BusinessMagazin

Tag: film

  • Semne bune pentru filmul românesc

    Deşi am regăsit în Charleston multe dintre problemele cinematografiei româneşti postdecembriste, Creţulescu reuşeşte să îşi ţină publicul captiv – într-o poveste aparent banală – prin interacţiunea dintre protagonişti şi dialogul excelent dintre aceştia. O să fiu mai clar: Charleston include scene statice, lipsite de orice mobilitate a camerei de filmat, care pentru mine reprezintă un soi de marcă înregistrată a filmului românesc.

    Sunt fie scene în care două personaje poartă o discuţie prea lungă, fie unele în care camera se îndreaptă, lent, către o anumită imagine sau situaţie. Nu sunt un mare fan, deşi tehnica e des folosită şi în alte ţări cu o bogată cultură cinematografică; cel mai bun exemplu în acest sens e dat de filmele ruseşti. Poate e doar o coincidenţă, dar şi la cineaştii ruşi tineri am văzut – mai ales în cadrul scurtmetrajelor – o tendinţă către un stil regizoral mult mai dinamic, aşa cum se întâmplă şi în cazul noii generaţii de profesionişti români.

    Şi Andrei Creţulescu e un regizor tânăr, iar filmul e dovadă a curajului său şi a dorinţei de a experimenta. Fiind primul său lungmetraj, cred că ne putem aştepta la lucruri bune din partea sa în anii ce vin. În concluzia celor de mai sus, Charleston ilustrează perfect momentul de tranziţie a filmului românesc către o formă mult mai dinamică, mai comercială (luaţi însă termenul într-un mod pozitiv) şi care ar putea aduce oamenii într-un număr mult mai mare în sălile de cinema.

    Pavlu, pentru mine unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale, joacă aproape de perfecţiune; el reuşeşte să transmită spectatorului sentimente contradictorii, de la lehamite şi resemnare la ură şi, în cele din urmă, acceptare.

    De remarcat în Charleston este şi muzica, meritul revenindu-i aici lui Massimiliano Nardulli. Am numărat cel puţin 10 persoane care încercau, în timpul vizionării, să identifice melodiile de pe coloana sonoră.

    Povestea din Charleston nu e una complicată, dar relaţia dintre personaje îi dă o anume profunzime. Vorbim de o aventură în trei, dar una în care facem cunoştinţă doar cu două personaje; nu vreau să vă răpesc plăcerea de a fi surprinşi, aşa că vă las să descoperiţi detaliile în sala de cinema.

    Ar mai fi multe de spus despre Charleston şi despre noua eră a filmului românesc în general, pentru că eu cred că industria trece prin transformări profunde, dar închei cu recomandarea de a vedea Charleston pe marele ecran. E timpul să acordăm şanse şi producţiilor locale, care în ciuda bugetelor reduse pot oferi o experienţă cinematografică mult mai satisfăcătoare decât blockbusterele americane pentru care plătim, săptămână de săptămână, bilet de intrare în sala de cinema.

    Nota: 8/10

  • Cronică de film: Dinozauri. Şi mai mulţi dinozauri

    Dacă vă plac dinozaurii (vinovat!), atunci Jurassic World: Fallen Kingdom o să fie pe gustul vostru.

    Interesant este că scenariştii au reuşit chiar să creeze câteva scene de-a dreptul dramatice, iar asta e ceva remarcabil în cadrul unei francize care s-a remarcat mai mult prin efecte speciale şi momente tensionate. Simplu spus, e un film care are de toate.

    Nu aş vrea să las impresia că Fallen Kingdom e vreo capodoperă cinematografică, nici vorbă de aşa ceva. E genul de blockbuster la care te duci pentru distracţie, nu pentru a descoperi vreun scenariu original sau roluri memorabile. Dacă aşteptările spectatorului sunt conforme cu realitatea, el va pleca extrem de mulţumit din sala de cinema.

