BusinessMagazin

Tag: roman

  • Poveste românească, de acum cu precizie elveţiană

    AdePlast, producător român de materiale de construcţii cu 11 fabrici în portofoliu, va fi preluat de grupul elveţian Sika după ce „acţionarii AdePlast SA au decis să vândă societatea către grupul elveţian. Această tranzacţie îndeplineşte dorinţa regretatului Marcel Bărbuţ, fondatorul AdePlast“, se arată într-un comunicat trimis ieri de reprezentanţii AdePlast.
    Tranzacţia este condiţionată de autorizarea autorităţii de concurenţă. Potrivit unor surse din piaţă, valoarea tranzacţiei se află în jurul a 100 de milioane de euro, scriu cei de la ZF.

    În comunicatul transmis săptămâna trecută privind vânzarea AdePlast se arată că „acţionarii AdePlast SA au decis vânzarea companiei”, fără a fi precizat cine sunt aceşti acţionari. Alexander Bărbuţ, unul dintre fiii lui Marcel Bărbuţ, este singurul menţionat ca reprezentant al acţionarilor. Pe de altă parte, avocaţii de la Filip & Company au transmis că au asistat „o parte dintre acţionarii AdePlast SA în procesul de vânzare a companiei către Sika AG”, menţionând că este vorba despre Alexander Bărbuţ, Thomas Bărbuţ şi Marcel Bărbuţ.

    Într-un material de copertă publicat de Business Magazin în luna mai, povesteam cum omul de afaceri Marcel Bărbuţ a construit timp de două decenii afacerea AdePlast, cu unităţi de producţie în Roman, Oradea şi Ploieşti. Unul dintre cei mai importanţi antreprenori din industria materialelor de construcţii, Bărbuţ a devenit acţionar al AdePlast în 1996, la circa doi ani de la înfiinţarea companiei, care a avut iniţial acţionariat austriac. Fondatorul producătorului de materiale de construcţii AdePlast a încetat din viaţă la începutul lui 2019, la vârsta de 62 de ani, având o avere estimată la 55 de milioane de euro.

    „Dacă nu poţi începe de unul singur, alege-ţi întotdeauna parteneri de încredere. Caută să fii mereu în control şi să ştii absolut tot ce se întâmplă în companie, de la primul până la ultimul angajat. Trebuie să urmăreşti tot ce se întâmplă“, spunea Marcel Bărbuţ în 2015, într-un articol de copertă din Business MAGAZIN. „În 2015, antreprenorul îl numea în funcţia de conducere pe Bogdan Pîrvu, care anterior deţinuse şefia diviziei de vopsele, una dintre cele trei ale grupului. În 2016 antreprenorul a revenit la conducerea grupului AdePlast după numai un an, perioadă în care îl numise ca CEO pe Bogdan Pîrvu.

    Nu este însă un caz singular şi poate că aventurile riscante ale câtorva antreprenori joacă un rol esenţial în această preferinţă clară de a păstra frâiele companiei în propriiile mâini. „Am crezut că voi putea să formez un CEO pentru AdePlast, dar Bogdan Pîrvu nu a performat conform mandatului primit. Voi forma ca CEO pe unul din băieţii mei“, spunea la acel moment Marcel Bărbuţ. Despre cei trei ani petrecuţi de Bogdan Pîrvu la conducerea diviziei de vopsele, Marcel Bărbuţ spunea că „a fost un mandat lung pentru mine“; niciun alt manager nu a avut un mandat întins pe parcursul mai multor ani. Antreprenorul povestea că decizia luată s-a bazat pe idei clare: „Un CEO îl eliberează pe proprietarul de business de multe operaţii executive – citirea, semnarea nenumăratelor contracte, conducerea operativă a nouă fabrici etc. Altfel spus, probleme zilnice care mănâncă multe ore“.

    Ca urmare, antreprenorul declara că poate să vadă mai bine piaţa, mai cu seamă pentru că, spunea Bărbuţ, existau nenumărate oportunităţi de achiziţii, afaceri de cumpărat la preţuri bune. La finalul unui an, Bărbuţ a tras linie, a adunat şi a ajuns la concluzia că Bogdan Pîrvu nu a îndeplinit obiectivele; a reluat conducerea grupului, iar pe termen lung plănuia să-l formeze ca CEO pe unul dintre băieţii săi, implicaţi deja în afaceri. La scurt timp după decesul lui Marcel Bărbuţ, mai multe publicaţii din România notau că omul de afaceri nu a încredinţat compania celor trei fii ai săi, Alexander Michael (29 de ani), Thomas (26 de ani) şi Marcel Jr (23 de ani), preferând să îl numească executor testamentar pe Daniel Stăncescu, CEO-ul AdePlast. Potrivit publicaţiilor respective, Stăncescu ar fi primit instrucţiuni ferme să vândă compania, pentru ca angajaţii să aibă un loc de muncă, şi să dea copiilor doar o parte din bani. Contactaţi de Business MAGAZIN, cei trei moştenitori nu au vrut să ofere la acel moment declaraţii legate de informaţiile apărute în presă.

