2006, după ce Marius Ştefan împreună cu fratele său au decis să intre în business după terminarea studiilor în străinătate
    ¶ Fraţii au considerat că terenul imprevizibil din România, unde „puţine pieţe sunt mature şi mai sunt multe de făcut“, este mai potrivit decât în ţările „aşezate“
    ¶ Anul trecut, compania  a avut o cifră de afaceri netă de peste 100 de milioane de lei, la un număr mediu de 252 de angajaţi

    Marius Ştefan a vost votat pentru a fi inclus în clasamentul CEI MAI ADMIRAŢI CEO DIN ROMÂNIA 2018.

  • Povestea bărbatului care locuia pe străzi şi a pus bazele uneia dintre cele mai cunoscute companii de alcool din lume

    Antreprenorul provine dintr-o familie simplă de imigranţi. Părinţii săi au divorţat pe când el avea doar doi ani, iar DeJoria a ajuns la orfelinat. Încă de mic, a fost nevoit să îşi câştige singur traiul, aşa că a început să vândă ziare şi felicitări de Crăciun.

    Ulterior, s-a înrolat în marina SUA, apoi a trecut de la un job la altul până a reuşit să obţină un post în cadrul Redken Laboratories, companie care fabrica produse de îngrijire a părului, de unde a fost însă concediat. În cele din urmă, a reuşit să obţină un împrumut de 700 de dolari, pe care i-a folosit pentru a fonda, alături de frizerul Paul Mitchell, compania John Paul Mitchell Systems, al cărei sediu iniţial a fost maşina în care locuia.

    Produsul care a adus succesul companiei şi venituri anuale de peste un milliard de dolari a fost un şampon 2 în 1, cu balsam inclus. În 1989, antreprenorul a pus bazele unei alte companii de success, brandul de tequila Patrón, cunoscută astăzi la nivel international.

    Un alt domeniu în care DeJoria şi-a extins afacerile a fost cel al telecomunicaţiilor. Succesul businessurilor pe care le-a fondat i-a adus antreprenorului o avere de circa 2,8 miliarde de dolari. DeJoria nu a uitat greutăţile trecutului, aşa că a devenit un filantrop, sprijinind diverse cauze sociale, în special ale persoanelor fără adăpost.

  • Povestea prietenilor din copilărie care au creat o afacere in şopronul din curtea familiei. Ce au reuşit aceştia să facă a intrat in istorie

    Prieteni din copilărie, William Harley şi Arthur Davidson au dovedit că zicala ”unde-s doi puterea creşte“ este cât se poate de adevărată. Împreună, au fondat una dintre cele mai mari companii de motociclete din lume, Harley-Davidson, care are, anual, o cifră de afaceri de peste zece miliarde de dolari

    William Sylvester Harley s-a născut pe 29 decembrie 1880, în Milwaukee, Wisconsin.

    La 15 ani, Harley a început să muncească în fabrica de biciclete Meiselbach. In timpul colegiului, el a lucrat în biroul unui arhitect şi a fost chelner în frăţia Kappa Sigma.

    În 1907, Harley a obţinut o diplomă în inginerie mecanică la Universitatea din Wisconsin-Madison şi trei ani mai târziu s-a căsătorit cu Anna Jachthuber, cu care a avut doi fii şi o fiică. Printre hobby-urile sale se numărau golful, vânătoarea şi pescuitul.

    Arthur Davidson s-a născut pe 11 februarie 1881, ca fiu al lui William C. Davidson şi al Margaretei Adams McFarlane, şi a mai avut încă patru fraţi. El a avut trei copii: Margaret, Arthur Jr. şi James Davidson. Era cunoscut ca un bun povestitor, iar una din celebrele sale istorisiri, povestea unchiului Honey, este legată chiar de istoria companiei Harley-Davidson.

    Harley şi Davidson au strâns împreună o sumă de câteva sute de dolari, pentru a investi în primul lor proiect. Cineva a furat însă toţi banii din casa lui Davidson, dar unchiul acestuia, care avea o fermă de albine în apropiere, le-a împrumutat celor doi băieţi suma de 500 de dolari, salvând, astfel, soarta companiei. De atunci, cei doi l-au poreclit unchiul Honey (miere). 

    Istoria Harley-Davidson începe în 1901, când Harley, în timp ce lucra ca ucenic proiectant pentru Barth Mfg. Co., a elaborat schiţele unui motor care să poată fi montat pe cadrul unei biciclete obişnuite. |n următorii doi ani, Harley şi prietenul său din copilărie, Arthur Davidson, au lucrat la prima motocicletă, care a fost terminată în 1903, cu ajutorul fratelui lui Arthur, Walter Davidson. La testarea motorului, Harley şi Davidson au înţeles că acesta nu este suficient de puternic pentru a putea urca dealurile din împrejurimi fără a se ajuta de pedale.