    De menţionat că Jurassic World: Fallen Kingdom e prima producţie din serie regizată de un cineast european, spaniolul J.A. Bayona fiind destul de cunoscut pentru felul în care reuşeşte să aducă un plus de suspans filmelor sale. Finalul filmului e surprinzător şi pregăteşte, evident, cea de-a treia parte a noii trilogii. Pe scaunul de regizor se va întoarce Colin Trevorrow, cel care a semnat Jurassic World în 2015. Ambele filme au avut părţi bune şi părţi rele, aşa că nu pot spune dacă producătorii au ales cartea câştigătoare cu Trevorrow.

    Acţiunea din Fallen Kingdom începe la trei ani de la dezastrul de pe Isla Nublar, parcul fiind în prezent abandonat. Atunci când vulcanul de pe insulă începe să dea semne de activitate, mai multe grupuri cu interese diverse caută soluţii pentru a muta dinozaurii într-un loc sigur.

    Guvernul refuză să se implice, considerând iminenta erupţie ca fiind „un semn de la Dumnezeu”; singurii care par să aibă capacitatea de a salva creaturile pe cale de dispariţie sunt chiar cei din compania lui Hammond, omul care a început întreg procesul de resuscitare în filmul din 1993. De aici acţiunea se complică: fără a divulga prea multe, pot totuşi să vă spun că un rol important îl are Blue, velociraptorul simpatic care l-a salvat pe protagonist în filmul din 2015.

    În final, câte ceva despre Chris Pratt, cel care interpretează rolul principal: mi se pare fascinant cum Pratt a reuşit, în doar câţiva ani, să treacă de la un rol secundar în sitcomul Parks & Recreations la unul dintre cei mai bine plătiţi actori de la Hollywood. Americanul a devenit indispensabil în francize precum Guardians of the Galaxy sau Jurassic World, iar revistele din Statele Unite îl dau favorit pentru preluarea rolului Indiana Jones în franciza realizată de acelaşi Steven Spielberg. Nu ştiu în ce fel s-au aliniat stelele pentru Chris Pratt, dar mă bucur sincer că a ajuns aici, fiind unul dintre cei mai carismatici actori din noua generaţie.

    Nota: 7/10

  • O experienţă completă pentru cinefili

    Ce impresionează la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) e organizarea impecabilă  de la aplicaţia de mobil destinată celor care vor să „navigheze” prin multitudinea de evenimente până la gala de premiere şi covorul roşu, totul pare fără de cusur.

    Aşa cum se întâmplă atunci când un eveniment major are loc la Cluj, întreg oraşul părea implicat în buna desfăşurare a lucrurilor. Dincolo de afişele sau posterele care împânzeau marile bulevarde, orice chioşc sau colţ de stradă îţi amintea, într-un fel sau altul, că te afli în mijlocul celui mai mare festival de film din România.

    Deşi mă bucur sincer pentru succesul de care se bucură Festivalul Internaţional de Film Transilvania, nu pot să nu fiu oarecum amărât la gândul că Bucureştiul rămâne mult în urmă atunci când vine vorba de astfel de evenimente. Nu ştiu dacă e vina autorităţilor locale sau lipsa de interes a bucureştenilor, dar ceva trebuie cu siguranţă schimbat. Nu vreau să transform acest text într-un manifest, dar mi-ar plăcea să văd acelaşi nivel de interes faţă de cultură şi în Capitală.

    Revenind la filmele din cadrul TIFF, cele proiectate au acoperit teme diverse – indiferent că vorbim de unele cu tentă socială sau politică. Nivelul a fost unul extrem de ridicat în cadrul competiţiei, dar ceea ce m-a impresionat personal a fost „colecţia” de filme româneşti. Am avut mereu o problemă cu faptul că majoritatea producţiilor locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, nu aş putea spune că am fost un mare fan al producţiilor locale; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti e dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o mult mai mare recunoaştere peste hotare.

    E corect, zic, să amintim şi de câştigătorii festivalului. Prin urmare, filmul Moştenitoarele (Paraguay – 2018) a câştigat Trofeul Transilvania al TIFF în valoare de 15.000 de euro, pelicula fiind aleasă dintre cele 12 aflate în competiţe. Premiul a fost înmânat regizorului Marcelo Martinessi de către soprana Angela Gheorghiu. „Vreau să împart premiul cu toată echipa şi producătorii, pentru că uneori noi, regizorii, stăm pe platouri şapte săptămâni şi nu ştim ce să facem. Echipa e acolo să te susţină, să te ajute, să mergi pe drumul pe care le-ai spus că vei merge”, a spus regizorul din Paraguay. Pelicula tratează povestea moştenitoarelor a două familii înstărite din Asuncion, Paraguay, care sunt împreună de trei decenii, dar starea lor financiară devine precară şi trebuie să vândă din lucruri.