  • A plecat din ţară doar cu hainele de pe el, iar acum este votat pentru a doua oară drept cel mai bun CEO din Canada

    Preşedintele şi CEO-ul Air Canada, Călin Rovinescu, a fost numit CEO-ul şi strategul anului de publicaţia The Globe şi Mail’s Report. Este a doua oară când Rovinescu a fost ales CEO-ului anului în Canada.

    „Viziunea îndrăzneaţă a lui Călin a ghidat transformarea de succes a Air Canada în ultimul deceniu. Un lider înnăscut, el a instaurat o gândire antreprenorială în organizaţie, concomitent cu luarea unor decizii strategice care au deblocat potenţialul operatorului aerian. Boardul Air Canada îl felicită pe Calin pentru onoarea de a fi numit CEO-ul anului pentru a doua oară şi ca strateg al anului de liderul publicaţiilor naţionale ale Canadei”, a spus Vagn Sørensen, preşedinte al consiliului director al Air Canada, potrivit Business Insider.

    În 2019, Raportul Globe and Mail asupra businessului a ales cinci lideri câştigători reprezentând repere ale leadershipului în corporaţii, strategie, inovaţie, viziune şi responsabilitate.

    Air Canada este cel mai mare operator domestic şi internaţional al Canadei, deservind 220 de aeroporturi pe şase continente. Operatorul aerian a avut în 2018 51 de milioane de clienţi. Veniturile din compensaţii ale CEO-ului Air Canada au ajuns anul trecut la 11,5 milioane de dolari, în creştere cu 28% faţă de anul 2017, Călin Rovinescu fiind unul dintre cel mai bine plătiţi executivi din aviaţia mondială.

    Într-un interviu acordat anterior Business MAGAZIN, Călin Rovinescu a povestit drumul până la poziţia sa actuală: a ajuns în Montréal când avea cinci ani, cu vaporul, împreună cu părinţii, sora mai mare şi bunica. După o jumătate de secol, a ajuns unul dintre cei mai bine plătiţi executivi români din lume, iar amintirile despre România, deşi puţine, îl fac în continuare să zâmbească.

    Situaţia actuală a Air Canada este cu totul diferită faţă de perioada din  2009, când Rovinescu a devenit CEO şi compania părea să fie un avion în prăbuşire din cauza crizei globale. Situaţia turbulentă de atunci a fost unul dintre motivele alegerii lui Rovinescu în poziţia de CEO, potrivit relatărilor din presa canadiană.

    Procesele de restructurare au determinat Air Canada să îl înlocuiasă în 2009 pe CEO-ul Montie Brewer cu Rovinescu. „Air Canada a fost pentru mine mai mult decât o altă companie, este ceva în care am fost implicat mai mult de 25 de ani şi este important să văd că reuşeşte şi că se află  pe un drum care îi va asigura succesul pe mulţi din anii care vor urma„, şi-a descris Rovinescu evoluţia în cadrul transportatorului canadian.

    Deşi este CEO al companiei din 2009, întreaga carieră a lui Rovinescu este legată de istoria Air Canada. La 31 de ani, când era avocat în cadrul firmei Stikenan Elliott, a fost consilierul responsabil cu privatizarea liniei aeriene, încheiată în 1988. În 1999, a împiedicat preluarea ostilă a companiei de Onex Corp, devenind până în 2000 indispensabil pentru Robert Milton, şeful din acea vreme al Air Canada.

    Milton l-a rugat pe Rovinescu, pe atunci managing partner al firmei de avocatură, să se alăture companiei, relatează presa canadiană. Procesele de restructurare a companiei din perioada 2003-2004 se numără printre provocările cărora românul le-a făcut faţă. Totuşi, eşecul intermedierii unui acord între investitorul chinez Victor Li şi sindicatele Air Canada l-au determinat să demisioneze. S-a orientat astfel către domeniul bancar, participând, în 2004, la fondarea băncii private de investiţii Genuity Capital Markets.

