Tag: Moda

  • Epoca Pietrei

    În noua Epocă a Pietrei,  se poartă mai ales piatra ca element decorativ, aşa cum o arată, de exemplu, liftul de la sediul Fundaţiei Prada din Veneţia, cu o cabină din onix colorat în roz sau o piscină interioară de piatră, ambele create de firma olandeză de design SolidNature ori diverse clădiri spectaculoase moderne placate cu piatră. Unii designeri folosesc piatra pentru accesorii de răcit băutura din pahare (norvegiana Runa Klock) sau pentru piese de mobilier, cum ar fi mesele (francezul Martin Massé cu gama sa Orsetto).

  • Congo în modă

    Prezentarea ultimei colecţiei a brandului său, Hanifa, s-a făcut pe Instagram, articolele vestimentare incluse în Pink Label Congo Collection părând a defila singure pe ecran. Niciun element al colecţiei nu a fost filmat pe un manechin uman şi apoi editat pe computer, ci a fost creat în totalitate digital, după cum afirmă Anifa Mvuemba, scrie CNN. Toate articolele reprezintă ţara de origine de a creatoarei, Congo, şi se doresc a fi o formă de protest la condiţiile de muncă din minele ţării, de unde provine mai bine de 60 la sută din producţia de cobalt a lumii, afirmă aceasta. 

  • Carmen Dascălu, absolventă de management, a ajuns la 300.000 de euro din vânzarea de rochii sub brandul Roserry, iar în vară va produce prima colecţie de articole sportive

    Anul trecut, Roserry a avut afaceri de 300.000 de euro, dar în martie şi aprilie vânzările de rochii de ocazie au scăzut cu 80% l Ambiţia antreprenoarei este să menţină brandul Roserry pe piaţă prin dezvoltarea de noi produse adaptate cererii din prezent.

    Carmen Dascălu, absolventă de management, a produs prima rochie în 2014, după o in­ves­tiţie de 20.000 de euro în pro­priul atelier de producţie şi în ach­iziţionarea a 7-8 maşini de cusut, mate­ria­le şi accesorii pentru o colecţie.De atunci pâ­nă în prezent, a realizat peste 40.000 de rochii de ocazie sau de zi, însă în contextul pan­de­miei de COVID-19 a fost nevoită să regân­deas­că afacerea, având în vedere că numărul eve­nimentelor a scăzut.

    „La începutul pandemiei aveam un stoc de 2.000 de bucăţi de rochii de ocazie, astel am oprit producţia, am închis atelierul şi show­roomul, iar luni am redeschis şi am dat dru­mul la producţie. Vânzările pentru rochii de ocazie au scăzut cu până la 80%, iar acum sun­tem nevoiţi să facem rochii casual, de zi, de birou. Vom face şi o colecţie de articole spor­tive, colanţi, bustiere, tricouri, hanorace, cu printuri tropicale“, spune Carmen Dascălu, fondatoarea Roserry.

    Ea adaugă că a reuşit să compenseze scăderea vânzărilor de rochii de ocazie cu vânzările de  rochii de zi, însă se aşteaptă la o scădere a cifrei de afaceri în acest an, de aproximativ 30%. Anul trecut, Roserry a avut afaceri de 300.000 de euro.

    Tot în această perioadă, Carmen Dascălu s-a ocupat şi de realizarea unor tutoriale video în care te învaţă să îţi faci singură o rochie. Doamnele pasionate de croitorie primesc un kit complet pentru a-şi putea face singure o rochie. „Kitul costă 259 de lei, include tiparul şi materialul pentru o rochie care costă 459 de lei, dar şi 10 materiale video. Până acum am vândut 30 de kituri.“

    Antreprenoarea spune că nu s-a gândit în această perioadă să renunţe la business, mai ales că s-a obişnuit cu stilul acesta de viaţă „în care tu iei decizii şi răspunzi pentru ele, iar apoi te bucuri de rezultatele muncii tale“.