    În cadrul ceremoniei, actriţa franceză Fanny Ardant a primit Trofeul Transilvania pentru întreaga carieră, aceasta declarând că nu ştie dacă un premiu este ca o recompensă sau ca o îngheţată unui copil. „Pentru clipa aceea este o plăcere mare, dar după aceea chiar mai înseamnă ceva? Dar, cu toate acestea, eu sunt o actriţă. Când eram tânără, credeam că a fi actriţă este doar plăcerea de a fi pe scenă, apoi am înţeles că viaţa de actriţă înseamnă trecerea de la întuneric la lumină, de la frig la căldură, de la spatele întors la mâinile întinse. În această seară, vă mulţumesc că, dându-mi acest premiu, mi-aţi dat lumină şi căldură şi mi-aţi întins mâinile”, a spus Ardant. De asemenea, actriţa Anna Szeles a primit premiul pentru întreaga carieră, iar actorul şi producătorul Dan Nuţu, premiul de excelenţă. Premiul Annei Szeles a fost înmânat acesteia de către fostul său soţ, Florin Piersic.

    Printre alte premii decernate s-au numărat premiul juriului tinerilor francofoni – filmul La Priere (Rugăciunea), premiul Centrului Naţional al Cinematografii – filmul Santa Barbara, premiul FIPRESCI – Ghid de Viaţă, premiul pentru cel mai bun scurtmetraj, secţiunea Umbre – În întuneric, premiul publicului – The Guilty (Vinovatul), premiul cel mai popular film în secţiunea Zilele Filmului Românesc – Un pas în urma serafimilor, premiul Zilele Filmului Românesc pentru scurtmetraj – Cadoul de Crăciun, premiul Zilelor Filmului Românesc pentru debut – Soldaţii. Poveste din Ferentari, premiul Zilele Filmului Românesc pentru lungmetraj – Pororoca, premiul pentru cea mai bună interpretare – trei actori ai filmului Ancora şi speranţa, premiul special al juriului – The Home (Casa) şi Scythe Hitting Stone (Izbiţi de soartă), premiul pentru cea mai bună regie – danezul Hlynur Palmason.

    În cadrul ceremoniei de premiere a avut loc şi un moment neaşteptat: cineastul rus Aleksei Medvedev a urcat pe scenă având o pancartă de susţinere a lui Oleg Senţov, un regizor şi scenarist ucrainean aflat în greva foamei într-o închisoare din Rusia, după ce a fost arestat în Crimeea şi condamnat la 20 de ani închisoare pentru terorism. Medvedev a criticat Rusia pentru condamnarea lui Senţov şi a făcut apel la cineaştii prezenţi să întreprindă demersuri pentru eliberarea acestuia.

    Pentru că am vorbit de filmele româneşti, puteţi citi despre cele trei care m-au impresionat în mod special: Charleston, Un pas în urma serafimilor şi Secretul fericirii.

  • Cronică de film – Solo: A Star Wars story. Bun, dar nu destul de bun

    Ca film de sine stătător, Solo: A Star Wars Story e o producţie reuşită, mult peste media celor de astăzi – comparând filmul cu altele de acelaşi gen, evident. Ca parte a universului Star Wars, nu cred că va fi unul dintre episoadele de care să se vorbească ani de-a rândul.

    Alden Ehrenreich joacă bine, chiar mai bine decât m-aş fi aşteptat, iar asta e clar un plus pentru film. E mai bun decât Harrison Ford? În niciun caz.

    Urmărind filmul, aveam impresia că văd un alt personaj implicat într-o cu totul altă serie de aventuri. Nu l-am identificat nicio secundă pe Ehrenreich cu Han Solo, iar asta spune multe mai ales despre modul în care Harrison Ford şi-a însuşit acest rol. A făcut acelaşi lucru şi în cazul seriei Indiana Jones, un alt exemplu de filme în care nu cred că protagonistul poate fi înlocuit.