    Experienţa restructurării din perioada 2003-2004 l-a determinat pe Rovinescu să conducă Air Canada spre profit, cinci ani mai târziu, când s-a întors la conducerea companiei în calitate de CEO, la data de 1 aprilie 2009.

    Ascensiunea românului nu s-a oprit aici: în 2012 a fost ales preşedinte al consiliului executiv al Star Alliance, cea mai mare alianţă mondială a companiilor aeriene, urmând ca, timp de doi ani, să conducă întâlnirile boardului, să realizeze strategia alianţei şi să dea votul în n ceea ce priveşte intrarea sau nu a unei companii aeriene în cadrul Star Alliance.

    „Comunicarea şi curajul reprezintă pietrele de temelie în a fi un bun lider. Pentru a te mişca rapid într-o economie dificilă, trebuie să ai un plan de comunicare bun. Apoi, este nevoie de curaj pentru a face o schimbare, chiar şi atunci când este vorba despre renunţare, fie că vorbim despre angajaţi sau despre furnizori„, a descris Rovinescu cele mai importante calităţi ale unui bun lider”, a spus Rovinescu în interviul acordat Business MAGAZIN.

  • Cine sunt „ăştia”: Când „acasă” e în jurul lumii

    Florian Ioniţă este corporate engineering systems owner în cadrul jucătorului elveţian din industria farma Novartis. Numele funcţiei pe care o deţine sună la fel de complicat ca jobul său. Cel puţin pentru un necunoscător. Când vine vorba să sumarizeze o zi din viaţa de la birou, executivul român care locuieşte la Basel, în Elveţia, spune că lucrează în prezent cu două laptopuri, două telefoane, patru displayuri şi câteva minţi de geniu în background pentru fabricarea unei linii de producţie complet digitale.

    Iar când nu lucrează, foloseşte una dintre cele trei valize mereu pregătite pentru a schimba avioanele către Germania, Elveţia sau România, cu precădere. Dar şi atunci este întotdeauna însoţit de geanta diplomat cu telefoane, tablete şi baterii externe, pentru un acces nelimitat la informaţie şi comunicare fără limite.

    Şi totuşi, ce presupune jobul său actual? „Aş concluzia că este un job ce presupune gândire în viitor, contacte cu sute de colegi din lume şi intuiţie pentru a şti cum putem lucra la capacitate şi eficienţă maximă pentru companie”, spune executivul român. De exemplu, în acest moment, el este implicat împreună cu colegii săi din Novartis la proiectarea unei fabrici de medicamente complet digitale. „Viitorul trebuie fructificat în acţiuni în timp real, având în vedere că în industria noastră progresul şi inovaţia medicinei cere automat susţinere din partea de inginerie.”

    Florian Ioniţă şi-a început cariera la Centrala Nucleară din Cernavodă când încă era student. Uitându-se în urmă, el afirmă că toată cariera sa a fost complet influenţată de sfaturile primului său manager (Ian Horne). Un rol major a jucat şi intuiţia sa personală cu privire la viitorul omenirii – atât din punctul de vedere al mediului de business, cât şi politic. „După primele experienţe internaţionale, respectiv în Spania şi Olanda, în timpul recesiunii din 2008-2009, am înţeles imediat unde, când şi în ce direcţie trebuie să îmi îndrept cariera.”

    Mutările au fost, în general, „foarte inspirate”, având acces mereu la mediul de business internaţional şi la ultimele noutăţi din domeniile sale de interes, respectiv inginerie şi IT.

    Executivul român lucrează pentru Novartis de doi ani şi jumătate, perioadă în care a ocupat mai multe funcţii, lucrând atât în München, Germania, cât şi în Basel, Elveţia. Înainte de Novartis însă, Florian Ioniţă şi-a construit o carieră internaţională, lucrând în Barcelona, Spania, pentru compania de logistică Vanderlande, în Singapore pentru gigantul din energie Eni, în România pentru grupul GSP din Constanţa, sau în Copenhaga, capitala Danemarcei, pentru Maersk Drilling, un alt grup din domeniul energiei. Care este elementul de legătură în acest puzzle? Domeniul IT. „Prima plecare cu impact major, atât din punct de vedere personal, cât şi profesional, a fost în SUA, în 2006. Am mers pentru doar patru luni, împins de nevoia financiară de a-mi continua studiile cu orice preţ.”

    Absolvent al Universităţii Ovidius din Constanţă (cu o diplomă în inginerie mecanică), el deţine şi un executive MBA de la Tiffin University. „Viaţa internaţională a început din necesitatea de a evolua. A continuat datorită deschiderii către nou, către viziune şi un mediu profesional bazat strict pe valoarea adăugată adusă unei poziţii dintr-o companie.”

