Tag: Lupta

  • Clanurile si familiile care de generatii se lupta pentru titlul suprem de conducatori ai Pamantului

    Lupta pentru putere, dominare, control si asigurarea resurselor pentru clanul in care a vazut lumina zilei, nu sunt altceva decat izbucniri ale naturii animalice de care unele obraze subtiri incearca sa se dezica cu maximum de dezgust. Stau dovada clanurile si familiile care de generatii se lupta pentru titlul suprem de conducatori ai Pamantului. Dincolo de razboaie, crize economice, goana dupa resurse si influenta, nu exista nimic altceva decat rivalitatea neostoita intre cele mai puternice familii si dinastii care au modelat destinul actualei civilizatii umane. Cele mai importante sunt prezentate in topul de mai jos.

    10. DinastiaNehru-Gandhi


    Clanul Nehru-Feroz-Gandhi este cea mai celebra familie politicacare a dominat Congresul National Indian aproape tot intervalul detimp scurs de la castigarea independentei Indiei pana in zilelenoastre. Trei membri ai familiei in care politica eracuvantul de ordine (Pandit Jawaharlal Nehru, fiica acestuia, IndiraGandhi, si fiul ei, Rajiv Gandhi) au ocupat functia suprema de PrimMinistru al Indiei.

    Indira Gandhi si fiul ei Rajiv au sfarsit, ambii,asasinati. Cu toate acestea, gustul puterii nu a potolitavantul politic din sanul familiei. Sonia Gandhi, de asemeneamembra de vaza a familiei, ocupa in prezent functia de Presedinteal Congresului National Indian. Fiul lui Rajiv Ghandi, Rahul, estecel mai tanar membru al familiei care a intrat in politica inmomentul in care a candidat pe listele Congresului si a castigat unloc in Camera Inferioara a Parlamentului din India, in cadrulalegerilor din anul 2004.

    Trebuie retinut ca familia Nehru-Feroz-Gandhi nu este inrudita cuMohandas Karamchand (Mahatma)Gandhi, conducatorul miscarii de independenta aIndiei. Clanul Nehru-Gandhi este cel mai evident exemplu dedinastie conducatoare traditionala in randul tarilor asiatice curegimuri democrate.

    9. Dinastia Plantageneta

    In confruntarile dintre dinastiile englezesti ale Tudorilorsi Plantagenetilor, cei din urna au avut castig de cauzadatorita dezvoltarii fara precedent a sistemului politic sicultural petrecut sub conducerea lor. In ciuda faptului ca sub casaTudorilor a luat nastere Biserica Anglicana, iar prosperitatea acrescut substantial, insemnatatea familiei Plantagenetilor a fostcu mult mai mare (mentionand aici ca insusi regele Henric alVII-lea descinde, pe linie materna, din Plantageneti).

    Casa Plantagenetilor a fost, inca de la origini, o familieregala fondata de regele Henric al II-lea de Anglia, fiual lui Geoffrey al V-lea de Anjou. Regii Plantageneti au stapanitAnglia inca din secolul XII; in total 15 regi din acesta familieurcand pe tron, intre anii 1154-1485. Sub stapanirea lor, Regatulsi-a definitivat o cultura si arta distincta, incurajata de uniidintre regi care au fost adevarati Mecena, dupa cum ii elogiaza si”tatal poeziei englezesti”, Geoffrey Chaucer(1343-1400).

    In acele vremuri, Plantagenetii au introdus in Angliastilul architectonic gotic, care a ajuns sa fie foarteapreciat, cladiri precum Westminster Abbey sau York Minister fiindmodelate dupa aceste canoane. Aceeasi familie a jucat un rolimportant in adoptarea legilor comune si a celor constitutionale,precum si in redactarea celebrei Magna Carta. Parlamentul Anglieiisi are originea tot in perioada Plantageneta, odata cu nastereaprestigioasele universitati din Cambridge si Oxford.

    8. Familiile Claudiene& Iuliene

    Aceste doua familii, contopite pana la urma intr-una singura, aufost probabil cele mai importante familii din Roma Antica. Odataunite, a luat nastere dinastia Iulio-Claudiana care a adus petronul Romei unii dintre cei mai importanti imparati ai Imperiului,precum Caligula, Augustus, Claudius, Tiberius si Nero.

     




    Cei 5 imparati enumerati mai sus au condus Imperiul Roman intreanii 26 i.Hr. – 68 d. Hr., dinastia luand sfarsit odata cusinuciderea lui Nero. Toti imparatii erau inruditi princasatorii si adoptii. In mod eronat, Iulius Cezar este creditatdrept stramos al acestei dinastii, cu toate ca celebrul personajantic nu a detinut niciodata functia de imparat (a fost un dictatormilitar) si nu a avut vreo legatura cu Claudienii.



    Domniile tuturor imparatilor din aceasta dinastie urmeaza, in liniimari, acelasi tipic. Toti au venit la putere cu ajutorulrelatiilor si legaturilor de familie, fiecare a adaugat noiteritorii Imperiului Roman si a lansat proiecte gigantice deconstructii. Cu totii au fost in general iubiti siadmirati de supusii de rand, dar au fost respinsi de senatori, dupacum reiese din scrierile autorilor antici. Istoricii si analistii contemporani ne considera caIulio-Claudienii au fost, cu totii, niste conducatori egocentrici,nebuni chiar, pervesi sexuali si tirani faralimite…
     
  • Economia mondială a ajuns să fie condusă de GPS. Dacă sistemul cade, lumea nu are niciun plan de rezervă

    Duke Buckner îşi savura micul dejun la hotelul Renaissance din Tel Aviv privind peste portul oraşului în ziua în care timpul s-a blocat, scrie Bloomberg. Buckner supraveghează marketingul şi dezvoltarea afacerilor pentru Microsemi Corp., un contractor american pentru comunicaţii şi apărare, şi primeşte prin e-mail copii ale rapoartelor de eroare pentru echipamentele sale. Rar îi vine mai mult de unul într-o singură zi; însă, în dimineaţa zilei de 26 ianuarie 2016, rapoartele au inundat cutia de poştă electronică. Buckner a uitat de micul dejun.

