BusinessMagazin

Tag: fiu

  • S-a urcat în maşină şi a plecat în California în căutarea succesului. Acum are o avere de aproape 50 de miliarde de dolari. Cum a reuşit

    Numele Ellison a fost adoptat de tatăl său în onoarea punctului prin care a intrat în Statele Unite, Ellis Island. La vârsta de nouă ani, Ellison a făcut pneumonie, iar mama sa l-a dat unchilor spre adopţie. El nu şi-a mai întâlnit mama biologică până la vârsta de 48 de ani.

    Deşi părinţii săi adoptivi, fiind evrei, mergeau în mod regulat la sinagogă, Larry Ellison a rămas un sceptic din punct de vedere religios pentru întreaga viaţă.  El a declarat: „Deşi cred că sunt religios într-un anumit sens, există anumite dogme în cadrul iudaismului cu care nu mă identific. Nu cred că sunt reale. Sunt poveşti frumoase şi îi respect pe cei care le cred, însă eu nu am nicio dovadă în sensul acesta„. El spune totuşi că are o „poveste de dragoste„ cu Israelul, dar nu una bazată pe credinţă, ci una bazată pe spiritul inovator al statului iudaic, mai ales în domeniul tehnologiei.

    După ce a terminat liceul a urmat cursurile Universităţii din Illinois, însă a renunţat în al doilea an de facultate atunci când mama sa adoptivă a murit. A mai încercat la Universitatea din Chicago, dar a renunţat din nou după un singur semestru. În 1966, la 22 de ani, Ellison s-a mutat în California în căutarea succesului. A trecut dintr-o slujbă în alta, ocazie cu care a început să înveţe programare.  

    În anii ‘70, Ellison a început să lucreze pentru Ampex Corporation. Unul dintre proiectele sale a fost realizarea unei baze de date pentru CIA, pe care el a numit-o Oracle. În 1977, a fondat alături de doi parteneri Software Development Laboratories (SDL) cu o investiţie iniţială de 2.000 de dolari. În anul 1982, SDL şi-a schimbat numele în Oracle Systems Corporation şi a lansat prima versiune a produsului, numită Oracle 2.

    Oracle a crescut foarte repede, iar în 1986 Oracle s-a listat la bursă şi a raportat venituri de 55 milioane de dolari. Nu totul a mers ca pe roate şi în 1990 Ellison a trebuit să concedieze 400 de oameni (10% din angajaţi) din cauza a ceea ce a numit ca fiind “o greşeală de afaceri incredibilă”. 

    După ce a reparat greşeala, se spune că Oracle era aproape de faliment. În acelaşi timp, concurenţii Oracle înghiţeau din cota de piaţă a Oracle. 

    În 1997, după întoarcerea lui Steve Jobs la Apple, Ellison a fost numit director al companiei. El a păstrat funcţia până în 2002, când a declarat că „programul nu îmi mai permite să particip la suficiente şedinţe pentru a-mi putea îndeplini rolul de director„.

    Larry Ellison a reacţionat atunci când Hewlett-Packard l-a concediat din funcţia de CEO pe bunul său prieten Mark Hurd, spunând că „HP a făcut cea mai gravă eroare de personal de când idioţii din boardul Apple l-au dat afară pe Steve Jobs„. Ulterior, Hurd a fost angajat în funcţia de copreşedinte al Oracle.

    În prezent, potrivit Forbes, Larry Ellison este al cincilea cel mai bogat om din SUA şi al şaptelea din lume, cu o avere estimată de 49,3 miliarde de dolari. Wall Street Jounal l-a desemnat ca fiind cel mai bine plătit CEO din ultima decadă, cu compensaţii totale de 1,9 miliarde de dolari.

    Ellison deţine acţiuni în cadrul Salesforce.com, NetSuite, Quark Biotechnology şi Astex Pharmaceuticals. În 2012, el a cumpărat 98% din suprafaţa unei insule din Hawaii, deţinută anterior de David Murdock.