    A revenit în ţară timp de doi ani şi jumătate (între 2011 şi 2014) – perioadă în care a lucrat pentru GSP Holding, grupul de companii specializate în forajul marin şi în construcţii offshore deţinut de omul de afaceri constănţean Gabriel Comănescu. Despre perioada aceea spune că a învăţat „exact cum nu trebuie să fie un mediu de lucru. Poate am fost ghinionist, însă cum mereu extrag ce-i mai bun, am fugit rupând pământul cu o mare lecţie, atât profesională, cât şi personală.”   

    Şi totuşi, la întrebarea dacă se gândeşte să se întoarcă în ţară, răspunsul este simplu: „Da, evident”. Doar că pe termen mediu, sau chiar lung. Un motiv este diferenţa mare dintre veniturile executivilor din top management şi ale celor din zona de execuţie. Spre exemplu, un director de fabrică din România are un salariu de opt ori mai mare decât un muncitor, raport care se regăseşte şi în alte ţări din regiune, în timp ce în Europa de Vest decalajul este mult mai mic, de 3 la 1, potrivit datelor companiei de consultanţă şi executive search Korn Ferry.
    „Din păcate, românii expaţi sunt, momentan, doar relativ luaţi în calcul de corporaţiile internaţionale şi mai ales de companiile locale. Astfel, sunt bariere încă din start. Se preferă angajarea expaţilor străini şi nu a noastră.”

    Dacă ar fi să revină sau când o va face, va fi din poziţia de angajat. „Cel puţin asta îmi oferă limita mea intelectuală. Încă nu sunt capabil să generez o idee sau model de business care să-mi ofere şansa de a avea un angajat care să poată primi exact ceea ce eu pretind de la un angajator. Mai bine să fiu eu un angajat eficient, decât un angajator cu oameni parţial sau complet nefericiţi şi limitaţi.” 

    Deşi a locuit în toate colţurile lumii, vine acasă frecvent şi este de părere că puţine lucruri s-au schimbat în ultimii ani. Curăţenia, infrastructura, calitatea în servicii (exceptându-le pe cele din HoReCa), dar mai ales modul de a gândi şi acţiona al oamenilor sunt lucruri care nu s-au schimbat prea mult în ultimii 10 ani. „De apreciat sunt excepţiile oraşelor Sibiu şi Cluj-Napoca, unde trecerea timpului este vizibilă, generându-mi întrebări vizavi de ce anume este diferit în aceste medii.”

    Este de părere că principalele două schimbări care ar trebui să aibă loc în România ar trebui să fie în domeniile educaţiei şi sănătăţii, deoarece o societate educată şi sănătoasă este şi va rămâne „autodezvoltatoare, verticală şi ajustabilă la schimbările globale”. Câteva exemple în acest sens sunt Olanda, Singapore şi Coreea de Sud.  

    De ce anume vă e cel mai dor din România?

    Consider că dorul de România are momentele lui. În acest moment, se limitează la familie – incluzând labradorul meu Buddy -, la timpul frumos cu prietenii la „cârciumă” şi la libertatea în sensul deplin al cuvântului. Apreciez şi mă simt excelent în vestul Europei, însă uneori lipsa de flexibilitate, alături de modul strict de a petrece timpul liber sunt câteva chestiuni problematice aici. În schimb, România oferă oameni zâmbitori, pozitivi şi foarte deschişi atunci când sunt în timpul liber şi petrec. Mă hrănesc cu aceste momente când revin în ţara. Mersul la piaţă aproape zilnic şi (încă) posibilitatea de a achiziţiona alimente în kilograme şi nu pe bucată adaugă mereu un zâmbet acasă. Sunt foarte, foarte multe locuri, lucruri şi medii frumoase în România, însă personal nu am găsit balanţa până acum. Poate vârsta, poate mentalitatea, poate dorinţa de a face totul fără graniţe sunt impedimente

    Dar la polul opus, de ce vă e cel mai puţin dor?

    De limitele inexplicabile ale oamenilor, şocante, aş spune. Trăim într-o lume complet deschisă, cu acces la orice informaţie în timp real, dar noi încă adormim fără a învaţa ceva peste zi, fără a ne întreba ce putem face să progresăm, să schimbăm lucrurile, să evoluăm. Simplu şi direct cu aplicaţie în orice domeniu şi mediu. 

    Cum e traficul în România faţă de unde locuiţi? Dar cafeaua şi scena culinară?