    Reclamaţiile aveau de-a face cu receptoarele de sincronizare Microsemi pentru sistemul global de poziţionare prin satelit, tehnologia omniprezentă de navigaţie prin satelit construită pentru armata americană, dar care şi-a găsit drumul spre toate buzunarele. GPS-ul nu este doar pentru hărţi. Este şi un fel de ceas uriaş, spaţial. Computerele de pe întreg Pământul utilizează sistemul pentru a determina ora cu o precizie de până la a miliarda parte dintr-o secundă. Când există cel mai mic dezacord între acele computere, lucrurile o iau razna.

    Receptoarele de sincronizare Microsemi emiteau mesaje de eroare tocmai din cauza unei astfel de discrepanţe. „Când operaţiunile se desfăşoară normal, aceste aparate nu emit avertismente ani de zile“, spune Buckner. „Astfel că, atunci când unul se blochează de mai multe ori, oamenii nu ştiu ce să facă.“ În următoarele 11 ore, antenele de telefonie mobilă şi-au pierdut conexiunile, poliţia americană şi staţiile de incendiu au raportat erori de comunicare, semnalele radio ale BBC au fost întrerupte şi telescopul care urmăreşte asteroizi pe orbita Pământului a ieşit din funcţiune.

    Cauza principală a fost o eroare în reţeaua GPS. Când Forţele Aeriene din SUA, care operează cei 31 de sateliţi, au dezafectat unul mai vechi şi au înlăturat valorile acestuia din baza de date, au introdus accidental mici erori în sistem, distorsionând cifrele. Până când mailul lui Buckner a început să primească sesizările, câţiva sateliţi au transmis date de timp eronate, rămânând în urmă cu a 13,7 milioana parte dintr-o secundă.

    Fiecare satelit poartă mai multe ceasuri atomice care măsoară timpul urmărind cât de des electronii din miezurile lor trec de la o formă de energie la alta. Sateliţii transmit apoi aceste date, împreună cu locaţiile lor pe orbită, spre Pământ. Aici, receptorul GPS din telefonul mobil sau de pe orice alt gadget se bazează pe consistenţa acestor calcule ultraprecise pentru a determina unde se află.

    Este greu de evaluat cât de dependentă a devenit economia mondială de GPS de când Departamentul Apărării al Statelor Unite a început să ofere publicului, serviciul de localizare în anul 2000. Există 2 miliarde de receptoare GPS în folosinţă în întreaga lume. Agenţia de navigaţie prin satelit a Europei estimează că numărul va atinge 7 miliarde până în 2022. Pe lângă industria telecomunicaţiilor, şi băncile, companiile aeriene, companiile de utilităţi, companiile de cloud computing, de radio şi de televiziune au nevoie de date GPS precise pentru timp. La fel şi serviciile de urgenţă, dar şi forţele militare. Departamentul pentru Securitate Internă al SUA a desemnat 16 sectoare de infrastructură drept critice. 14 dintre ele depind de GPS.

    Câteva alte sisteme de navigaţie prin satelit sunt în funcţiune sau în curs de implementare: Galileo (operat de Uniunea Europeană), Glonass (Rusia) şi BDS (China); însă numai sistemul rus pretinde acoperirea globală.

    Cele mai importante servicii, precum şi pieţele financiare, au sisteme de siguranţă – propriile ceasuri atomice sau conexiuni la instrumente mai puţin precise. Însă unele dintre aceste sisteme de rezervă depind de sincronizarea cu sateliţii GPS, iar precizia lor ar putea dura doar câteva minute. „GPS-ul este singurul care poate face rău întregii economii moderne“, spune senatorul John Garamendi, un democrat din California care avertizează cu privire la astfel de pericole de ani de zile în calitate de membru al comisiilor parlamentare privind serviciile armate, transportul şi infrastructura. „Niciun telefon mobil, niciun bancomat nu va mai funcţiona.“

    Haosul intermitent de 11 ore care a distrus micul dejun al lui Buckner a fost doar un indiciu a ceea ce este posibil. Aceea a fost o greşeală nevinovată la urma urmei, nu un atac concertat asupra reţelei GPS, însă politicienii americani nu au făcut prea multe pentru a proteja sistemul de atunci.

    În afară de Garamendi, una dintre cele mai puternice voci care pledează pentru a acoperi vulnerabilităţile GPS este Dana Goward, care conduce fundaţia nonprofit Resilient Navigation and Timing. Fondat în 2013, ONG-ul este susţinut de contractori din domeniul apărării şi de companii asociate.

    Fost pilot de elicopter al Pazei de Coastă, Goward nu ezită când este întrebat ce ar însemna un blocaj de amploare a GPS. Este ca atunci când au fost ignorate avertismentele de a consolida uşile cabinelor de pilotaj ale avioanelor înainte de tragediile de pe 11 septembrie, spune el, sau alarmele despre şubredele diguri de protecţie din New Orleans înainte de uraganului Katrina: „Oamenii vor muri“.