    Ei s-au hotărât să înceapă un al doilea proiect, în care au primit ajutorul pionierului motoarelor exterioare Ole Evinrude. Piesele au fost asamblate în şopronul din curtea familiei Davidson şi, pe 8 septembrie 1904, prima motocicletă Harley-Davidson, condusă de Edward Hildebrand, care avea să reprezinte prototipul pentru următoarele modele, lua parte la cursa State Fair Park.

    Anul următor au fost vândute primele trei motociclete Harley-Davidson. |n 1906, Harley şi fraţii Davidson au construit prima fabrică, în Chestnut Street (devenită Juneau Avenue). |n doar un an, producţia a crescut la 150 de exemplare, iar cei doi parteneri au început să vândă motociclete departamentului de poliţie. Tot atunci, cel de-al treilea frate al lui Arthur Davidson, William, s-a alăturat afacerii.

    În 1920, Harley-Davidson devenise cea mai mare fabrică de motociclete din lume. |n 1921, una dintre motocicletele companiei, condusă de Otto Walker, a fost prima din lume care a câştigat o cursă cu o viteză de peste 160 km/oră.
    Cele două războaie mondiale au avut o importanţă deosebită în stabilirea notorietăţii companiei şi în vânzările acesteia, deoarece armata SUA a achiziţionat zeci de mii de motociclete Harley-Davidson pentru a le folosi în război.

    În timpul marii crize economice din perioada interbelică, vânzările companiei au scăzut de la 21.000 de exemplare vândute în 1929 la sub 4.000 în 1933. |n ciuda acestui fapt, compania a lansat o nouă linie în 1934, în stilul Art Deco, cu un nou tip de motor.

    Harley a fost inginer-şef şi trezorier al companiei până la moartea sa, pe 18 septembrie 1943. Davidson a murit pe 30 decembrie 1950, la vârsta de 69 de ani, într-o coliziune dintre două maşini, la câţiva kilometri de casă. |n accident a murit şi soţia sa, Clara. |n prezent, compania îl care ca CEO pe Matt Levatich. Harley-Davidson are o cifră de afaceri de peste 10 miliarde de dolari, în jur de 6.000 de angajaţi şi un profit anual de aproape 700 de milioane de dolari.
     

  • Confesiunile unei angajate Facebook: am avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă din viaţa mea

    Să lucrezi pentru Facebook pare o oportunitate pe care nu trebuie să o ratezi, însă lucrurile nu par a fi chiar aşa, potrivit unei foste angajate Facebook care a spus pentru The Guardian că acolo a avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă.

    Sarcina ei în cadrul diviziei de “Trending” era să aleagă ce link-uri să apară în caseta „trending” a Facebook.  „În fiecare zi, analizam sute de subiecte (sau cuvinte cheie), despre care Facebook îmi spunea că sunt în tendinţe pe platformă. Apoi, alegeam o poveste, compuneam un titlu şi un scurt rezumat care apăreau în casetă”, mărturiseşte tânăra.

    Fosta angajată spune că în departamentul în care lucra tronau favoritismul, sexismul şi intimidarea. Mediul de muncă devenise inconfortabil, angajaţii erau nervoşi, deprimaţi şi nu aveau dreptul să îşi exprime opiniile. Părerile femeilor erau ignorate şi nu li se recunoşteau meritele şi competenţa în soluţionarea problemelor, spune fosta angajată. “Am constatat că, atunci când raportam o problemă sau o discrepanţă, raportul meu nu era luat în considerare. Numai că atunci când un bărbat făcea acelaşi lucru compania se mobiliza în a rezolva acele chestiuni. Această ignorare era devastatoare. Am ajuns la un punct în care nici nu mă mai oboseam să raportez probleme”, adaugă ea.

    O femeie a raportat o problemă cu pontarea la locul de muncă, dar supervizorul său a spus că nu este nicio problemă. Săptămâna următoare mai mulţi angajaţi au semnalat faptul că le lipsesc ore din program.

    Afirmaţiile acesteia sunt susţinute şi de faptul că din 2014 până acum, 15 din cei 45-50 de angajaţi ai departamentului Trending şi-au dat demisia, iar zece din 15 au fost femei.

    Salariile pentru asemenea poziţie se învârteau în jurul a 55.000 şi 65.000 de lire pe an