    Aş evita subiectul doar prin prisma faptului că ies din casă sau birou şi intru pe autostradă cu trei benzi pe sens, coborând apoi direct în centrul oraşului. Poate Copenhaga, München sau Basel sunt excepţii. Prietenii fac glume şi spun că înainte de întoarcerea în România este bine să încerc construcţia unei autostrăzi private. 

    Pe de altă parte, nefiind un băutor de cafea aş spune că în general viaţa din cârciumile din România (aşa numesc eu orice locaţie indiferent de nivelul ei) este printre cele mai plăcute din lume. Aşa cum menţionam anterior, partea care mă atrage cel mai mult acasă este cea de veselie şi timp fain. Din punct de vedere culinar sunt foarte mulţumit acasă. Varietatea şi libertatea locurilor sunt exemplare. Faptul că în orice oraş din ţară, la orice oră, poţi merge la cumpărături sau poţi ieşi la cârciumă este extraordinar. 

  • Cine sunt „ăştia”: Un român este CFO-ul Mars Italia, un business de 260 mil. euro: Noi nu am părăsit România, ci doar am decis să descoperim Italia

    Executivul român Adrian Comăneci şi-a construit cariera în multinaţionale şi, deşi a cochetat o vreme cu consultanţa, a preferat să se întoarcă în cadrul unor companii internaţionale gigant care i-au fost şi şcoală de business, şi de leadership. Acum el este CFO al grupului american Mars pe piaţa din Italia, una dintre cele mai dezvoltate economii din Europa, unde producătorul brandurilor
    M & M, Snickers, Orbit sau Whiskas are vânzări de 260 de milioane de euro anual.

    “Cariera mea de până acum reprezintă o călătorie foarte interesantă pe parcusul căreia am întâlnit oameni frumoşi, am trăit experienţe diverse şi am evoluat atât ca om de business, dar mai ales ca om”, spune executivul de 37 de ani.

    Uitându-se în urmă, afirmă că primul său rol transformaţional a fost cel de membru al asociaţiei studenţeşti Voluntari pentru Idei şi Proiecte din cadrul ASE. Descrie acea perioadă ca doi ani intenşi în care a avut ocazia să înveţe ce înseamă managementul de proiect, un business plan, ce presupune lucrul în echipă şi cum poţi obţine finanţare comunicând o viziune şi nu doar beneficii materiale.

    Au trecut nu mai puţin de 16 ani de atunci, cu diverse roluri şi proiecte interesante – la nivel operaţional şi strategic – pentru mai multe companii din industrii diverse, de la FMCG, oil & gas, logistică & transporturi sau banking.

    „În cariera mea am îmbinat perspectiva de consultant extern cu cea de angajat, iar acest lucru s-a dovedit a fi un factor important pentru rezultatele mele de până acum.”

    Celelalte ingrediente esenţiale ale carierei sale sunt ambiţia şi respectul pentru muncă – preluate de la părinţii săi –, o şcoală extraordinară de business (Procter & Gamble) şi o şcoală unică de people leadership (Mars), după cum spune chiar el.
    „La sfârşitul anului 2016 am început prima experienţă pe termen lung în afară ţării, preluând rolul de CFO pentru businessul Mars din Italia.” A văzut în această mutare două mari oportunităţi.

    Pe de-o parte este vorba de o oportunitate profesională dat fiind că businessul gigantului american pe piaţa din Italia este de câteva ori mai mare cât cel din România, fiind una dintre cele mai complexe pieţe din Europa, unde coordonează o echipă de 18 persoane. Pe de altă parte, a fost vorba de o oportunitate personală, „aceea de a experimenta împreună cu familia mea viaţa într-o altă ţară, cu tot ceea ce aduce ea – descoperire, adaptare, învăţare şi schimbare. Noi nu am părăsit România, ci doar am decis să descoperim Italia.” Acum locuieşte în Milano, centrul financiar şi industrial al Cizmei, un oraş de unde se mişcă mare parte din economia Italiei.

    Jobul său actual are trei componente principale, potrivit lui Adrian Comăneci. Este vorba despre definirea strategiei de portofoliu (produse şi clienţi) şi a proiectelor pe termen lung care vor genera valoare adăugată atât pentru companie, cât şi pentru consumatorii, clienţii şi partenerii Mars. În al doilea rând este vorba de urmărirea implementării acestor proiecte, ca responsabil direct pentru unele dintre ele şi prin monitorizarea progresului şi impactului în business pentru celelalte – atât din punct de vedere financiar, cât şi operaţional. Şi poate cel mai important aspect este cel legat de dezvoltarea organizaţiei şi a persoanelor care vor pune umărul la creşterea Mars în anii ce vor urma – prin coaching, mentoring, training şi nu în ultimul rând selecţie şi recrutare.