    Carmen Dascălu a fost pasionată de rochii încă din copilărie, de când stătea pe lângă bunica sa, care era croitoreasă, şi vedea toate articolele pe care ea le lucra, iar apoi a fost influenţată de rochiile de dans sportiv, sport pe care l-a practicat timp de zece ani.

    Astfel, la 20 de ani şi-a făcut un credit la bancă să-şi cumpere două maşini de cusut ca să învăţe să facă rochii. Era studentă şi îşi dorea să devină om de afaceri, aşa că a umblat pe la fabricile din Capitală, să vadă cum se produce, iar la 24 de ani s-a gândit să importe primele rochii, să văd ce se cumpără, iar apoi să-şi facă un atelier unde să producă ceva vandabil.

    „Am importat prima dată 700 de rochii, cu imprimeu pentru pla­jă, pe care le-am vândut în sis­tem de consig­na­ţie. Pur şi sim­plu mă duceam la magazi­ne, le dădeam şi pri­meam banii pe măsură ce se vin­deau. Apoi am făcut maga­zi­nul online. Prima co­lecţie fă­cută în propriul atelier a fost de rochii de oca­zie, pentru că ulti­mul meu job era legat de optimi­za­rea motoa­relor de căutare pentru Google şi atunci am observat că există o ce­rere foarte mare pentru rochii de ocazie şi oferta era redusă. Aşa că am mers pe direcţia asta“.

    De atunci, Carmen Dascălu a făcut şi rochii de mireasă şi rochii de cununie, dar şi rochii fit-to-measure, însă totul s-a oprit în perioada aceasta, când nimeni nu a mai avut nevoie de rochii de ocazie, pentru că numărul evenimentelor a scăzut semnificativ. Înainte, într-un an, compania producea aproximativ 3.000 de rochii.

    „Când am început să producem a fost interesant şi greu. Din al treilea an de producţie, comenzile au crescut foarte mult şi am externalizat 30% către o fabrică din Bucureşti, cu experienţă. Aşa am observat că arătau mai bine produsele realizate acolo decât cele din atelier şi la începutul lui 2019 am externalizat toată producţia“, explică antreprenoarea, care ajunsese să aibă 11 angajaţi în zona de producţie înainte de externalizare.

    Rochiile sunt produse în serii mici, de maximum 30 de bucăţi/model. În prezent, fondatoarea Roserry se concentrează pe vânzarea în România, deoarece spune că a încercat să desfacă produsele timp de şase luni pe piaţa din America, iar rata de retur era de 40-50%, din cauză că nu se potriveau mărimile.

    De aproximativ doi ani, Carmen Dascălu menţionează că şi-a propus să ajungă la cifra de afaceri de 1 milion de euro, iar de anul trecut oferă servicii de consultanţă în domeniul producţiei pentru branduri de afara ţării, din Marea Britanie sau Danemarca. „Noi le facem legătura cu fabrica sau pentru o companie din Danemarca ne-am ocupat de documentaţia de producţie, de materiale, tipare, mostre, etichete, e o linie de business care ne creşte cifra de afaceri mai repede.“


    ZF şi Banca Transilvania au lansat proiectul Afaceri de la zero, o platformă dedicată micilor antreprenori, firmelor care au creat peste 1,7 milioane de locuri de muncă.  

    Fiecare afacere de la zero este o poveste despre ambiţie, curaj şi determinare. Poveştile micilor antreprenori vor fi publicate în ZF şi pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero.

    În România sunt peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici, unde lucrează 1,7 milioane de salariaţi, companii cu afaceri anuale de 70-80 mld. euro.