  • A dormit în adăposturi pentru oamenii străzii şi în toalete publice, iar acum are o avere estimată la 60 de milioane de dolari

    Chris Gardner era un vânzător de aparate de radiografie, dar fără a avea prea mult succes, pentru că toate spitalele considerau respectivul aparat un lux inutil. Chris Gardner avea astfel mari probleme în a-şi întreţine familia, adică fiul Christopher şi soţia sa, Linda. Când Gardner a obţinut un internship la o importantă companie de brokeraj, el a realizat că nu trebuie să scape această ocazie.

    Dar soţia l-a părăsit, iar bărbatul a fost evacuat din apartamentul său şi a intrat în atenţia fiscului; cu toate acestea, păstrându-şi cumpatul, el a reuşit să se împartă între slujbă şi viaţa de familie, chiar dacă asta însemna să petreacă nopţile într-un adăpost pentru oamenii străzii, iar ziua să meargă la serviciu îmbrăcat în costumul obligatoriu, în districtul financiar al oraşului San Francisco.

    După o perioadă extrem de grea, în care a trăit alături de fiul său în băi publice şi diverse adăposturi, Gardener şi-a început nesperata carieră la compania de brokeraj Dean Witter Reynolds (preluata în 1997 de Morgan Stanley). După ce a devenit unul dintre mai buni brokeri de acolo, şi-a deschis propria companie, Gardener Rich, în 1987. După aproape douăzeci de ani, a vândut o parte din acţiuni într-o tranzacţie de zeci de milioane de dolari.

    Astăzi, Chris Gardner are o avere estimată la 60 de milioane de dolari şi călătoreşte în jurul lumii ca speaker motivaţional; el sponsorizează mai multe asociaţii caritabile.

    În anul 2006 s-a lansat filmul The Pursuit of Happyness, despre viaţa sa, avându-l în rolul principal pe Will Smith.

  • Cronică – Alien: Covenant, un film pe care l-am mai văzut de cinci ori

    Primul lucru pe care îl aflăm e că acţiunea se desfăşoară la zece ani distanţă de întâmplările din Prometheus. Nava spaţială Covenant transportă 2.000 de colonişti şi câţiva membri ai echipajului către o nouă planetă. Urmează o defecţiune neaşteptată, reparaţiile de rigoare şi un semnal SOS venit de pe o planetă – cum altfel? – necunoscută.

    Toate filmele din seria Alien urmează acelaşi tipar: undeva în spaţiu, echipajul unei nave se trezeşte din starea de criogenare şi găseşte o creatură pe altă navă. Următorul pas este că mai mulţi membri aduc creatura înapoi pe prima navă – nu că ar avea vreun motiv să o facă –, iar apoi creatura omoară toţi oamenii care îi ies în cale. Pardon, am uitat de cei doi-trei astronauţi care trebuie să ducă creatura până la episodul următor. Sigur, e păcat să nu îl menţionăm şi pe căpitan: există întotdeauna unul care ţine morţiş să ducă nava în cele mai periculoase locuri din univers.

    Filmul încearcă să intre şi într-o zonă filosofică: androizii creaţi de oameni încep să-şi pună întrebări referitoare la propria existenţă. Este normal ca ei să fie servitorii zeilor sau sunt ei, de fapt, fiinţele superioare? Nu spun că n-ar fi o temă interesantă într-un film, dar nu în filmul ăsta. Nu într-un film în care jumătate din personaje mor atunci când extratereştrii le ies din burtă.

    Te-ai fi aşteptat de la Ridley Scott, de altfel un regizor de mare calitate, să schimbe direcţia poveştii după cinci filme aproape la fel. Nu e cazul aici, poate la partea a şaptea.