    Baza Forţelor Aeriene Schriever, aflată la câţiva kilometri est de Colorado Springs, găzduieşte Escadrila 2 de Operaţiuni Spaţiale. 2SOPS operează reţeaua GPS dintr-o singură cameră în spatele a două uşi cu cod, o gardă armată, bariere care se pot ridica din calea de acces pentru a bloca vehiculele şi trei garduri legate cu lanţuri şi acoperite cu sârmă ghimpată.

    În centrul de operaţiuni, într-o zi din iunie, opt militari de aviaţie în uniformă şi doi contractori civili se pregătesc să efectueze un test de rutină care să asigure că sateliţii pot comunica. Toţi militarii de la aviaţie au permis de trecere la nivelul secret sau ultrasecret. Fiecărui vizitator i se cercetează trecutul.

    Limbajul 2SOPS este, evident, plin de acronime.

    „Pre-pass SV15!“, spune operatorul sistemului de sateliţi.

    „C/L1-8 Pasul 4 ascultă pentru pre-pass“, răspunde şefului misiunii.

    „Activ acum, SV 15, şirul CAPE A, SSO 1, vizibilitate la DIEGO, VSOH / NAV / MOD / GBD, fără CIF/TP aplicabile“, spune operatorul de sistem.

    2SOPS transmite de obicei un nou mesaj de navigaţie fiecărui satelit o dată la 24 de ore pentru a se asigura precizia, folosind o reţea de 11 antene amplasate în întreaga lume. Între timp, unitatea monitorizează reţeaua GPS pentru deranjamente şi defecte, pe baza semnalelor precise de navigaţie şi de sincronizare trimise de militarii de la aviaţie sateliţilor la fiecare 1,5 secunde. Este o muncă repetitivă pe care poţi ajunge s-o faci fără să mai gândeşti, spune colonelul Stephen Toth, care conduce 2SOPS. „Rutina te poate face să laşi garda jos“, spune el. „Trebuie acordată o atenţie deosebită pentru a nu se întâmpla acest lucru.“

    O mulţime de lucruri pot perturba funcţionarea sateliţilor în afară de informaţiile dintr-o bază de date. Explozii solare. Deşeuri spaţiale. Şi, poate, forţe străine ostile. Pentagonul a început să considere chiar sateliţii posibile ţinte în 2007, când China şi-a distrus unul din vechii sateliţi meteo folosind o rachetă. Coreea de Nord, Iranul şi Rusia au declarat că au dezvoltat armament prin care pot distruge sateliţi. Într-un efort de a evita hackingul, 2SOPS a creat funcţia de operator pentru apărare cibernetică, iar militarii extind instruirea conexă pentru operatorii de satelit.

    În iunie, preşedintele Trump a surprins, la o întâlnire a Consiliului Naţional pentru Spaţiu, o comisie atât de nouă încât nu are un site web, când şi-a anunţat intenţia de a crea o Forţă Spaţială, a şasea divizie a armatei, care să completeze Forţele Aeriene. Ideii i s-a opus secretarul de apărare şi s-ar putea lovi de o împotrivire puternică în Congres, care anul trecut a respins tocmai o astfel de propunere. Însă pericolele nu sunt greu de imaginat, iar SUA sunt slab pregătite pentru ele. Deşi există protocoale şi acorduri internaţionale care dictează ce trebuie făcut atunci când un avion de luptă rusesc zboară prea aproape de un avion american peste teritoriul sirian sau de o navă a marinei americane care se află în apele chinezeşti, nu există un regulament pentru ceea ce se întâmplă când activitatea unui satelit străin pare ostilă.

    De partea receptorului, semnalele GPS sunt destul de slabe pentru a fi ecranate de găinaţul porumbeilor de pe antenele de telefonie mobilă – sau pentru a fi bruiate de răufăcători folosind aparatură surprinzător de uşor de obţinut. Deşi sutele de modele de dispozitive de bruiaj sunt ilegale în cele mai multe ţări, Agenţia Europeană de Navigaţie prin Satelit a înregistrat aproximativ 50.000 de incidente de bruiaj deliberat în ultimii doi ani, fiind vorba în principal de camioanagii sau şoferi pentru servicii ca Uber care încearcă să ascundă de angajatori unde se află în timpul pauzelor. Se presupune că bruiajul a fost de vină atunci când peste 40 de aeronave au rămas fără semnal GPS în iulie şi august 2016, când s-au apropiat de pistele Aeroportului Internaţional Ninoy Aquino din Manila. Toate au aterizat în siguranţă, piloţii profitând de vizibilitatea bună, însă vremea nu este întotdeauna atât de îngăduitoare.

    Cea mai perfidă tactică pe teren este spoofingul GPS-ului, adică folosirea unui software maliţios pentru a transmite semnale false şi a păcăli receptorul unei aeronave să creadă că este într-un loc sau la un moment care n-are nimic de-a face cu realitatea. Astfel de metode „ar funcţiona cu siguranţă împotriva maşinilor ce folosesc Uber, a maşinilor autonome, a dronelor de livrare ale Amazon“ şi a multor altele, spune Todd Humphreys, profesor de inginerie aerospaţială la Universitatea din Texas.

    În lumea finanţelor, spoofingul subtil ar putea păcăli totul, de la cititorul de carduri de credit dintr-un magazin de proximitate la bursele de valori din New York. „Dacă schimbaţi semnificativ timpul de referinţă, toată lumea va observa“, spune Andrew Bach, care obişnuia să supravegheze serviciile de reţea ale NYSE. „Lucrul care-i preocupă pe oameni este dacă nu cumva cineva va da subtil timpul înainte sau înapoi pentru a crea confuzie în operaţiunile industriei financiare.“ Chiar dacă majoritatea companiilor importante de pe Wall Street au propriile lor ceasuri atomice ca sisteme alternative la GPS, introducerea de anomalii subtile ar putea perturba algoritmii care conduc lumea tranzacţiilor de înaltă frecvenţă, declanşând o retragere în masă de pe aceste pieţe.