  • Cu mască, dar deosebit

    Aşa se face că măştile au ajuns să se numere printre cel mai bine vândute accesorii de modă, pe alocuri stocurile chiar epuizându-se în ciuda preţului deloc neglijabil, cum ar fi cele de la casa Off-White, care costă
    95 de dolari bucata. La rândul său, scrie The Guardian, brandul newyorkez de modă Collina Strada vinde măşti viu colorate cu funde şi care sunt prevăzute cu spaţiu pentru filtru, la preţul de 100 de dolari. La fiecare astfel de produs vândut, firma promite să doneze cinci măşti unor angajaţi din sistemul de sănătate. Unii creatori de modă, cum e londonezul Christopher Kane, au preferat să trimită doritorilor materiale frumos colorate şi tipare de confecţionare de măşti.

  • Asamblaţi acasă!

    O asemenea idee a avut-o studioul japonez de design Nendo, care a creat pentru platforma online de accesorii Up To You Anthology o colecţie de genţi de damă din piele care necesită asamblare de către cliente. Genţile din colecţia Mai sunt livrate sub forma unor coli de piele, utilizatoarele trebuind să le plieze şi să unească părţile cu ajutorul unor nituri în locuri marcate pe produsele respective. Genţile Mai sunt de diverse forme şi culori, iar soluţia de asamblare la client a permis platformei pe care sunt disponibile să simplifice procesul de fabricaţie şi să scadă costurile de depozitare şi livrare. 

  • Atunci când nu ajută sectorul medical pe cât poate, industria modei se ocupă de ceea ce ştie ea mai bine: colecţiile vestimentare

    Casa Fendi, spre exemplu, a colaborat cu artistul californian Joshua Vides pentru o colecţie din presezonul de toamnă 2020, scrie Wall Street Journal. Articolele vestimentare şi de încălţăminte au fost create de Fendi, în timp ce artistul s-a ocupat de decorarea lor în stilul său caracteristic alb-negru, astfel încât cei care le poartă par nişte simeze ambulante pentru desenele acestuia. 

  • Culori vesele pentru zile mohorâte

    Lor li se potriveşte numai bine o tendinţă recentă din moda masculină, pe care încearcă s-o promoveze diverse case de modă, scrie Wall Street Journal. Costumele în culori mai vesele, uneori îndrăzneţe chiar, au apărut prin diverse filme ori s-au afişat în ele actori şi cântăreţi. Le mai poartă şi unele vedete TV pentru a-şi crea o imagine distinctă, uşor de reţinut de către public. Restul lumii poartă, în general, costume în culori monotone, dar acum are ocazia să facă o schimbare, când vrea să se îmbrace elegant pentru lucrul de acasă şi în acelaşi timp să mai înveselească ţinuta. Pentru cei cu adevărat îndrăzneţi casa Alexander McQueen propune un costum bărbătesc în aceeaşi nuanţă de roz ca aceea pe care o poartă elegant păsările flamingo, casa franceză Jacquemus are în ofertă costume verde-limetă, iar Marni a optat pentru turcoaz ce aminteşte de Caraibe. Pe de altă parte, o altă casă franceză, Berluti, a preferat o veselie ceva mai temperată cu ale sale costume galben-muştar, negru-vineţiu de pătlăgeaua vânătă ori roşu-tomat, iar casa newyorkeză Sies Marjan sugerează bărbaţilor să poarte roşu-stacojiu.

  • Căderea Imperiului roman, o poveste chinezească

    Primul val semnificativ de imigranţi chinezi a ajuns în zona industrială din jurul Prato, un oraş aflat la nici jumătate de oră de condus de Florenţa, în anii 1990. Aproape toţi au venit din Wenzhou, un oraş-port la sud de Shanghai. Pentru chinezi, şocul cultural a fost mai mic decât s-ar fi putut aştepta. „Italienii erau prietenoşi”, îşi aminteşte unul dintre nou-veniţii de atunci. „La fel ca noi, îşi spuneau unul altuia unchiule.