    Ca să fiu cinstit, trebuie să spun că efectele speciale şi cinematografia sunt destul de bune. Din punct de vedere tehnic, Alien: Covenant nu e un film slab. Problemele apar abia atunci când încerci să urmăreşti firul logic. Cu toate că doar primele trei părţi ar merita urmărite, e important de spus că toate cele cinci filme ale francizei au avut rezultate bune la box-office. Primul Alien, spre exemplu, a generat încasări de peste 200 de milioane de dolari la un buget de doar 11 milioane; vorbim de anul 1979, nu uitaţi. Prometheus, apărut în 2012, a adus 403 milioane de dolari contra unui buget de producţie de 125 de milioane de dolari. Până în prezent, franciza a ”vândut bilete“ de 1,11 miliarde de dolari.

    Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu franciza Alien, această nouă peliculă ar putea fi una interesantă. Pentru noi, cei care am văzut (de prea multe ori) filmele din anii ‘80, Covenant e doar o combinaţie de sequel şi prequel care nu satisface la niciun capitol.

    În concluzie, mă voi rezuma la a spune că Alien: Covenant e prima mare dezamăgire a acestui an.

    Nota: 6/10

     

  • Povestea omului care a creat cele mai iubite dulciuri din lume – VIDEO

    Mars s-a născut în 1882 în Pope, Minnesota, şi a învăţat să facă ciocolată de la mama sa, în perioada când a fost nevoit să stea acasă deoarece s-a îmbolnăvit de poliomielită. La 19 ani a început să vândă cipsuri de melasă. În 1902, s-a căsătorit cu Ethel G. Kissack, iar doi ani mai târziu s-a născut Forrest Edward Mars, cel care avea să aibă o contribuţie uriaşă la dezvoltarea companiei.

    În 1911 Frank C. Mars începe să facă bomboane în bucătăria sa din Tacoma, Washington, şi apoi să le vândă. În 1920, se mută în Minneapolis, unde începe o afacere cu bomboane numită The Nougat House. Acolo sunt produse batoanele de ciocolată Patricia Chocolates, numite după fiica lui. Doi ani mai târziu, apare pe piaţă divizia de bomboane MAR-O-BAR, Mars redenumeşte compania MAR-O-BAR, iar afacerile ajung la 100.000 de dolari.

    În 1923, după trei ani de muncă, Mars alături de fiul său lansează Milky Way, care s-a dovedit a fi un mare succes şi care le-a permis să angajeze mai mulţi oameni. Compania, redenumită Mars, Incorporated, inaugurează o fabrică în 1929 în Chicago, fapt care face ca businessul să explodeze, apoi, un an mai târziu, este lansat şi batonul de ciocolată Snickers.

    Frank s-a certat cu fiul său în legătură cu ingredientele ciocolatei Milky Way, iar Forrest Mars s-a dus în Anglia, unde a încercat să vândă Milky Way realizat cu ingredientele agreate de el. 

    În 1935 compania a intrat în domeniul hranei pentru animale, alături de o companie din Marea Britanie, lansând produsul Chappie; peste alţi patru ani, era lansa şi un produs destinat pisicilor, numit KiteKat.

    În timpul celui de-a doilea război mondial, Mars s-a întors în SUA, unde a lansat bomboanele M&M, inspirate de un produs european; primele M&M au fost produse pentru armata SUA. Tot Forrest Mars este responsabil pentru extinderea afacerii prin lansarea cutiilor de orez Uncle Ben’s. Forrest era cunoscut drept un om foarte strict, el fiind cel care a inventat şi pus în practică un sistem de recompense şi pedepse care a rezistat foarte mulţi ani. New York Times scria în 1999 că angajaţii care ajungeau la timp în fiecare zi toată săptămână erau recompensaţi cu un bonus, iar cei care întârziau erau penalizaţi financiar.

    Forrest Mars a murit în 1999, la 95 de ani; conducerea a fost preluată de fiul acestuia, Forrest Mars Jr., care a intrat în afacerile familiei încă din 1959 şi a petrecut mult timp în Europa pentru a creşte vânzările pe bătrânul continent. El a devenit copreşedinte alături de fratele său John, în 1975, an în care veniturile companiei au ajuns la 1 miliard de dolari.