    Spoofingul din partea puterilor străine ostile este o preocupare şi pentru Pentagon. În timpul unei demonstraţii din 2012, ofiţeri ai Securităţii Interne au văzut înmărmuriţi cum Humphreys şi colegii săi au deturnat o dronă dându-i coordonate GPS false şi ghidând-o departe de traiectoria originală. Forţele militare ruseşti au capacitatea de a deturna dronele de deasupra Siriei şi a Mării Negre, spune o persoană familiarizată cu problema.

    Forţele Aeriene spun că spoofingul nu este responsabilitatea lor, că misiunea 2SOPS este doar menţinerea semnalului din reţeaua GPS şi nu se asigură că receptoarele îl pot citi cu precizie. Cu toate acestea, nicio altă agenţie guvernamentală nu este responsabilă cu acţiuni de prevenire a spoofingului şi bruiajului.

    Ţine de companii ca Microsemi să dezvolte firewalluri antispoofing şi să le actualizeze. Departamentul pentru Securitate Internă declară că oferă asistenţă şi expertiză tehnică operatorilor de infrastructură critică, dar numai la cerere. În mare parte, spun oficialii guvernamentali, este de datoria companiilor să se asigure că au planuri de rezervă.

    Acest lucru este nerealist, spune Goward, lobbyist. „Toată lumea cu care am discutat, din toate industriile, consideră că aceasta este responsabilitatea guvernului şi niciun sector despre care ştim, în afară de serviciile financiare importante, nu este capabil să reziste unei întreruperi semnificative pentru o perioadă mare de timp“, precizează el. Atitudinea corporatistă pare să fie una de distrugere reciprocă sigură, în genul „Nu eu voi fi învinovăţit, ci forţele aeriene sau guvernul. Aşa că de ce ar trebui să dau bani de la mine?”.

    La o oră de condus la nord de baza Forţelor Aeriene, în Waterton, Colorado, se întinde o platformă a Lockheed Martin în funcţiune din 1955, când era suficient de izolată pentru testarea rachetelor. Astăzi, suburbiile Denverului au ajuns până aproape de gardul care înconjoară cele 5.600 de hectare ale platformei. Printre cele 185 de construcţii, compania a ridicat recent o sală de curăţare de 128 milioane de euro, cu o suprafaţă de 40.000 de metri pătraţi. Înăuntru, după gărzile înarmate, o jumătate de duzină de lucrători echipaţi cu jachete lungi, protecţii de păr şi pentru încălţăminte, toate antistatice şi antiscame, asamblează următoarea generaţie de sateliţi GPS.

    Forţele Aeriene au aprobat lansarea primului satelit GPS 3, iar Lockheed se aşteaptă ca încă unul să primească permisiunea în vara aceasta, după terminarea testelor de vid în spatele unei uşi cât trei etaje situate chiar lângă camera de curăţare. Testele imită condiţiile din spaţiul cosmic folosind pompe cu aer rece sau cald care produc presiuni scăzute şi temperaturi cuprinse între -150 C şi 150 C, adică temperaturi cosmice.

    Sateliţii GPS 3 sunt proiectaţi să funcţioneze 15 ani, cu 25% mai mult decât generaţia actuală, care şi-a depăşit cu mult speranţa de viaţă datorită, în parte, administrării atente a combustibilului. De asemenea, GPS-ul 3 oferă un semnal de opt ori mai puternic, ceea ce face mai dificilă blocarea, cu o precizie a locaţiei de trei ori mai mare. Însă noii sateliţi nu dispun încă de cele două tehnologii puternice antispoofing de pe piaţă, ambele fiind straturi suplimentare de securitate esenţiale pentru a detecta atacurile şi a demonstra că semnalele şi mesajele de navigaţie sunt autentice.

    Deşi ar ajuta ca guvernul să folosească tehnici de criptare mai bune, ar fi mai sigur să reducă dependenţa economiei mondiale de GPS, spune Garamendi. El insistă de ani de zile ca guvernul federal să construiască o reţea radio de rezervă, la sol, numită Navigaţie la distanţă îmbunătăţită (eLoran); aceasta ar furniza semnale mai puternice decât cele ale sateliţilor GPS. Congresul estimează că proiectul va costa contribuabilii 200 de milioane de dolari. Coreea de Sud spune că până în 2020 va avea acoperire eLoran.

  • Cronică: Un alt fel de film despre mafie – VIDEO

    Pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, regizorul Thierry de Peretti a ales ca temă violenţele din Corsica de la începutul anilor ’90. E un proiect ambiţios, care urmăreşte creşterea şi în cele din urmă decăderea unui tânăr  o desfăşurare similară cu cea din Naşul, dacă vreţi, deşi asemănările se opresc aici.

    Principala diferenţă faţă de filmele clasice cu mafioţi vine din felul în care Peretti şi echipa prezintă scenele: cadrele sunt mai lungi, invitând mai degrabă la distanţarea faţă de personaje. Cadrele nu mai sunt intime, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele semnate de Coppola sau Scorsese.

