S-a împlinit o lună de când am văzut spectacolul INSTITUŢIA. Încă mă urmăresc secvenţe din el, scene întregi, monologuri ale actorilor, expresiile chinuite sau privirile în gol, întunericul sălii şi doar cele câteva spoturi ce luminau artificial personajele de pe scenă. Pentru că personajele, tineri care la majorat au părăsit orfelinatele, erau în întuneric la propriu şi la figurat. Un spectacol emoţionant până la lacrimi, care merită să se joace pe orice scenă de teatru din ţară. Un spectacol care nu te menajează. Îţi arată realitatea aşa cum e. Ticăloasă, perversă şi deseori nedreaptă.
Copiii instituţionalizaţi suferă o traumă în copilaria lor, care îi urmăreşte toată viaţa. Dar dincolo de traumă, pentru ca asta pot suferi chiar şi copiii crescuţi de părinţi inadecvaţi, lor le lipseşte căldura unui cămin, acel “acasă”, care nu e neapărat un acoperiş cu 4 pereţi, ci mai degrabă un sentiment de siguranţă, protecţie, încurajare, ascultare, iubire, tandreţe, validare.
Cifrele publice despre copiii abandonaţi şi cei instituţionalizaţi sunt încă mari şi triste în România. Pe langă orfelinate, care sunt totuşi nişte instituţii publice, guvernate de legile şi bugetele sociale precare de la noi, cu funcţionari mai mult sau mai puţin plictisiţi, îmbătrâniţi şi prăfuiţi, există şi ONG-uri destul de puternice, care încearcă şi reuşesc de cele mai multe ori, să le aducă un pic de lumină acestor copii. Nu îmi propun să dezvolt în acest material problematica abandonului sau a adopţiilor, ci vreau să rămân în perimetrul cultural, cu gânduri despre spectacolul lui Florin Liţă, care reuşeşte atât de bine să ilustreze prin artă teatreală o problematică a societăţii contemporane.
Spectacolul a avut premiera pe 5 martie, în sala Berlogea din cadrul UNATC. Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică). Am primit o invitaţie de la regizorul Florin Liţă şi ulterior, am văzut pe pagina lui de facebook câteva frânturi din scriptul spectacolului, care mi-au atras atenţia şi care mi-au vibrat profund în creier şi mi-au coborât în stomac, pentru ca ulterior, să mi se urce direct în inimă. Şi acolo au rămas.
234/ 299/ 2002: Mie îmi place să mă joc mereu! Ţie? Uite, eu am superputerea de a mă juca. Aici pot fi oricine şi orice. Şi totul poate fi oricum. Vezi?! Am închis ochii şi îţi citesc gândurile. Asta e superputerea mea.
Undeva un copil vrea să se joace pentru a-şi apăra lumea imaginară.
308/ 342/ 2014: Să ştii că mie îmi plac trenurile! Gările, locomotivele, şinele, macazurile, peroanele, persoanele, băncile, biletele, oamenii, gările, gările, gările… şi sunetul de locomotive… Când o să fiu mare o să mă fac mecanic de locomotivă.
710/ 154/ 1998: Iubesc cafeaua! Mama bea foarte multă cafea. Dar, ştii, nu am cunoscut-o niciodată! Doar mi-am imaginat-o. E mereu prezentă în amintirile mele confecţionate din viaţa altora. Nu am fost norocoasă ca tine!
Undeva, copilul din tine caută speranţa. Undeva, copilul din tine crede că lumea e plină de bine. Alteori de dragoni cu trei capete, de dinozauri, de zâne, de unicorni, de iubire, de pace şi de linişte, de jocuri, de copii, de râsete de copii, de planete pline cu copii, de stele şi de sisteme solare… dar ţie totul îţi pare atât de îndepărtat-îndepărtat şi uiţi că toate acestea sunt la tine, copile! Joacă-te! Joacă-te în viaţa asta.
Mi-am invitat la rândul meu copilul, adolescentă de aproape 16 ani, care fără ezitare a spus “da” şi din dorinţa de a vedea cum arată o facultate pe dinăuntru. La intrare, am primit fiecare câte un dosar de carton cu şină şi cu un număr înscris. Da, din ăla de care România încă nu mai scapă în orice demers ar face cetăţeanul în interacţiunea sa cu o instituţie publică. Ştiţi bine ce zic. În el erau câteva foi. Prima foaie, un tipizat după o decizie civilă a tribunalului de încredinţare a unui minor în grija DGASPC, urmată de o cerere a minorului care poartă un număr. Minorul în sine urmează să poarte un număr. Cu asta se va identifica ani buni. Poate chiar pe viaţă. Cu un număr de dosar. Urmatoarele foi sunt goale şi se adresează spectatorului cu rugămintea de a participa şi el cu o notă personală în întregul performance, scriind sau desenând ce reprezintă pentru el “acasă” sau “un vis”, “o dorinţă”.