    Trecând de partea legată de interpretare, Solo: A Star Wars Story e un film dinamic, plin de efecte speciale, dar cu destul de multe lipsuri în zona de umor. Din acest punct de vedere, e mult mai apropiat de Rogue One: A Star Wars Story decât de The Force Awakens sau The Last Jedi.

    Legăturile cu tema centrală a universului Star Wars, Jedi vs. Sith, sunt puţine şi foarte puţin exploatate. Rămâne de văzut dacă publicul o să perceapă asta într-un sens pozitiv sau unul negativ.

    Spuneam, la început, că s-a muncit extrem de mult pentru ca Solo: A Star Wars Story să ajungă în sălile de cinema. Phil Lord şi Christopher Miller au ocupat în primă fază scaunele de regizori, dar cei de la Disney au fost atât de dezamăgiţi de rezultat încât au adus un alt realizator, Ron Howard, şi i-au cerut să refilmeze 70% din film. Ca urmare, costurile au crescut extrem de mult, transformând Solo într-una dintre cele mai scumpe producţii realizate în istoria cinematografiei. Problemele au continuat să se adune, la un moment dat punându-se chiar problema ca întreg proiectul să fie anulat.

    În condiţiile date, cred că Solo: A Star Wars Story e un film reuşit.

    În concluzie, aş spune că cei de la Disney şi-au asumat un risc prea mare încercând să dea o nouă faţă unui personaj atât de cunoscut. Mărturisesc că sunt extrem de curios cum vor exploata, pe viitor, universul creionat de George Lucas.

    Nota: 7,5/10

  • Ce altceva mai rulează la cinema?

    Nu obişnuiesc să dau prea multe detalii din filme, dar simt de această dată nevoia să vă scutesc de un drum inutil în sala de cinema. Prin urmare, protagonistul e un poliţist pe nume Tadek, care se decide să investigheze un caz rămas nesoluţionat. El ajunge repede la ideea că detaliile cazului seamănă izbitor de mult cu cele povestite de un scriitor în ultima sa carte poliţistă. Tadek îl interoghează pe Kozlow (autorul în cauză), acesta îi răspunde într-un soi de metafore fără noimă, iar totul se transformă într-un soi de orgie extrem de violentă şi mai ales stupidă. Gata, puteţi alege liniştiţi un film care chiar să merite banii.
    Dark Crimes conţine o doză mult prea mare de violenţă sexuală, inclusiv violuri sau imagini cu femei în lesă care trebuie să se târască în genunchi. Regizorul a vrut probabil să scoată în evidenţă depravarea lumii în care se petrece acţiunea, dar a reuşit doar să prezinte o serie de imagini care provoacă repulsie.
    Având că în vedere că vorbim de un scenariu bazat pe un material şi nu un material adaptat pentru marele ecran, mi-e greu să înţeleg de ce producătorii au insistat ca acţiunea să se petreacă în Polonia. Credeam că am trecut de vremea în care toate personajele din filme vorbesc engleză indiferent de locul sau contextul povestirii. Evident, m-am înşelat; toată lumea vorbeşte engleza pe străzile din Polonia, inclusiv crainicii de televiziune care ar fi trebuit să se adreseze cetăţenilor de rând.
    Nu asta ar fi neapărat cea mai mare problemă a filmului, pentru că vorbim de un eşec pe toate palierele: regie, actori, scenarişti, scenografi şi mai ales cel care a dat undă verde proiectului.
    Scenariul are atât de multe găuri încât regizorul a apelat, probabil din disperare, la cele mai neinspirate metode de a explica ordinea lucrurilor. Spre exemplu, asistăm la o scenă în care un prieten de-al lui Tadek apare doar pentru a povesti ce s-a întâmplat în ultimul an şi ceva.
    Jim Carrey, care încearcă să îl interpreteze pe Tadek, semnează cel mai insipid rol de care eu îmi pot aduce aminte. Deşi e un actor care are mai multe de arătat decât o face de obicei – cel mai bun exemplu fiind Eternal Sunshine of the Spotless Mind – Dark Crimes e un episod pe care ar trebui să îl şteargă din CV.
    Nu pot să închei nici măcar cu recomandarea de a urmări filmul atunci când nu aveţi nimic mai bun de făcut, pentru că ideea de a nu face nimic pare să ofere mai multe avantaje decât v-ar putea oferi Dark Crimes.