    În ciuda unei poveşti extrem de ofertante, mai ales în condiţiile în care întâmplările din Corsica nu au ajuns prea des pe marele ecran, Une vie violente nu reuşeşte să îşi atingă potenţialul. Firul narativ se încurcă parcă în prea multe detalii şi devine greu de urmărit, iar personajul principal pare de multe ori că nu ştie exact ce anume trebuie să facă. Revin la comparaţia cu Naşul: şi în filmul lui Francis Ford Coppola personajele ajung în stări conflictuale, dar dilemele lor sunt de cele mai multe ori de natură morală. Aici, Stephane (un militant de 20 de ani) pare să se întrebe de multe ori dacă trebuie să continue lupta, nu dacă lupta e una corectă.

    Aş spune că este o problemă a echipei tehnice, pentru că actorul Jean Michelangeli (Stephane) semnează un rol excelent; şi restul distribuţiei, formată din actori relativ necunoscuţi, se achită bine de sarcinile primite.

    Aflăm încă de la început că Frontul Naţional de Eliberare a Insulei Corsica (FLNC) a luptat încă din anii ’70 pentru a obţine independenţa faţă de Franţa, apogeul acestui conflict fiind atins două decenii mai târziu. Acţiunea filmului începe însă în 2001, iar primele scene sunt elocvente pentru modul în care Peretti tratează subiectul: doi tineri sunt executaţi de mafie la Paris, cadrul fiind unul lung, filmat de departe.

    Cinematografia semnată de Claire Mathon este excelentă şi prezintă contrastul dintre Parisul cenuşiu şi culorile vii ale insulei.

    Cea mai bună parte a filmului Une vie violente este felul în care Peretti descrie climatul cultural şi social al insulei Corsica, un loc unic împărţit cumva între Franţa şi Italia.

    În concluzie, Une vie violente merită din plin laudele pe care le-a primit în timpul proiecţiei de la Cannes. Nu este un thriller, aşa cum poate şi-ar fi dorit producătorii, dar evocă într-un mod excepţional o perioadă mai puţin cunoscută din istoria Europei.

    Notă: 8,5/10


    Une vie violente
    Regia: Thierry de Peretti
    Distribuţie: Jean Michelangeli, Henri-Noel Tabary, Cedric Appietto, Marie-Pierre Nouveau, Delia Sepulcre-Nativi
    Durată: 1 oră 47 minute
    Data lansării: 10 august

  • Cele mai puternice businessuri antreprenoriale din comerţul alimentar. Reţelele de magazine româneşti care încearcă să reziste în lupta cu marile reţele străine

    Între cele mai mari 20 de afaceri din co­merţul alimentar local îşi fac loc nouă afaceri care au în spate antreprenori locali, businessuri de peste 100 de mi­lioane de lei fiecare anul trecut. La vârf, clasamentul este dominat clar de afacerile gi­ganţilor străini în frunte cu Kaufland, Car­refour şi Auchan, businessuri de miliarde de lei.

    Lanţul de magazine Annabella, controlat de familia Mutu, este cel mai puternic business antreprenorial din comerţul alimentar, cu afaceri de 255 mil. lei anul trecut şi peste 800 de salariaţi. Reţeaua de circa 70 de magazine este de altfel singurul retailer cu acţionariat local a cărui cifră de afaceri sare de pragul de 200 mil. lei într-un clasament dominat clar la vârf de lanţurile străine. Pe poziţiile următoare se află Zanfir din Vrancea şi Elan Trio din Harghita.

    Spre deosebire de reţelele străine care în­cear­că să acopere în mod echilibrat toată ţara, unii dintre marii antreprenori români din do­meniu au ales să se dezvolte regional, de regulă în apropiere de oraşul mamă. Acesta este cazul ce­lor trei reţele de mai sus.

    Mai mult, cele mai multe afaceri antrepre­noriale din clasament fac parte din grupuri integrate, oamenii de afaceri din spatele aces­tor businessuri având şi producţie – de regulă de carne sau lactate.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Avioanele de vânătoare britanice au interceptat două avioane de luptă ruseşti desupra Mării Negre

    Activitatea celor două avioane de luptă ruseşti a fost interceptată şi monitorizată de două avioane Typhoon ce aparţin Forţelor Aeriene Regale britanice (RAF).

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • O fregată rusă a efectuat un exerciţiu de trageri cu racheta de croazieră Kalibr în Marea Neagră

    “În conformitate cu planul de antrenament de luptă, fregata Amiral Grigorovici din cadrul Flotei Mării Negre a efectuat un exerciţiu de trageri cu muniţie de război pentru a lovi cu sistemul de rachete Kalibr o ţintă de suprafaţă într-un poligon naval din Marea Neagră “, a comunicat biroul de presă al Flotei ruse.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Care sunt cele mai bogate echipe sportive din lume: Messi, Modric şi Pogba versus LeBron James în lupta pentru cel mai valoros brand sportiv

    Deşi cifrele nu sunt încă oficiale, estimarea publicaţiei americane arată că triumful cu 4-2 din Moscova al francezilor ar fi atras peste un miliard de telespectatori în faţa micilor ecrane. Potrivit datelor, întreaga competiţie desfăşurată în Rusia a strâns în total o audienţă de 3.2 miliarde de telespectatori.

    Popularitatea fotbalului pe întreg mapamondul, puternic observabilă în perioada mondialului, ajută cluburile europene, cum ar fi Real Madrid sau Manchester United, să vândă echipamente sau să obţină sponsorizări din toate colţurile lumii.

    Rezultatul acestei popularităţi – trei dintre primele 4 echipe clasate în topul Forbes al celor mai valoroase francize sportive din lume sunt Manchester United (4,1 miliarde de dolari), Real Madrid (4 miliarde de dolari) şi F.C Barcelona (4 miliarde de dolari).