    „O zi obişnuită la birou presupune o comunicare continuă cu colegii mei, pentru a înţelege ce funcţionează şi ce poate fi îmbunătăţit, pentru a învăţa unii de la alţii (…).” În acest rol, de CFO al Mars Italia, Adrian Comăneci spune că 80% din ceea ce realizează este prin alţi oameni şi mai puţin de 20% doar prin efortul său individual. 

    În prezent coordonează o echipă formată din 18 persoane, echipă pe care o descrie ca fiind foarte interesantă prin diversitatea ei – din punctul de vedere al experienţei, competenţelor şi aspiraţiilor personale şi profesionale.

    Înainte de a prelua poziţia actuală, Adrian Comăneci a ocupat timp de trei ani funcţia de CFO al Mars România, subsidiara locală a unui gigant care are în portofoliu branduri prezente în toată lumea, precum Twix, Snickers, Mars, M&M (ciocolată), Whiskas (mâncare pentru animale) sau Uncle Ben’s (orez). De circa doi ani, din portofoliu Mars fac parte şi brandurile de gumă de mestecat ale Wrigley. Tranzacţia dintre cei doi giganţi – Mars şi Wrigley – a debutat acum un deceniu, având o valoare de 23 mld. dolari.

    Mutarea a creat la momentul acela cel mai mare jucător din industria dulciurilor la nivel mondial. Mars deţinea 81% din Wrigley, producătorul gumelor Orbit, în timp ce restul de acţiuni erau controlate de miliardarul Warren Buffett prin fondul Berkshire Hathaway. În 2016, Mars a preluat şi restul de acţiuni şi a început integrarea businessurilor.

    Înainte de „era” Mars, care a debutat în 2014 în România, Adrian Comăneci a lucrat pentru compania din sectorul bunurilor de larg consum P&G, în cadrul companiei din domeniul petrolului Rompetrol, dar şi în sectorul de audit şi consultanţă.
    Se gândeşte să se întoarcă în România?

    „Întoarcerea în România a fost şi va fi mereu una dintre variante. Momentan nu există un moment bine definit deoarece dorim să luăm lucrurile pas cu pas şi să ne bucurăm de experienţa de familie pe care o trăim acum în afara ţării.” Executivul spune că există o vorbă în popor, „Nu aduce anul ce aduce ceasul”, aşa că revenirea ar putea fi peste o lună sau la fel de bine peste câţiva ani.

    „Un aspect important este că atât eu, cât şi soţia mea ne dorim ca la un moment dat să jucăm un rol activ în realizarea unui viitor mai bun pentru ţara noastră (nu mă refer la politică) şi probabil că întoarcerea noastră va fi mai uşoară atunci când vom identifica exact acest rol.”
    Cel mai dor le este de prieteni şi familie. Chiar la final de septembrie au fost în ţară şi au avut ocazia să se întâlnească cu persoane dragi. „Un moment special a fost duminică dimineaţa, înainte de a pleca spre aeroport, când patru familii şi trei generaţii s-au reunit într-o sufragerie primitoare din Pantelimon pentru a savura o cafea şi/sau o porţie de râsete şi voie bună.”  

    Cel mai puţin dor le este de lipsa spiritului civic şi a respectului reciproc care se poate observa zilnic la foarte mulţi dintre români. „Pare că în ADN-ul poporului român încă există o mutaţie care activează individualismul şi nepăsarea, şi doar printr-o educaţie de calitate vom găsi antidotul care să ne salveze.” O educaţie care începe de acasă, se cultivă la şcoală şi se defineşte de-a lungul întregii vieţi.

    Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România.
    Din punctul meu de vedere, educaţia reprezintă punctul de pornire pentru rezolvarea tuturor problemelor fundamentale cu care ne confruntăm. Şi nu mă refer doar la educaţia academică, ci şi la autocunoaştere şi dezvoltare personală, la acel proces prin care descoperim cine suntem cu adevărat, învăţam să ne iubim şi să ne respectăm pe noi înşine, pentru ca apoi să putem să-i iubim şi să-i respectăm pe cei din jurul nostru. Oamenii conştienţi respectă, iubesc şi schimbă în bine lumea din jurul lor.

    Când aţi venit ultima dată acasă? Ce s-a schimbat de când aţi plecat?
    Venim acasă cel puţin o dată la trei luni de zile, mai ales pentru a petrece împreună cu familia şi prietenii sărbătorile şi evenimentele importante. În “bula” în care trăim noi nu s-au schimbat foarte multe, însă la nivelul ţării se poate observa, din păcate, o segregare şi mai mare a categoriilor sociale, iar acest lucru nu cred că este benefic nimănui.