    Notă: 3/10

    Dark crimes
    Regia: Alexandros Avranas
    Distribuţie: Jim Carrey, Charlotte Gainsbourg, Marton Csokas
    Durată: 1 oră 32 minute
    Buget: 4,7 milioane dolari
    Data lansării: 18 mai

  • Când viaţa bate orice scenariu de film. A devenit un geniu în matematică după ce a fost bătut de doi oameni pentru a-i lua vesta de piele

    Toate acestea urmau să se sfârşească însă în noaptea de vineri, 13 septembrie 2002. Ieşit la karaoke cu prietenii, părea că urmează o seară tipică. Totuşi, doi oameni l-au atacat, aplicându-i nenumărate lovituri la nivelul capului, până l-au lăsat inconştient. Toc ce au furat a fost geaca sa, în valoare de doar 100 de dolari. La spital însă nu i-au găsit nicio rană gravă, aşa că a fost externat.

    Cu toate acestea, a doua zi s-a întâmplat un lucru foarte ciudat. A început să vadă tot felul de formule matematice, iar în orice obiect reuşea să distingă diverse forme geometrice complexe. În scurt timp, şi-a abandonat munca şi a început să citească tot ce îi pica în mână în domeniul fizicii şi al matematicii, fiind fascinat de fracţii şi teoreme.

    Cu toate că, înainte de accident, nu avusese aptitudini plastice, imediat după a început să deseneze diagrame complexe fără niciun model. Totuşi, după un timp, a început să se teamă că toate acestea nu erau un dar, ci semne ale nebuniei. Abia după ce a urmărit un documentar realizat de BBC, despre cazul savantului autist Tammet, care susţinea că poate să simtă mirosul culorilor, s-a convins că nu are de ce să îşi facă griji în ceea ce priveşte sănătatea sa psihică. Doctorii au susţinut că situaţia sa specială a survenit în urma unei contuzii profunde. Padgett spune că nu s-ar mai întoarce la viaţa de dinainte.

  • Marius Vintilă: „Nu sunt mulţumit de supermarketuri. Înghesuie sub mii de metri pătraţi de acoperiş de tablă mii de produse, dintre cele mai periculoase şi mai inutile.

    Pe Facebook, Marius Vintilă a scris: „Nu sunt mulţumit de supermarketuri. Înghesuie sub mii de metri pătraţi de acoperiş de tablă mii de produse, dintre cele mai periculoase şi mai inutile.

    Pe care le aduc de la mii de kilometri distanţă, siluind conceptul de economie de resurse în numele profitului trimestrial. Orchestrează, cu alte cuvinte, o industrie alimentară în care producătorul şi produsul nu mai au nici o legătură cu ţăranul şi cu marfa lui de acum 50-70 de ani.

    Producătorul este o companie care lucrează pentru investitor, care investitor poate fi chiar (nu rîdeţi!) Mitsubishi sau Goldman Sachs sau orice alt gigant care are chef la un moment dat să scoată bani din orice merge (sursa: Stefano Liberti, “Stăpînii hranei”).

    Iar industria alimentară face încă profit. Mare. Inutil să spun că mi-ar plăcea să îmi fac cumpărăturile la o piaţă de producător, din care mai există foarte puţine, unde numărul mic de produse e compensat cu vîrf şi îndesat de calitatea lor. Greu.

    Dar de curînd am avut totuşi surpriza să mă bucur de un produs al unui supermarket: documentarul “România neîmblînzită”.

    Deşi făcut în stilul lor, al supermarketurilor, cu resurse aproape exclusiv de afară (stilul tradiţional al coproducţiilor româno-străine, actorii lor şi caii noştri – aici, şi urşii), deşi textul abundă de clişeele cu care Teleenciclopedia ne-a adormit în sîmbetele cînd după ea nu urma decît cîte o producţie Mosfilm, documentarul mi se pare absolut valabil ca prim pas în domeniu.