    Acestea sunt primele dintr-un total de 7 cluburi europene de fotbal ce fac parte din topul publicaţiei americane. Însă, în pofida acestei popularităţi masive, niciunul dintre aceste cluburi nu se poate atinge de Dallas Cowboys, lidera clasamentului pentru un al treilea an la rând.

    Clubul de fotbal american, supranumit şi ”Echipa Americii”, este valorificat de cei de la Forbes la 4.8 miliarde de dolari, având o creştere de 14% faţă de anul tecut. „Echipa Americii” are deasemenea cele mai mari profituri anuale (840 de milioane de dolari), chiar şi usturătoarele taxe americane neputând să-i detroneze pe texani ca liderii mondiali ai încasărilor (350 de milioane de dolari).

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Trei studenţi din Timişoara au participat la una dintre cele mai importante competiţii de tehnologie din lume

    Proiectul timişorenilor constă într-un sistem care detectează anomalii sau boli cu mare acurateţe, reducând în mod substanţial munca radiologilor. Concret, VisionX analizează radiografiile obişnuite analizând tehnologii Azure precum Machine Learning sau Azure Functions. 

     

    Ştefan Iarca, Cristian Avramescu şi Bogdan Bogdan au câştigat deja mai multe competiţii de profil, Imagine Cup fiind însă cel mai mare concurs de tehnologie la care au participat până în prezent. “Primul concurs la care am participat a fost Big Ideea Challenge, organizat de Microsoft”, a povestit Ştefan Iarca într-un interviu acordat exclusiv Business Magazin, în timpul competiţiei. “Apoi am fost la Paris, la Morpheus Cup, un concurs între studenţii români unde am reuşit să câştigăm locul întâi. Am câştigat premiul pentru Best Business la Innovation Labs, competiţia din România, şi am mai fost la câteva concursuri.” Universitatea din Timişoara i-a ajutat atât cu transportul la câteva dintre evenimente, cât şi prin mentorat. 

     

    “Noi suntem colegi din anul I de facultate, şi cumva ne-am strâns încă de atunci şi am început să dezvoltăm proiecte. În timp, ne-am unit şi am reuşit să rămânem în aceeaşi formulă până am reuşit să dăm de un proiect care să fie câştigător”, a povestit timişoreanul. “Am făcut o aplicaţie care poate să diagnosticheze în mod automad radiografii pe baza inteligenţei artificiale. Se uită la radiografie, îţi spune dacă există o anomalie în ea sau nu, şi dacă există îţi spune exact ce boală o cauzează şi unde e aceasta situată.”

    El spune că nu a fost o idee pornită de la zero, ştiind că mai există şi alte proiecte similare: “Ştiam că s-au făcut progrese mari în ceea ce priveşte reţelele neuronale pe detectarea de imagini şi am căutat să dezvoltăm un proiect care să aducă mai mult bine umanităţii. Aşa am ajuns la această idee.”

    Modelul de business e unul bine stabilit, bazat în principal pe vânzarea sistemului către instituţii din sistemul medical “Începem uşor-uşor, deja avem un partener, colaborăm cu clinici şi am vrea să integrăm astfel sistemul. Vrem să ajungem la cât mai multe pe plan local, apoi să ne extindem în Europa, în ţările care au probleme cu radiologi, mai precis Germania şi Marea Britanie. E o parte a modelului de business, de interes pentru noi sunt şi CRO-urile (Clinical Research Organisations – n.red.), ele fac teste clinice pe care noi putem să le automatizăm, dar şi pacientul, care are o radiografie şi poate vrea o a doua opinie pe ea.”

    Ce aşteptări au studenţii de la competiţie? “Vrem să primim un feedback bun din partea mentorilor, pentru că acesta e cel mai important lucru pe care poţi să îl primeşti, fie dacă ai câştigat sau nu. Şi, evident, ne dorim să ajungem cât mai departe”, încheie Ştefan Iarca.

    Faza finală, la care participă 49 de echipe, a debutat luni la sediul Microsoft din Redmond, Washington. Câştigătorii vor fi premiaţi miercuri de Satya Nadella, CEO-ul Microsoft. Echipa studenţilor români nu s-a calificat în semifinale, acolo unde se vor întrece 18 din cele 49 de echipe.

     

  • Cătălin Păduraru: Vinarium, IWCB sau lupta la baionetă în războaiele vinului

    nde se află vinul românesc? Din punct de vedere calitativ, probabil la cel mai înalt nivel din istorie. Dar asta nu înseamnă prea mult, atât timp cât toate ţările producătoare de vin şi neatinse de vreun război sau limitare religioasă se află şi ele în aceeaşi fericită situaţie. Progresul, realizările tehnologice sunt, astăzi, la îndemana oricui. Vinul, produs cu identitate, are nevoie de istorie, de palmares, de pieţe cultivate (adică de pieţe în care să fie prezent, să aducă satisfacţii gustative dar şi satisfacţia profitului pentru cei care lucrează cu el), de cercetare, de comunicare. De o direcţie. Toată suflarea românească e bucuroasă de absorbţia fondurilor europene pentru reconversie (vie) şi retehnologizare (cramă).

    Asta este în amonte. Dar în aval? Astăzi este (relativ) bine. Dar mâine? Poate nu este întâmplător că aproape în toate cărţile dedicate domeniului apărute în străinătate şi destinate publicului larg nici măcar nu suntem menţionaţi. Sau, dacă suntem, ocupăm spaţii egale cu ţări ca Slovacia sau Malta… Revistele de specialitate nici nu se mai obosesc să ne treacă la „inventar”. Şcoli celebre ne-au scos din curriculum (una dintre ele funcţionează, de câţiva ani, şi în România; cursurile se predau în engleză şi maghiară).
    La nivelul mentalului colectiv internaţional nu există vinul românesc.