    Erau oameni de familie.” În regiunea Toscana, afacerile se învârteau în jurul firmelor mici şi interconectate, la fel cum se întâmpla şi în Wenzhou, un oraş atât de dedicat de antreprenoriatului încât a rezistat sângeroasei campanii de colectivizare a lui Mao. Zona Prato a fost un centru renumit de ţesătorii şi ateliere, unele făcând haine şi articole din piele pentru marile case de modă. Dacă erai dispus să fii plătit la negru la bucată, Prato oferea o mulţime de oportunităţi. Mulţi wenzhouani şi-au găsit de muncă acolo. „Italienii, crezându-se şmecheri, subcontractau munca celor veniţi din China”, spune Don Giovanni Momigli, un preot cu parohia lângă Prato. „Apoi, au fost surprinşi de câţi chinezi au început să lucreze pe cont propriu.”

    La mijlocul anilor 1990, wenzhouanienii îşi înfiinţau deja afaceri cu textile în garaje mici, unde adesea şi locuiau. Curând, au început să închirieze ateliere goale, plătind cu numerar. Autorităţile nu puneau prea multe întrebări. Modelul de afaceri preferat în Prato se prăbuşea sub presiunile globalizării. Întrucât italienilor le-a devenit mai greu să îşi câştige traiul în producţie, unii dintre ei au primit cu două mâini banii pe care muncitorii chinezi i-au adus în economia locală. Dacă nu mai puteau fi artizani, puteau cel puţin să fie proprietari.

    În anii 2000, chinezii au continuat să apară în Toscana. O cursă aeriană nonstop a fost stabilită între Wenzhou şi Roma. Unii migranţi au venit cu vize turistice şi au rămas mai departe. Alţii au plătit contrabandiştilor bani grei pe care trebuia apoi să-i recupereze muncind, o formă de sclavie însoţită adesea de ameninţări cu violenţa fizică. Programul lung de lucru al chinezilor i-a uimit pe mulţi italieni, obişnuiţi cu câteva săptămâni de concediu plătit pe an şi cu cinci luni de concediu de maternitate. În 1989, ziarul Corriere della Sera, folosind un limbaj rasist încă obişnuit printre unii italieni, a publicat un articol despre un muncitor chinez sub titlul „Stahanovistul gălbejit de pe Arno”.

    În timp ce Florenţa era lăudată pentru lucrările din piele premium, Prato era cunoscut mai ales pentru producţia de textile. Muncitorii din Wenzhou au ales o a treia direcţie. Ei importau pânză şi materiale ieftine din China pe care le transformau în ceea ce se numeşte în prezent pronto moda, sau fast fashion (modă rapidă): cămăşi din poliester, pantaloni cu textură de plastic, jachete cu simboluri. Aceste articole erau vândute rapid comercianţilor cu amănuntul low-end şi în pieţele de stradă din întreaga lume.