    Mars este încă o afacere de familie, iar majoritatea membrilor au fost extrem de discreţi, vorbind rar cu presa. Din 2015, compania este condusă de Grant F. Reid.

    Forrest Mars i-a promis tatălui să că va transforma compania într-un jucător global; şi-a ţinut cuvântul întocmai, produsele Mars putând fi găsite aproape oriunde pe glob.

  • Postul de televiziune BBC, acuzat că a provocat durere în mod deliberat prinţului Harry, după ce a susţinut că acesta nu este fiul prinţului Charles

    Nu este prima oară când acest zvon apare în presă, dar cel mai recent cadru în care a fost făcută afirmaţia este în drama produsă şi difuzată de BBC2, intitulată ”King Charles III”.

    Apropiaţi ai familiei regale au spus că zvonul dureros nu ar fi trebuit să fie niciodată inclus într-un program BBC.

    Cea mai apropiată confidentă a prinţesei Diana, a spus: ”BBC provoacă în mod deliberat durere unei persoane, într-o manieră obscenă. Prinţul Harry avea doar 12 ani cînd mama lui a murit, iar acum ea nu mai este printre noi ca să-l sprijine. Nu cred că acesta este motivul pentru care milioane de oameni îşi plătesc taxa de licenţă”.

    Hewitt, presupusul tată al lui Harry, neagă vehement zvonurile, care au înfuriat-o groaznic şi pe Diana însăşi, potrivit fostului ei bodyguard, Ken Wharfe.

    Show-ul difuzat de BBC este o adaptare după piesa semnată de Mike Bartlett, ”West End”, care înfăţişează domnia prinţului Charles după ce aderă la tron.

    În show, nişte prietenii îi fac cunoştinţă lui Harry cu o tânără pe nume Jess, care îl întreabă: ”Este Charles tatăl tău? Sau este celălalt?”.

    Observând părul roşcat al lui Harry, aceasta continuă: ”Dacă ai fi băiatul lui Hewlitt, ai fi dat afară din familie”.

    Personajul Harry rămâne tăcut, în timp ce unul dintre prietenii care le-au făcut cunoştinţă o corectează pe femeie şi îi spune că de fapt numele este Hewitt, nu Hewlitt.

    Un alt prieten neagă cu empatie zvonul.

    Tory Sir Nicholas Soames, un prieten apropiat al prinţului Charles, a spus: ”Din câte am auzit, drama asta este repulsivă, e o mizerie, şi nu am de gând să o urmăresc”.

    Zvonul dureros conform căruia Harry e fiul lui Hewit a ieşit la iveală în mod frecvent şi se bazează doar pe faptul că ambii bărbaţi au părul roşcat, deşi această culoare de păr este deţinută şi de alţi membri din familia Spencer, rudele Dianei.

    Cei doi – Diana şi Hewitt – au avut într-adevăr o aventură, între 1986 şi 1991, dar asta s-a întâmplat la doi ani după ce Harry a fost născut.

    Oricum, întrebat dacă este tatăl prinţului, Hewitt a declarat într-un interviu: ”Nu, nu sunt”. 

     

  • Cum arată fiul lui Arnold Schwarzenegger. Christopher e total diferit de tatăl său

    Se spune că aşchia nu sare departe de trunchi. Acest lucru nu pare însă să fie valabil şi în cazul lui Arnold şi Christopher care nu are nimic din ţinuta impunătoare a faimosului sau tată.  Dacă Arnold şi-a petrecut întreaga viaţă în sălile de fitness, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre fiul său, care pare certat cu mişcarea.