    Existăm sau nu pe pieţele internaţionale?

    Se înţelege că excepţiile, câteva firme româneşti care exportă (şi acelea, în majoritate, către „nişe etnice”), nu pot aduce România în plutonul forţelor care domină Lumea Vinului. Ţări cu potenţial mult mai mic decât cel al ţării noastre (sau despre care credeam noi „după ureche” că este mult mai mic) sunt prezenţe vizibile şi constante pe pieţele importante. Au strategii şi le duc la îndeplinire. De ce? Pentru simplul motiv că au înţeles că niciun clasament nu e bătut în cuie. Astăzi SUA sunt pe locul trei mondial, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, putea să pară o glumă în anii ’60-’70. Sigur, putem spune că SUA sunt o forţă pe toate planurile. Dar ce spunem atunci de Chile, Noua Zeelandă (a zecea exportatoare din lume)? În curând, vom înţelege că nici Georgia sau Moldova nu s-au mulţumit cu actuala ierarhie. Vorbim de piaţa „noastră” şi de pieţele internaţionale… Ca mâine şi piaţa noastră va fi una (pe deplin) internaţională. De la momentul în care Amazon va livra vinuri şi aici până la intrarea marilor operatori globali de distribuţie sau a marilor firme de vin (cu cifre de afaceri ameţitoare, de câteva ori mai mari decât întreaga noastra piaţă)  peisajul „nostru” se va schimba. Dramatic.

    (Se prea poate ca tonurile în care zugrăvesc vulnerabilităţile României viticole să nu fie prea plăcute.)

    Nu am cum să ocolesc adevărul: vor fi schimbări disruptive, cu o multitudine de efecte neaşteptate. Acest context nu este un accident istoric. Este lupta şi persuasiunea profesioniştilor şi rezultatul strategiilor naţionale (ale altor ţări).

    Accident istoric poate fi numit ceea ce pare a se întâmpla în Africa de Sud. Este posibil ca, din cauza turbulenţelor interrasiale de acolo, un mare jucător să lase mult loc liber.

    Se gândeşte România să acţioneze în vreun fel?

    Şi atunci, de ce să ne-mbătăm cu apă rece pretinzând că suntem a nu ştiu câta forţă vitivinicolă? Forţa poate fi măsurată prin prezenţa pe „raftul” internaţional.

    Contraargumentul că avem o piaţă internă destul de mare nu ţine. Cât de mare? Cine a măsurat pentru a şti potenţialul (limita de extensie)? Ce, cum, cât vor cumpăra consumatorii tineri (adică cum va arăta piaţa aceasta „fantastică” peste 3-4 ani)?

    Ar putea aduce vinul beneficii românilor?

    Oare crede cineva că în regiunea Bordeaux sau în Toscana ori în Marlborough trăiesc bine doar vinarii? Orice domeniu de activitate, că e vorba de construcţii, transport, comerţ, turism (inclusiv, sau, mai ales, cel „neindustrial”), avocatură, bănci, îşi sporeşte profitul când se atinge de performanţa adusă de vin în aceste regiuni.

    În Bordeaux, Alain Juppé, primarul de astăzi al oraşului, a investit bani publici printr-o fundaţie (!), zeci de milioane de euro în Cité du Vin! (Muzeul Vinului. Noi nu avem unul nici măcar de 1 milion de euro.) A promis o creştere fabuloasă a numărului de vizitatori în zonă. Şi asta se întâmplă. Doar prin aeroportul de aici trec anual 10 milioane de oameni.

    Berlinul, Parisul, Londra, Bruxelles-ul, Viena investesc bani publici în târguri şi concursuri de vin pentru a creşte vitalitatea (şi atractivitatea) acestor oraşe. Berliner Wine Trophy, Citadelles du Vin Paris (întrecut de International Wine Contest Bucharest, IWCB, ca număr de probe), IWC London, AWC Vienna – sunt modele de colaborare public-privat, în folosul tuturor cetăţenilor (la noi, crezându-se că e vorba de profitul producătorilor de vin, ceea ce este, în mod clar, greşit, ne mutăm de pe un picior pe altul).

    La noi, mai mult decât oriunde, este nevoie de sprijin. Trebuie să recuperăm timpul pierdut (trei decenii!). Prin dezvoltarea enoturismului am putea aduce acasă zeci de mii de români plecaţi în străinătate, care să întoarcă aici, găsindu-şi un rost ca angajat sau ca antreprenor. Enoturismul cere o suită întreagă de servicii şi divertisment variat, potrivit pentru toate vârstele. Pescuit, vânătoare, biking, tracking, welness, spa, tenis, golf, river rafting, o listă aproape fără sfârşit. Toate acestea antrenează mii de angajaţi, sute de antreprenori.

    Mai avem voie să plantăm zeci de mii de hectare (lucru rar întâlnit în UE). Se poate crea un program prin care să apară o categorie nouă socio-profesională, viticultori care să nu aibă neapărat propria cramă, care să „sindicalizeze”, trimiţând  strugurii la o cooperativă pentru vinificare şi condiţionare. Tot aici s-ar putea face şi îmbutelierea. Vinul s-ar obţine în condiţii decente şi ar fi posibil ca acest gen de colaborare în vederea obţinerii valorii adăugate să inhibe păguboasa producţie de vin de 2 lei, obţinut din hibrizi şi vândut pe marginea drumului.