    Firmele chineze şi-au extins treptat nişa, făcând haine pentru mărci de nivel mediu, precum Guess şi American Eagle Outfitters. Iar în ultimul deceniu au devenit producători pentru Gucci, Prada şi alte case de modă de lux, care folosesc de multe ori forţa de muncă imigrantă chineză pentru a crea accesorii şi genţi scumpe care poartă râvnita etichetă „Made in Italy”. Multe dintre aceste produse sunt apoi vândute consumatorilor mai bogaţi din Shanghai şi Beijing. Nu doar brandurile italiene au profitat de acest aranjament intercultural: un antreprenor chinez de articole din piele din Prato poate purta la fel de bine un ceas Bulgari de 40.000 de euro.
    Peste 10% din cei 200.000 de rezidenţi cu acte în regulă din Prato sunt chinezi. Potrivit lui Francesco Nannucci, şeful din 2018 al unităţii de anchetă a poliţiei din Prato, oraşul găzduieşte şi aproximativ 10.000 de chinezi care stau acolo ilegal. Se crede că Prato are a doua cea mai mare populaţie de chinezi dintre oraşele europene, după Paris, şi că are cea mai mare proporţie de imigranţi din Italia, inclusiv o populaţie nord-africană însemnată.
    Mulţi localnici care au lucrat în industria textilă şi a pielii n-au sentimente prea bune pentru imigranţii chinezi, plângându-se că acestora le pasă doar de costuri şi viteză, nu de estetică, şi spun că nou-veniţii nu ar fi avut nicio idee despre cum să facă haine şi accesorii fine dacă n-ar fi fost meşterii locali care i-au învăţat. Simona Innocenti, care lucrează cu piele, se plânge că soţul ei a fost obligat să iasă din afacerile cu genţi de concurenţi chinezi care produceau mai ieftin. „Copiază, imită. Nu fac nimic original. Sunt ca maimuţele”, a povestit ea.
    Deşi s-ar putea spune că chinezii au reînviat industria prelucrătoare din Prato, a existat o reacţie împotriva lor. Localnicii i-au acuzat pe imigranţii chinezi că au adus în oraş criminalitate, război între bande şi mizerie. Proprietarii de ţesătorii chinezi, se plâng italienii, ignoră legile privind sănătatea şi fac evaziune fiscală; folosesc şcolile şi spitalele fără să contribuie cu bani pentru ele. La începutul anilor 1990, un grup de italieni care lucrau în zone cu o concentrare ridicată de imigranţi a trimis o scrisoare deschisă guvernului chinez, solicitând sarcastic cetăţenia: „Suntem 600 de lucrători cinstiţi care ne simţim ca şi cum am fi deja cetăţeni ai măreţei dumneavoastră ţări“.
    Cea mai ciudată acuzaţie a fost că chinezii din Toscana nu mureau – sau, cel puţin, că nu lăsau în urmă niciun trup fără viaţă. În 1991, guvernul regional a început o anchetă pentru a afla de ce în ultimele 12 luni nu fusese înregistrată oficial nicio singură moarte în comunitatea chineză din Prato sau în alte două oraşe din apropiere. În 2005, guvernul era încă nedumerit – în acel an, au fost înregistraţi peste 1.000 de chinezi nou sosiţi şi doar trei decese. Localnicii bănuiau că mafioţii chinezi făceau să dispară cadavrele în schimbul paşapoartelor morţilor pe care le vindeau apoi nou-sosiţilor, un sistem care a profitat de aparenta incapacitate a populaţiei autohtone de a face diferenţa între chinezi.
    Mulţi italieni, încă suspicioşi din cauza imigranţilor chinezi, îi critică pe aceştia pentru că nu contribuie pe deplin la economia regiunii. Innocenti, artizan în piele, spune că „chinezii nici măcar nu merg la magazinele din oraş. Au o autoutilitară care merge din fabrică în fabrică, vânzând de la pansamente la tampoane şi mâncare de pui. Iar în spatele autoutilitarei au o oală de fiert sub presiune pentru orez”.
    Economia gri, bazată pe numerar, a fabricilor chinezeşti din Prato a facilitat evaziunea fiscală. În 2017, ca rezultat al unei investigaţii a ministerului italian de finanţe în privinţa unor transferuri de bani dubioase de 5 miliarde de dolari, Banca Chinei, a cărei sucursală din Milano fusese folosită pentru jumătate din aceste transferuri, a plătit o amendă de peste 20 de milioane de dolari. Multe dintre transferuri, au spus autorităţile, au reprezentat venituri nedeclarate ale întreprinderilor administrate de chinezi sau bani obţinuţi prin falsificarea produselor de modă italiene.