Şi eu şi copilul am intrat în joc şi fiecare a desenat ce a simţit. Am tras cu ochiul în dosarul fetiţei mele şi, dupa ce consumasem împreună un pachet întreg de şerveţele la fiecare poveste de pe scenă, am mai plâns puţin. Copilul meu desenase pentru “acasă” o căsuţă chircită, 2 pisici, un căţel şi un soi de femeie cu o ţigară în mână… Adică exact menajeria noastră zgomotasă, veselă şi însufleţită de copiii noştri blănoşi şi tabieturile noastre. Acasă. Ce greutate teribilă are acest cuvânt scurt, cu 3 vocale şi 2 consoane! Ce deziderat minunat, pe care unii nu îl cunosc vreodată, iar alţii nu reuşesc să îl mai re-trăiască vreodată…
Atât de impresionată am fost de spectacol, de cum sunt invitaţi spectatorii pe scenă, aleatoriu, prin strigarea numărului de pe dosarul primit, de cum intră ei în jocul actorilor de pe scenă cu toată fiinţa şi cum părăsesc scena transfiguraţi la final de poveste, incât l-am sunat pe Florin să-l întreb detalii şi să cunosc culisele unui astfel de spectacol complex, cu 8 actori, cu un set-up minimalist dar atât de bine conturat pe tema centrală. “Hai, Florin să spunem povestea INSTITUŢIEI şi poate printre cititorii revistei găsim puţină generozitate, un pic de simţ civic, un pic de sprijin, un director de teatru mai înţelept, ca să puteţi aduce spectacolul pe scenele mari de teatru, să fie văzut de cât mai mulţi oameni! “ i-am spus. Aflasem deja că spectacolul e făcut cu voluntariatul tuturor celor implicaţi (regie, joc, scenografie, sunet şi găzduire la UNATC).
<< „ Instituţia”, un devised and performance teatru urmează să se joace până la finalul anului universitar la U.N.A.T.C. şi este este cel mai recent spectacol al meu. Am urmat studiile masterale în domeniul pedagogiei teatrale pentru a-mi diversifica pasiunea pentru teatru şi din dorinţa de a mă perfecţiona. Ce m-a determinat să fac acest pas a fost introducerea ca opţional în şcoli a disciplinei artei teatrale, datorită eforturilor depuse de U.N.A.T.C. Disertaţia se conturează în jurul temei „nevoile emoţionale ale copiilor instituţionalizaţi” şi vine dintr-o nevoie a mea de a răspunde la această lacună a societăţii actuale. Pornind de la premisa că noi, cei care am avut şi avem părinţii lângă noi, ne găsim o scuză la orice. Dar ei?
Ce ţi-ai propus cu acest spectacol?
Pornind de la faptul că aceşti copii trăiesc şi între Sărbătorile Pascale şi Sărbătorile de iarnă, şi nu doar în cadrul celor două sărbători, atunci când situaţia lor este mediatizată, am fost determinat să scot la suprafaţă poveştile lor nespuse, poveşti pe care altfel mulţi dintre noi nu le-am fi auzit, poveşti la care mulţi dintre noi asurzim atunci când sunt spuse, poveşti de care fugim pentru că noi suntem ori prea sensibili, ori prea importanţi, nu-i aşa?! Fugim de poveşti? Da. Unii.
Am urmărit ca premiera spectacolului să aibă loc în luna februarie, tocmai pentru a nu fi într-o perioadă de maximă mediatizare a subiectului. De asemenea, spectacolul se joacă în continuare, neţinând cont de „momentele” de atenţie acordate cu care am fost obişnuiţi până acum. Îmi doresc ca acest spectacol să intre în repertoriul unui teatru, tocmai pentru a ne reaminti că suntem datori să acţionăm de fiecare dată când statul este depăşit, sau dă greş, sau este dezinteresat, sau sau sau… atât de multe scuze! Am obosit cu toţii. Cu toate acestea, sper ca acest lucru să se întâmple, deşi în contextul actual este mult mai dificil având în vedere că în spectacol sunt opt actori, iar bugetele pentru cultură se micşorează de la an la an. Şanse ca spectacolul să fie preluat de către un teatru independent sunt mai mari, dar şi acolo este dificil. Peste tot este nevoie de bani. Este un adevăr. Este un fapt. Este o realitate pe care o trăim şi noi, idealiştii.
Vorbeşte-mi despre colaborarea voastră cu SOS Satele Copiilor
Am ajuns să fac voluntariat la S.O.S Satele Copiilor datorită colegei actriţe Andreea Hristu, apoi parteneriatul s-a concretizat imediat între Universitate şi Satele Copiilor. Dorinţa profesorilor de a ne implica şi de a ajuta prin jocuri teatrale aceşti copii a fost primită cu multă bucurie şi cu multă implicare din partea acestora. Mulţumită doamnei profesor Bogdana Darie şi a asistentei Romina Boldaşu, acest parteneriat este de durată şi urmează să se desfăşoare până la încheierea acestui an universitar. Etapele de lucru cu copiii sunt structurate în aşa fel încât obiectivele să fie atinse: cunoaşterea de sine, atenţia, spontaneitatea, conştientizarea emoţiilor…
Până acum am observat că dorinţa copiilor este de a fi ascultaţi şi nu de a asculta. Cu alte cuvinte, vorbesc de nevoia de atenţie şi de afecţiune, acestea fiind cele mai acute nevoi pe care aceştia le au (şi este de înţeles, mai ales dacă suntem atenţi la noi, „norocoşii lumii”, şic!). Momentan, sunt în plin proces de elaborare a unei o metodologii pe această temă.