    Băiatul adăposteşte câteva kilograme în plus, lucru care nu pare însă să îl deranjeze.  Christopher a fost fotografiat de paparazzii în timp ce plimba prin Beverly Hills împreună cu masa sa, Maria Shriver, şi sora sa , Katherine Schwarzenegger. Cei trei au mers apoi să ia masa într-un restaurant, conform Mirror.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Ei bine, da, câteodată trebuie să aştepţi şi la privat

    Este doar un fragment din peroraţia unei doamne ajunse cu 10 minute mai devreme la clinică, să nu cumva să piardă programarea; nu a aşteptat nicio clipă în plus peste ora 7, dar pesemne că a considerat că acest lucru este o victorie, mulţumită felului „în care a pus problema”. E adevărat, am preferat să o las să intre înaintea mea, doar ca să nu o mai aud, deşi eram programată înainte.

    Nu numai că nu am cum să fiu de acord cu doamna respectivă, dar recunosc că m-am şi amuzat cumva. Este tipul acela de om cu care dacă te nimereşti vecin de scaun în tren te va asalta cu întrebări şi explicaţii, chiar dacă nu ai niciun fel de nevoie de conversaţie. De data aceasta a fost cu atât mai amuzant, după ce am respirat profund pentru a reface starea de zen (atât cât se poate când copilul face febră 40), pentru că doamna este o mamă tânără. Ca exerciţiu de imaginaţie, am încercat un joc. Corporatistă? Genul care spune tuturor ce e bine şi ce nu, unde şi de ce greşesc sau nu, pentru care e o tragedie dacă s-a ciobit o unghie, sau şerveţelele nu sunt perfect împăturite la restaurant. Avea o programare pentru un consult anual, iar cei care ieşiseră din cabinet, înaintea ei, aveau doi copii pe care îi purtau pe braţe, deşi nu erau bebeluşi. „Ha! Ei au intrat fără programare!” Da, aveau o urgenţă…

    Pe la stat, pe la privat, am aşteptat să îmi vină rândul să intru în cabinet. Uneori motivele de aşteptare au fost aberante, alteori nu. S-a întâmplat să fiu scoasă pe uşă afară, de la privat, după cele 20 de minute ale consultaţiei, deşi medicul nu apucase să citească RMN-ul. Am mers la un alt medic, tot la privat; consultaţia a durat 1 oră şi 40 de minute; când am plecat de acolo ştia nu doar el, ci şi noi, care sunt recomandările, ce se poate face, riscuri, costuri estimative, plan de tratament etc. Nu l-am ales pe şeful de secţie care m-a scos pe uşă afară, ci pe celălalt (şef de secţie la stat). Chiar dacă a trebuit să aştept şi 2 ore, apoi, pentru consult de verificare. Deşi nu obişnuiesc să fac conversaţie nici în tren, nici la rând la clinică, ulterior le-am explicat unor pacienţi, mai agitaţi, că şi ei ar prefera ca doctorul să se gândească la cazul lor atunci când sunt în cabinet, nu la numărul celor care aşteaptă pe hol. Sunt convinsă că nu toţi medicii se distrează ţinând pacienţii pe hol. Aşa cum ştiu şi că nu sunt toţi competenţi, interesaţi, preocupaţi. Dar putem să facem diferenţa.

  • IVANKA, în spatele atacului din SIRIA? Mărturisirile fratelui ei îl pun în dificultate pe Donald Trump

    Eric Trump, fiul lui Donald Trump a declarat într-un interviu pentru The Telegraph ca este „convins“ că sora sa Ivanka l-a încurajat pe tătăl său să lanseze rachete asupra unei baze militare din Siria.

    Eric Trump nu face parte din Administraţia de la Casa Albă: „Stau departe de politică şi stau departe de administraţie, dar poţi să-ţi dai seama că el (n.r. Donald Trump) a fost profund afectat de…

    CITEŞTE CONTINUAREA ARTICOLULUI PE MEDIAFAX

     

  • Modul inedit în care o bunică a folosit geanta Louis Vuitton de 1.100 dolari primită de la fiul ei

    O postare în social media (pe reţeaua socială Dcard) în care o bunică din Taiwan folosea o geantă Louis Vuitton pentru a transporta peşte a devenit virală, potrivit BBC. În postare (publicată în chineză), fiul ei spune că bunica nu realizase că noua ei geantă era un iconic Louis Vuitton şi l-a umplut cu cumpărături, inclusiv cu peşte proaspăt.