    În Italia, aceste tipuri de investigaţii sunt adesea mai mult de formă decât de substanţă, iar mulţi rezidenţi chinezi se consideră ţapi ispăşitori. Problema chinezească este exploatată din plin de politicienii populişti. Într-o perioadă în care Europa musteşte de retorică anti-imigranţi, politicienii extremişti au indicat schimbările demografice din Prato ca dovadă că Italia este asediată.
    O legendă locală, cu un sâmbure foarte mare de adevăr, spune că familiile bogate din Oraşul Chinezesc din Prato defilează prin oraş în maşini BMW, Audi şi Mercedes. Niciun chinez nu a fost văzut conducând Fiat Panda, una dintre cele mai ieftine modele ale constructorului auto italian. Acest lucru nu poate decât să hrănească invidia sau frustrarea localnicilor pe care globalizarea şi concurenţa chineză i-a lăsat fără loc de muncă sau afacere.
    Italienii au încercat să lupte cu crima organizată din comunitatea chineză. În ianuarie 2018, poliţia l-a arestat pe Zhang Naizhong, un presupus lider al mafiei chinezo-italiene, care, spuneau ei, avea o prezenţă mare în Prato. Francesco Nannucci, de la poliţia de investigaţii din Prato, spune că Zhang era il padrino – naşul. „Au imitat până şi structura mafiei italiene”, a explicat el râzând. În Prato este activă şi mafia italiană, însă Nannucci spune că cele două grupuri nu interacţionează. Poliţistul estimează că 80% din fabricile chinezeşti ale oraşului au plătit bani pentru protecţie organizaţiei lui Zhang, care a fost implicată şi în trafic de droguri, prostituţie şi jocuri de noroc. Înainte de a-l aresta pe Zhang, a povestit Nannucci, poliţia l-a urmărit pe acesta de la Roma la Prato. Chinezul a schimbat maşinile de opt ori pe parcurs pentru a îngreuna o urmărire, a vizitat un restaurant, unde oamenii de afaceri din China s-au aliniat la masa lui şi s-au plecat în faţă acestuia, şi în cele din urmă a fost arestat la un hotel din Prato. Nannucci s-a declarat dezamăgit de faptul că a primit foarte puţin ajutor din partea chinezilor din Prato.
    În timpul unui raid din iunie 2016, un chinez bătrân a intrat într-o altercaţie cu un carabinier în timp ce încerca să părăsească ţesătoria unde lucra. Se presupune că bărbatul, care avea cu el un bebeluş, a căzut şi s-a lovit. Vorba s-a răspândit pe social media şi rapid câteva sute de chinezi s-au adunat în piaţă strigând şi aruncând cu pietre şi sticle. Poliţia a respins protestul, iar guvernul regional a promis şi mai multe raiduri. Atunci, ministerul chinez de externe a intervenit şi i-a avertizat cu blândeţe pe italieni să nu se ia de cetăţenii chinezi. (Aproape toate persoanele din Prato născute în China rămân cetăţeni ai Chinei.)
    Afacerile chinezilor din Prato au evoluat cu timpul, dar problemele rămân. În Oraşul Chinezesc pot fi văzute lejer clădiri cu ferestrele acoperite. În spatele lor sunt fabrici ilegale. În camere fără căldură, chinezi nousosiţi sau săraci stau aplecaţi deasupra maşinilor de cusut, legând gulere de cămăşi sau fixând dungi colorate de cracii pantalonilor de alergat. Astfel de pantaloni pot fi vânduţi retailerilor la o cincime din preţul unor produse similare fabricate legal de italieni. 
    Însă afacerile din Oraşul Chinezesc au şi o altă faţă. Enrico, un antreprenor venit din Wenzhou – mai toţi imigranţii chinezi adoptă nume italiene –, a ajuns în Italia când avea 13 ani, în 1988.
    Localnicii au fost prietenoşi la început, povesteşte el, dar apoi, pe măsură ce soseau tot mai mulţi chinezi din Wenzhou, sentimentele calde s-au stins. Însă niciodată nu a avut în vedere serios să plece. „Noi, chinezii, avem o cultură a adaptării la moment”, a spus el. Ca antreprenor, a făcut totul ca la carte – a avut chiar şi un program de pensii pentru angajaţi. Doar că nu toţi proprietarii de fabrici chinezi s-au purtat astfel, a recunoscut el. „Dacă urmezi prea îndeaproape regulile, nu vei putea porni niciodată”, a explicat  Enrico. „Un chinez care foloseşte o scurtătură face întotdeauna şi munca grea. Folosind aceeaşi scurtătură, un italian va munci între şapte şi opt ore. Un chinez, dacă are un obiectiv, va lucra 12 ore.”