Cât a durat documentarea spectacolului?
Prima întâlnire cu copiii a fost în luna septembrie a anului 2021, documentarea a durat până la finalul lunii ianuarie 2022 şi încă este în proces de derulare. La fiecare atelier se lucrează pe anumite teme care ajută participantul să îşi conştientizeze emoţiile. Pornind de la exerciţii simple, fiecare copil îşi devoalează nevoile pe care poate nu le înţelege sau de care se ascunde (negare, sentiment de inferioritate, de neacceptare, de singurătate, de… o nevoie doar de a povesti şi de a fi ascultat).
După încheierea documentării a urmat construcţia spectacolului, care a durat 20 de zile. În prezent suntem la a şasea reprezentare scenică. Aşadar, vă aşteptăm să faceţi parte din poveste.
Cum ai ales echipa actorilor?
Echipa este alcătuită din colegii mei de la Masterul de Pedagogie Teatrală, anul al II-lea, mulţi dintre ei făcând voluntariat la S.O.S. Satele Copiilor. Poveştile au fost preluate, apoi prelucrate de către mine pentru a fi prezentate scenic. Din echipă fac parte: Cătălina Corbu, Alexandra Corlan, Aurelian Culea, Gabriel Hriţcu, Alexandra Pribeagu, Varty Mihail, Andreea Moustache, Simona Pustianu, Emanuel Varga. Sound design – Andrei Georgescu şi Light design – Alexandru Agafiţei.
Ce alte spectacole sau proiecte ai în lucru?
Planuri multe, producători puţini, având în vedere ce se întâmplă în lume. În perioada septembrie-octombrie o să încep lucrul la Teatrul Naţional Bucureşti, prin programul 9G, la spectacolul You say tomato de Joan Yago, alături de colegii Irina Ştefan, Bianca Cuculici şi Denis Hanganu. Este o comedie despre situaţia actorilor independenţi care se află într-un impas atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională.
Orice altceva ai se adăugat despre fenomenul teatral din România în comparaţie cu ce se întâmplă pe plan cultural european
Fenomenul teatral din România încearcă să ţină pasul cu cel european, deşi în cei 31 de ani de democraţie s-a observat un haos în esteticile teatrale apărute pe scenă. Cred că este firesc ca o ruptură de o asemenea magnitudine cum a fost Revoluţia Română, să genereze confuzie în viaţa culturală din România. După părerea, mea mai durează câţiva ani până când toate tendinţele apărute în teatrul postcomunist se vor aşeza, lăsând în urma lor doar ceea ce merită cu adevărat. Să nu uităm că teatrul este o artă heteronomă. Este una din artele cele mai strânse, cea mai prezentă în societate, iar cererea şi oferta trăiesc în simbioză. Atâta timp cât cererea este mică din punct de vedere calitativ şi oferta va fi pe măsură. >>
Un scurt CV şi portofoliu de spectacole regizate
Florin Liţă, regizor de teatru, iar în anul 2016 am absolvit Univesitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, departamenul Regie de teatru. Pentru a putea vorbi de drumul meu până acum, mă simt dator să le aduc mulţumiri profesorilor care mi-au oferit tot ce a fost nevoie pentru ca eu să ajung azi ceea ce sunt şi să fac ceea ce fac. În special, le sunt profund recunoscător doamnelor profesori din catedra de Teatrologie – Ana-Maria Nistor, Carmen Stanciu şi Maria Zărnescu. Primul spectacol montat după facultate a fost „O noapte Furtunoasă”de I.L. Caragiale, la Teatrul Arte dell`Anima, apoi la Teatrul Luni de la Green Hours, am montat spectacolul „Malaga” de Lukas Bärfuss. În anul 2018 am montat la Teatrul de Comedie spectacolul „Podul” de Laurence Van Wetter. Apoi, au urmat spectacolele de la teatrul independent unteatru – „Conu` Leonida faţă cu reacţiunea” de I.L. Caragiale şi „Pelicanul” de A. Strindberg.
Închei materialul cu un apel direct către dumneavoastră, cititorii revistei, care sunteţi parte din comunitatea de afaceri.: Căutaţi şi poate găsiţi resurse în bugetele de sponsorship ale companiilor pentru care lucraţi sau în depozitele personale, pe care cei mai norocoşi au reuşit cu multă mucă să le realizeze. Îndreptaţi-vă atenţia şi către cultură şi artă. Veţi contribui prin demersurile dumneavoastră la o societate mai bună. Teatrul oglindeşte problemele societăţii, iar societatea suntem noi. Iar pentru managementul din lumea teatrală, o rugăminte personală, dacă îmi permiteţi: Adoptaţi spectacolul Instituţia în propria dumneavoastră Instituţie! Aduceţi-l pe o scenă publică pentru a fi simţit. Nu veţi regreta decizia. Merită fiecare leuţ investit în producţia lui şi vi se va întoarce înmiit.