    Cum e traficul în România faţă de unde locuiţi? Dar cafeaua şi scena culinară?

    Suntem foarte norocoşi să trăim în Italia, o ţară extraordinar de frumoasă şi recunoscută pentru tradiţia şi calitatea culinară. Există multe zboruri din România (către Italia – n.red.) la preţuri accesibile, iar infrastrucura este foarte bună, aşa că vă invit cu toată căldura să descoperiţi Italia în mod direct. Noi locuim la 15 minute de Milano, într-o zonă verde şi liniştită (Milano 3), perfectă pentru familiile cu copii mici.

  • Cine sunt „ăştia”: Profesorul român de la London Business School

    E român. A plecat din ţară acum aproape două decenii şi, după ce a studiat în Toronto, Canada, s-a stabilit în centrul financiar al Europei, la Londra. De mai bine de un deceniu este profesor la London Business School, una dintre cele mai prestigioase şcoli de business din Europa şi din lume, şi e totodată membru în boardul universităţii. Vine în ţară de câteva ori pe an pentru afaceri, fiind printre altele consultant al fondului local de investiţii Morphosis Capital. E Florin Vasvari.

    „Sunt profesor la London Business School, unde predau cursuri de private equity şi venture capital. Un al doilea curs pe care îl ţin este cel de distressed investing & financial restructuring (investiţii în active cu probleme şi restructurare financiară). Focusul este pe active alternative, opţiuni de investiţii mai puţin obişnuite.” Aşa îşi începe povestea Florin Vasvari, un român care îi învaţă pe executivii şi antreprenorii din toată lumea – unii tineri, alţii mult mai în vârstă ca el – despre business, economie şi fuziuni şi achiziţii.

    Era anul 2000 când românul pleca în Toronto, Canada, pentru studii. A luat drumul străinătăţii după ce a absolvit Facultatea de Cibernetică din cadrul ASE, universitate unde a studiat în paralel şi la Facultatea de Contabilitate. În timpul studiilor din România chiar a lucrat pentru o firmă din domeniul contabilităţii.
    „Provin dintr-o generaţie care a învăţat din greu. În plus, am avut oportunitatea să merg şi să mă dezvolt în străinătate. Credeam că voi reveni după 2-3 ani în ţară, dar nu s-a întâmplat asta.” După ce a absolvit masteratul în Toronto, a decis să continue în acelaşi oraş cu doctoratul, care s-a întins pe o durată de cinci ani. Între timp a devenit şi cetăţean canadian.

    După ce a terminat studiile şi-a dat seama că era supracalificat pentru ce oferea economia României la momentul acela, aşa că s-a mutat la Londra. „Nu am planificat să ajung la Londra, dar multe lucruri se întâmplă şi viaţa te ia prin surprindere.” I-a plăcut programul de doctorat, care a avut ca subiect managementul cu specializare în contabilitate şi finanţe. De regulă, cei care termină acest program urmează o carieră în educaţie ca profesori, ceea ce a făcut şi el.

    „Când am absolvit eu, în 2006, piaţa muncii erau bună la nivel mondial, aşa că am putut alege dintre mai multe universităţi din SUA şi Europa.” A optat pentru Marea Britanie deoarece era mai aproape de casă.

    Recunoaşte însă că primeşte în continuare oferte de a preda la universităţi din SUA, Singapore sau Hong Kong. „E o piaţă globală cea a educaţiei de top.” Alege să rămână însă la Londra, unde are deja o viaţă aşezată, după cum o descrie chiar el.

    „Mai mult, London Business School este în top cinci universităţi din lume şi este mai internaţională decât cele din SUA, unde majoritatea studenţilor sunt americani.” Aici, doar 8% din cursanţi sunt britanici, iar cei mai mulţi (11% din total) sunt americani.