    Afacerea lui Enrico, care s-a concentrat pe articole din piele, are o atmosferă mult mai rafinată decât multe alte fabrici din Oraşul Chinezesc. Nu este neobişnuit ca un manager de ţesătorie să spună că locuieşte singur în dormitoarele adiacente; ca răspuns, oficialii italieni indică şirurile lungi de papuci. Apoi, poliţia îi caută prin clădire pe muncitorii fără documente, iar un inspector de finanţe adună dovezi privind plăţi în numerar. La final, autorităţile dau o amendă care ajunge de obicei la câteva sute de euro. Imigranţii fără documente duşi la secţiile de poliţie nu prea au de ce să se teamă. Detenţia extinsă este rară, iar statul nu poate expulza în China oameni despre care nu are dovada că sunt cetăţeni chinezi.
    Spre deosebire de acele ateliere, fabrica lui Enrico aminteşte de o fabrică de electronice bine condusă. Muncitorii mânâncă într-o sală de mese adecvată şi poartă uniforme curate. Fluxul de muncă este profesionist, iar cablajele sunt ascunse într-un tavan fals. Munca este împărţită pe secţii: îndoirea pielii într-o formă de geantă, coaserea, instalarea căptuşelii interioare şi fixarea cataramelor şi curelelor. Decupajele de piele care aşteaptă să fie cusute pentru a fi transformate în genţi stau aşezate bine pe platforme rulante, ca hălcile de ton pe un cântar de sushi. Conduc un fel de operaţiune specială, explică Enrico cu mândrie. „Mărci celebre ne trimit materialele, iar noi facem produsele finite.”
    Un alt antreprenor chinez din Prato, Arturo, etalează mândru pe biroul său două genţi elegante Gucci. Marile mărci de modă, spune el, au toate fabrici proprii. Dar, a continuat Arturo, „gândiţi-vă – vând zece mii de genţi pe lună. Cum vor produce atât de multe? Au tăiat pielea şi confecţionează prototipurile, dar numai atât“. Arturo spune că a refuzat comenzi de la Prada deoarece compania nu a plătit suficient.
    Recent, mulţi proprietari de fabrici chinezi au început să angajeze lucrători şi mai ieftini, din ţări ca Siria, Pakistan şi Senegal. Astăzi, peste 300.000 de chinezi locuiesc şi muncesc în Italia. Epidemia de coronavirus a favorizat şi apariţia unei epidemii de sinofobie în Italia – violenţă, discriminare, hărţuire, îndemnuri la boicotarea afacerilor chinezilor. Unii localnici reproşează acestor oameni că au adus coronavirusul în ţară. 

  • Un petic de mândrie

    Astfel au apărut companii care oferă servicii de reparat haine şi accesorii şi care îi învaţă pe cei dornici cum să-şi repare sau să-şi transforme hainele, scrie Financial Times, hotărâte să educe o generaţie de oameni care să ţină la îmbrăcămintea lor şi să n-o mai arunce atât de repede. Printre acestea se numără The Restory, care oferă servicii de restaurare de genţi şi pantofi, Splendid Stitches, care realiză modificări ale articolelor vestimentare vintage, şi Raystitch, care ţine cursuri de cusut şi cârpit elegant, astfel încât peticele aplicate hainelor să arate frumos şi să poată fi purtate cu mândrie. 

  • Rochia-turn

    Înguste la partea superioară şi mai largi la bază, rochiile copiază aspectul multistratificat al turnului şi se regăsesc în colecţiile unor case ca Chanel, Valentino, Dior, Oscar de la Renta ori sub formă de modele mai ieftine în ofertele unor retaileri de modă. Motivul popularităţii acestui tip de rochie îl reprezintă faptul că le permite femeilor să fie foarte relaxate când o poartă, deoarece nu accentuează talia şi nu scoate în evidenţă silueta.