    E drept, la final aşteptam să înceapă filmul cu Belmondo sau Sandokan sau ceva asemănător, dar vă rog să înţelegeţi, mi s-a activat reflexul căpătat în anii ’70, cînd verile erau luungi, biletul la film 1 leu şi 50 de bani, iar “completările”, documentare de cîte 10 minute despre deltă sau Carpaţi, erau făcute de Sahia Film cu oameni relativ competenţi pentru vremurile alea. Dar, cum ziceam, updatarea e valabilă.

    Cel puţin pentru publicul de supermarket, din categoria celor care comentează cu voce tare “uite rîsul” la cadrele cu rîşi, respectiv “uite somnul” la cadrele cu morun.

    Însă la total general, să spunem că, din fericire, filmul are o singură problemă majoră: aceea că dintre toate afişele care i s-au făcut (de ai noştri, probabil), nici unul nu se apropie măcar de cadrele absolut spectaculoase, luate, montate şi puse pe muzică de echipa de producţie.

    Un produs de calitate al unui supermarket. Între timp, National Geographic, care prin tradiţie se ocupă cu imaginile documentare din lumea animalelor, a decis că evenimentul lunii este totuşi, nunta prinţului Harry. Co’ect! Cînd am intrat sîmbătă în cabana Postăvarul, altitudine 1600 şi ceva, rula nunta lu’ ‘arry. De altfel, e de înţeles. La Postăvarul ursul se vede pe geam în fiecare seară, live, mai rare sunt live-rile cu maimuţe.

    Acuma, sigur că între nunţile diverselor sălbăticiuni, de la cea fără contact a somonului sau banala împreunare leonină, şi ritualul de împerechere al unor primate de rang înalt e doar o diferenţă de nuanţă care se referă strict la audienţă.

    Şocant ar fi să vedem că NG începe să vîndă, la concurenţă cu supermarketurile, băuturi carbogazoase. Ah, dar stai, era acum cîţiva ani o serie cu mari întreprinderi, printre care Cola, Ferrari, Lamborghini. Nu, nu era despre căluţ sau despre taur. Hmm…oare cînd bagă şlapi la National Geographic?”

  • Cronica de film: Lupta pentru dreptate, transpusă pe marele ecran – VIDEO

    In the Fade e regizat de Fatih Akin, fiul unor imigranţi turci, câştigător al premiului pentru cel mai bun scenariu la Cannes, în 2007, pentru The Edge of Heaven. Akin este recunoscut mai ales pentru modul în care încorporează în filmele sale ciocnirea dintre culturi sau podurile construite între europeni şi imigranţii veniţi din alte părţi ale lumii.

    Filmul prezintă povestea unui cuplu format dintr-un imigrant turc, Nuri, şi soţia sa Katja, o femeie din Germania; cei doi au şi un fiu de şase ani pe nume Rocco. Începutul filmului prezintă o familie fericită, oarecum lipsită de grijile zilnice. Toate acestea se schimbă în momentul în care o bombă explodează în faţa magazinului deţinut de Nuri, ucigându-l atât pe el cât şi pe copilul său.

    Deşi pare evident încă de la început că e vorba de un atac ce are la bază motive rasiale, poliţia insistă pe scenariul potrivit căruia Nuri, care fusese în trecut condamnat pentru trafic de droguri, ar fi responsabil de crimă. Regizorul se concentrează apoi pe lupta soţiei pentru dreptate şi pe modul în care aceasta se confruntă, în aceeaşi măsură, cu sentimente de ură şi neputinţă.

    Diane Kruger interpretează cu multă pasiune rolul Katjei, reuşind să surprindă numeroase elemente de nuanţă şi să îşi treacă personajul prin diferite stări.

    Intenţia scenariştilor a fost de a se concentra pe violenţa împotriva imigranţilor, prezentând în prim-plan imperfecţiunile sistemului judiciar în astfel de cazuri. Secvenţele din tribunal sunt excelente, un rol esenţial jucând aici avocaţii celor două părţi, interpretaţi excelent de Denis Moschitto şi Johannes Krisch.

