Nu ne dam seama ca operam cu idei prefabricate decat atunci
cand, printr-o intamplare, dam de o opinie care ne darama una
dintre ele. Iar atunci incepem sa reevaluam propria noastra
experienta si sa vedem intr-o lumina noua ceea ce inainte ni se
parea de la sine inteles. Iata una dintre ele: timpul inseamna
bani. Oare? Atunci cum se explica milioanele de ore pe care mii de
oameni le-au dedicat contributiilor la un proiect precum
Wikipedia?
Ei nu stiau acest adevar irefutabil cand, in loc sa-si
transforme timpul in bani, au preferat sa-l ofere pe gratis unei
idei care li s-a parut atractiva si, mai ales, utila pentru o
multime de oameni? Oare nu cumva rasplata lor a fost de cu totul
alta natura? Iar daca este asa, atunci nu cumva se surpa si ideea
ca banul este singurul mijloc de a motiva oamenii pentru a munci
mai mult si mai bine? Cand s-a intors la Apple si a preluat din nou
conducerea companiei, Steve Jobs a cerut un salariu de un dolar pe
an. Desigur, in joc era altceva.
Poate nu e chiar corect politic sa vorbesc despre bani in aceste
vremuri, asa ca voi schimba termenii. O alta idee preconceputa este
ca doar recompensa si pedeapsa sunt de natura sa-i faca pe oameni
sa munceasca mai mult si mai bine. Asa suntem educati inca din
scoala, care functioneaza aproape exclusiv pe acest principiu: luam
note bune si suntem premiati, iar celor indisciplinati li se scade
nota la purtare.
Acelasi lucru se petrece mai apoi la locul de munca, iar cand
aceasta corelatie nu functioneaza, suntem contrariati, dar rareori
ne punem problema daca nu cumva e ceva gresit chiar la fundamente.
Una dintre cele mai interesante experiente in acest sens am trait-o
lucrand intr-o firma in care entuziasmul si calitatea umana a
coechipierilor era o rasplata mai importanta decat salariul. In
acei ani am avut colegi care au refuzat slujbe mult mai bine
platite sau care au lucrat fara salariu, fie pentru ca voiau sa
invete ceva nou, fie pentru ca, pur si simplu, se simteau bine
alaturi de noi. Pentru multi, satisfactia de a face ceva ce le
place sau ceva interesant, sau ceva corect din perspectiva sociala
sau morala este o motivatie mai importanta decat recompensa
materiala.
De curand, Daniel Pink – un colaborator al revistei Wired – a
publicat o carte care isi propune sa schimbe conceptia dominanta a
motivatiei bazata pe metoda “morcovul si nuielusa”. Se cheama
“Drive: The Surprising Truth About What Motivates Us”, iar
introducerea relateaza cateva experimente extrem de interesante
realizate la mijlocului secolului trecut de doi psihologi, Harry F.
Harlow si Eduard Deci. Primul a studiat comportamentul maimutelor
care erau puse in situatia de a rezolva probleme practice, cum ar
fi deschiderea unui dispozitiv prevazut cu un sistem de prindere
putin mai complicat si altele asemenea. Oarecum surprinzator,
maimutelor le placeau grozav aceste jocuri si erau extrem de
preocupate si determinate sa rezolve fiecare noua problema, fara sa
fie rasplatite cu banane sau afectiune.
Adevarata surpriza a venit insa cand in experiment a fost introdusa
si rasplata (struguri) iar rezultatele au scazut. Concluzia lui
Harlow a fost ca dincolo de satisfacerea nevoilor biologice primare
si de raspunsul la stimulii mediului (fie el natural sau social)
mai exista ceva: motivatia intrinseca, de natura interioara, care
nu este decat satisfactia sau placerea de a face ceva interesant
sau de face fata unei provocari. Experimentele lui au mers pe
aceeasi linie si au produs rezultate asemanatoare, cu alte primate:
oameni. Cartea lui Daniel Pink isi propune sa darame mitul
motivatiilor extrinseci (“carrot-and-stick”) ca singura cale de a
stimula munca si invatarea.
Este interesant ca abordarea lui Pink este oarecum complementara
celei enuntate de Clay Shirky (despre care am mai scris) in cartea
sa “Cognitive Surplus: Creativity and Generosity in a Connected
Age”. Shirky pleaca de la premisa ca industrializarea a creat o
resursa pe care societatea nu o poate valorifica in medii
institutionale: timpul liber. Acesta si motivatiile intrinseci sunt
cele care vor modela lumea de maine si ne vor duce spre ceea ce
acelasi Pink numeste Era Conceptuala, careia i-a dedicat o alta
carte cu nume provocator: “A Whole New Mind: Why Right-Brainers
Will Rule the Future”.