    Vinul acesta prost şi ieftin, deşi iubit de multi români, nu poate asigura un ciclu economic care să ţină tinerii acasă şi, în niciun caz, să-i „întoarcă” pe cei deja plecaţi „afară”.

    Da, vinul românesc poate aduce beneficii materiale imense românilor dar nu putem omite nici „veniturile” acorporale. Cele care ar putea cu adevărat să ne facă să folosim sintagma „mândri că suntem români”.

    Ce face statul român? Stă. În cel mai fericit caz, se face că lucrează.

    În cei 28 de ani de la Revoluţie nu a existat niciun politician marcant, niciun înalt funcţionar care să abordeze serios problema vinului românesc. Şi în niciun caz cu ştiinţă. Privit exclusiv ca produs agricol, acesta nu se bucură de sprijinul ministerelor potrivite: Minsterul Culturii, Ministerul Turismului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul pentru Mediul de Afaceri  sau, dacă există, sporadic, vreun sprijin, vinul nu este privit în dimesiunile lui reale.

    Drept urmare, efectele se văd. Sau nu se văd bine, pentru că nu avem radiografii la zi ale pieţei.

    Cercetarea, obligatorie pentru crearea unei strategii, nu poate fi asigurată de producători. Nici nu ar fi corect.

    Producătorii de vin fac… vin. Ei pot plăti sociologi, antropologi, economişti să facă studii care să răspundă problemelor lor directe. Ei nu pot rezolva „problema naţională”. Tot ce am enunţat mai sus cade în responsabilitatea statului, care, până la urmă, ar face aceste cercetări şi ar plăti experţi pentru conceptul de dezvoltare şi comunicare tot pe banii noştri. Sau pe bani europeni. (Lucru obligatoriu de menţionat, pentru că foarte mulţi oameni din stat folosesc expresia „v-am dat”.)

    Cercetarea cercetărilor (!) din străinătate ne arată clar ce am avea de făcut.

    Firmele private? Eforturi se fac. Sunt însă disparate. International Wine Contest Bucharest este un exemplu de reuşită la nivel de organizare şi afirmare internaţională. Mecanismul de colaborare stat-privat este însă blocat.

    Există şi multe iniţiative lăudabile care nu apelează la stat. Majoritatea, însă, nu îşi propun (şi nu e nimic rău în asta) să „mute munţii”. Interesant e că au început să se coaguleze parteneriate durabile între firmele private. Alianţele lor nu pot intra în concurenţă, însă, cu marile dezvoltări de forţe de pe plan mondial. Amintind de International Wine Contest Bucharest, am realizat că avem parteneri care au fost alături de acest mare concurs. E o formă de ipocrizie (la modă, nu ştiu de ce) de a expune public voalat Partenerii şi Sponsorii evenimentelor noncomerciale. Cred că vine de la alambicata lege a CNA-ului, care îşi transmite efectele de la TV către presa scrisă, neînţelegându-se că menţionarea sponsorului este minima recunoştinţă pe care poţi să o manifeşti faţă de cineva care a sprijinit un demers al binelui colectiv.
    Nu „un producător de apă minerală” este corect, ci, în cazul nostru, Aqua Carpatica, nu o marcă auto, ci Nissan ş.a.m.d.

    Unii dintre ei au sprijinit editarea lucrării Wine Wars – Războaiele vinului (lectură obligatorie pentru cei care au tangenţă cu vinul), iar mai nou sprijină una dintre cele mai interesante „construcţii” pentru Vinul românesc – Vinarium. O degustare-evaluare făcută de oameni de top din România pentru a se încerca formarea unui pluton de 100 de vinuri româneşti de top – la 100 de ani de România. Evaluarea va fi coordonată de singurul master of wine din România, Ana Sapungiu.

    E o ştire, nu?

    În cele două sesiuni Vinarium (fiecare de câte două zile), Ana Sapungiu MW a coordonat un panel format din oameni speciali ai societăţii noastre, oameni cu biografii impresionante. Am dorit să avem o interpretare holistică a vinurilor care pot fi promovate la 100 de ani de România. Chiar dacă s-a enunţat în glumă că „am strâns vreo 500 de ani de studiu în această încăpere”, rămâne – în mod serios – o sumă a competenţelor şi a unor unghiuri diferite de interpretare din domenii ca antropologia, arhitectura, istoria, literatura, arta dramatică, critica artei, business ş.a.m.d. pusă în folosul României.

    (În vinurile româneşti am îndrăznit să includem şi vinurile de peste Prut. Mulţi vor socoti acest gest o culpă. Noi l-am considerat a fi o datorie. Şi o realitate, dacă nu administrativă, măcar culturală şi istorică.)

    Statul român trebuie să întindă o mână şi să înveţe să fie partener. Într-un parteneriat, ambele părţi câştigă.

    Dezvoltarea Lumii Vinului (cu toate extensiile enunţate) degrevează statul de rezolvarea unor ecuaţii complicate, mai ales sociale, ajută la formarea brandului de ţară şi, pe termen mediu şi lung, contribuie la creşterea PIB. Dacă vrem.

  • Romulus Oprica, senior researcher & managing partner, Brandberry: „Ceea ce te ajută să te dezvolţi şi ceea ce te ajută să reuşeşti sunt cunoştiinţele “ – VIDEO

    „Ei mână în luptă dorinţa de a reuşi. Toţi suntem diferiţi din fericire, la fel şi cu tinerii manageri, există mereu ceva ne va leaga, speranţa că vom reuşi, dorinţa de a reuşi, mai apoi munca spre a reuşii. Ceea ce te ajută să te dezvolţi şi ceea ce te ajută să reuşeşti sunt cunoştiinţele.“