    După cum spune el, bunica descoperise că noua geantă era rezistentă la apă, dar cam grea. Geanta, model ”Nerverfull” este apreciată în toată lumea şi se vinde cu un preţ de 1.110 dolari. Explicaţiile sunt oferite de fiul ei: bunica lui folosea aceeaşi geantă de foarte mulţi ani şi a vrut să-i ofere drept cadou una scumpă. Recunoaşte că a rămas fără cuvinte când a văzut poza în care îi arăta că foloseşte poza la cumpărături, dar a decis să nu îi spună de greşeala făcută după ce a văzut cât de fericită era. Postarea a strâns peste 31.000 de likeuri.

  • Ce glume spun europenii despre vecinii lor.„Ce fac mamele belgiene când apa din cadă este prea caldă pentru bebeluşi? Îşi pun o pereche de mânuşi”

    Când spui Europa te gândeşti la bătrânul continent, la crize (imigranţilor, din Grecia, Uniunea Europeană), la fotbal, la cultură, dar şi la contraste.

    În acelaşi timp este şi locul unde trăiesc zeci de culturi care dezvoltă afinităţi una pentru cealălaltă, rivalităţi sau se iau peste picior. De exemplu, este cunoscută frăţia noastră cu moldoveni, dar şi rivalitatea cu maghiarii.

    Romain Seignovert s-a gândit să speculeze aceste lucruri şi a publicat o carte cu glumele şi bancurile spuse de anumite ţări europene despre vecinii lor.

    Câteva glume din carte:

    „Care este diferenţa dintre suedezi şi finlandezi? Suedezii au vecini drăguţi” sau modul în care portughezii care râd de aroganţa spaniolilor „Potrivit unui sondaj recent, 11 din 10 spanioli au declarat că se simt superiori celorlalte culturi”.

    Polonezii râd de jucătorii de fotbal ai Germaniei. „Jucătorii de fotbal germani sunt ca mâncarea germană: dacă nu este importată din Polonia atunci nu sunt este bună”

    Italia

    Afiş pe un autobuz: Nu vorbi cu şoferii. Au nevoie de mâini pentru condus.

    Trei motive pentru care Isus a fost italian: numai un fiu italian trăieşte cu mama lui până la 30 de ani. Numai un fiu italian ar putea crede despre mama lui că este încă virgină. Numai o mamă italiancă ar putea crede despre fiul ei că este Dumnezeu.

    Belgia despre Olanda

    „Cum începe fiecare reţetă de gătit olandeză? Împrumută şase ouă, 200g de făină, jumătate de litru de lapte…”

    „Ce fac mamele belgiene când apa din cadă este prea caldă pentru bebeluşi? Îşi pun o pereche de mânuşi”

    Marea Britanie

    Englezul: „Aduc şase sticle de bitter”
    Irlandezul: Aduc şase sticle de Guiness
    Scoţianul: Aduc şase prieteni

    Danemarca despre Suedia

    „Care este cel mai bun lucru care a venit vreodată din Suedia? Un ferrybot gol”

    Germania despre Polonia

    Când este Crăciunul în Polonia? La două zile după cel din Germania

    Austria despre Germania

    Marea diferenţă dintre austrieci şi germani este că germanii ar vrea să-i înţeleagă pe austrieci, dar nu pot, iar austriecii îi înţeleg pe germani, dar ar prefera să nu-i înţeleagă.

    România despre Ungaria

    Mi-am făcut toate testele, iar doctorul îmi spune că nu este nicio îndoială, sunt xenofob. Încă o boală pe care am luat-o de la unguri.

    Belgia despre Franţa

    De ce au ales francezii cocoşul drept simbol naţional? Pentru că este singurul animal care cântă atunci când este în rahat până la genunchi.