    Procesul reprezintă de fapt şi punctul culminant al filmului, în care oameni ai legii se încăpăţânează să dea la o parte elementele evidente şi să îşi bazeze cazul pe speculaţii şi pe idei care, uneori, sfidează logica. Finalul este de asemenea excelent, spectatorii fiind forţaţi să ia parte la momentele dramatice prin care trece Katja.

    In the Fade a fost extrem de apreciat de criticii de film, câştigând la Cannes 2017 premiul pentru cea mai bună actriţă (Diane Kruger). Producţia a mai câştigat un Glob de Aur pentru film străin şi a reprezentat şi propunerea Germaniei la Oscar. Memorabilă este şi coloana sonoră semnată de Josh Homme, vocalistul formaţiei Queens of the Stone Age.

    In the Fade este un film dur care evocă, cu o mare doză de subiectivism, o temă omniprezentă în societatea de azi. Indiferent că veţi fi sau nu de acord cu viziunea lui Fatih Akin, este un film pe care îl veţi ţine minte.

    Nota: 8,5/10

  • Cronică de film: Liniştea care îţi dă fiori – VIDEO

    Filmul lui John Krasinski este gândit în aşa fel încât spectatorul să devină participant activ într-un joc de-a şoarecele şi pisica, unul plin de tensiune. Aceasta este de fapt şi principala calitate a celor mai multe filme horror de succes: darul de a-l aduce pe cel din faţa ecranului în mijlocul acţiunii. A Quiet Place mai reuşeşte un lucru impresionant: se joacă cu aşteptările publicului fără a subestima capacitatea de înţelegere a spectatorilor. Vorbim, fără îndoială, de un thriller excelent.

    Scenariul semnat de Bryan Woods şi Scott Beck e extrem de alert, iar regizorul a profitat de acest lucru pentru a trece direct în mijlocul acţiunii. Vedem un cuplu care se joacă alături de cei trei copii, iar un titlu de pe ecran ne anunţă că e ziua 89; se înţelege destul de repede că acţiunea se petrece într-o lume postapocaliptică. Următoarele scene îi prezintă pe protagonişti mişcându-se încet printr-un magazin mic, încercând să facă cât mai puţin zgomot, căutând medicamente pentru unul dintre copii.

    Începutul filmului are un singur rol, şi anume de a-l face pe spectator să înţeleagă că principalul pericol în această lume e sunetul. Firul narativ continuă la un an după aceste prime scene. Ideea unor inamici care îşi depistează prada după sunetele produse de aceasta nu e nouă, dar Krasinski a reuşit să aducă un suflu proaspăt conceptului. De-a lungul filmului, el creează mai multe momente tensionate în care spectatorii se aşteaptă la ceva inedit; de cele mai multe ori, aşteptările le sunt înşelate. Sunt scene în care vedem o puşcă şi ne aşteptăm ca sunetul produs să declanşeze un adevărat carnagiu, dar lucrurile iau o cu totul altă direcţie.

    A Quiet Place e un film cu foarte puţine replici, bazându-se pe puterea imaginilor pentru a transmite mesajul central. Din acest punct de vedere, nu ştiu dacă am văzut recent o producţie mai reuşită, iar asta spune multe despre ceea ce poate face Krasinski în spatele camerei de filmat.

    A Quiet Place a fost primit extrem de bine atât de critici, cât şi de spectatorii de rând, iar performanţele la box office reflectă perfect acest lucru: cu un buget de doar 17 milioane de dolari, filmul generase (la ora închiderii ediţiei) aproape 260 de milioane de dolari din vânzarea de bilete. Prin urmare, nu ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că producătorii au anunţat deja că lucrează la o continuare a filmului.

    În concluzie, A Quiet Place e unul dintre acele filme rare în timpul căruia nu ştii la ce să te aştepţi. E un film care îţi induce o stare de teamă care rămâne cu tine mult după ce ai părăsit sala de cinema.

    Nota: 8/10

  • Peştera care arată ca o scenă din filmul Avatar – VIDEO

    Un loc pe care Cameron nu l-a descoperit însă se află în Noua Zeelandă: o peşteră în care mici insecte transformă peisajul banal într-unul de vis.