    Încă de când a ajuns la Londra, în 2006, Florin Vasvari a lucrat pentru London Business School. A început ca asistent universitar (assistant professor), apoi lector (associate professor) şi ulterior profesor universitar. „London Business School (LBS) e o instituţie privată. Sunt membru şi în boardul director, astfel că mă implic şi în zona administrativă. O conducem ca pe un business în sensul că împreună decidem ce programe propunem, ce bugete aprobăm şi ce investiţii planificăm.” Sursele de venit ale şcolii sunt două: taxele de şcolarizare (35.000 de lire pe an per student) şi donaţiile pe care le fac absolvenţii. Spre exemplu, LBS a cumpărat o clădire lângă campusul propriu şi în renovare a investit 80 de milioane de lire, bani donaţi de către absolvenţi, după cum povesteşte Florin Vasvari. Donaţiile pot fi investite astfel sau pot merge către un fond care la rândul lui găseşte oportunităţi de business, acest model fiind practicat de mai multe şcoli de top din lume, mai ales de cele din SUA, dar nu numai.
London Business School primeşte anual 2.500 de studenţii care se înscriu pentru un program de MBA, executive MBA sau master in finance. Acestea sunt principalele programe ale şcolii. „Avem şi un master în management pentru absolvenţii unor facultăţi din Europa care nu au experienţă în business, program ce are o durată de un an. Suntem o şcoală care oferă doar cursuri postuniversitare.”

    Mulţi români vin să studieze la London Business School, după cum spune profesorul Vasvari. „Unul dintre foştii mei studenţi e Daniel Farmache, actualmente CEO-ul e-Infra Group, iar el e doar un exemplu.” În afară de studenţi însă, LBS are şi 12.000 de executivi care vin an de an pentru cursuri de specialitate, cursuri ce pot dura o săptămână, două, o lună sau care se pot întinde pe un an dar care au frecvenţă redusă. „Eu predau cursuri de private equity pentru studenţii şcolii, dar pot şi să comasez o parte din informaţie în 4-5 zile de lecţii intensive pentru executivi.”

    Florin Vasvari afirmă că nu s-a gândit să renunţe la profesorat pentru a se dedica exclusiv consultanţei, spre exemplu, pentru că îi place ce face. „Nu am un şef, plus că mereu am ce învăţa.”

    Mai mult, în mediul universitar din Marea Britanie şi SUA, cadrele didactice nu au vârstă de pensionare, aşa că poţi preda cât vrei sau cât poţi. „Îmi place jobul meu. Cunosc 500 de oameni noi pe an şi învăţ de la ei. Cursurile sunt interactive şi 80% sau chiar 90% dintre participanţi sunt executivi sau antreprenori. Mulţi dintre studenţi sunt chiar mai în vârstă ca mine. Este un job foarte ofertant.”

    La şcolile de top din lume, profesorii seniori lucrează în medie 80-90 de ore pe an, cadrele didactice ţinând lecţii pentru circa 70 de studenţi per curs. „În afară de profesorii universităţii avem şi experţi din business care vin să predea alături de noi.”

    La LBS spre exemplu, în departamentul lui Florin Vasvari, predau executivi de top din cadrul fondurilor de investiţii majore precum KKR sau Carlyle. Sunt cursuri practice, care au aplicabilitate imediată în business. „Astfel, oamenii care studiază la noi pot să se angajeze rapid după aceea.” Fondurile de private equity, spune el, au devenit tot mai atrăgătoare pentru tineri după ce acum 10 ani toată lumea voia să lucreze în cadrul marilor bănci. Astăzi, majoritatea vrea o componentă de antreprenoriat în carieră, iar private equity-ul este de fapt un fel de antreprenoriat financiar.

    „Pe lângă predatul efectiv, noi, profesorii, avem în spate şi multe ore de pregătire. Eu, spre exemplu, fac cercetare pe cont propriu pentru cursuri pentru că, în final, la ore, nu doar ofer informaţii, ci creez valoare adăugată şi dezvolt aptitudini.” Datorită jobului el călătoreşte mult în toată lumea, la conferinţe, la alte universităţi unde merge să predea sau să îşi prezinte cercetările. În Dubai şi Hong Kong, LBS oferă cursuri, aşa că ajunge mai des.

    „Suntem activi într-o piaţă unde educaţia e un proces continuu. Tot ce predăm noi este concret, nu teoretic, altfel ca şcoală nu am fi supravieţuit.”

    În afară de profesorat, Florin Vasvari e şi consultant pentru fondul de investiţii Morphosis Capital, fiind totodată membru în board. „Le ofer o perspectivă obiectivă şi îmi spun părerea dacă un business merită investiţia sau nu.” Fondul de private equity Morphosis Capital a fost înfiinţat de patru români cu experienţă peste hotare şi are ca focus investiţiile în IMM-urile româneşti.

    „Astăzi există fonduri de investiţii dispuse să parieze pe orice tip de business. Nu mai sunt doar investitorii financiari mari care caută afaceri pe măsură, ci au apărut şi jucători care se uită către IMM-uri, spre exemplu”, spune Florin Vasvari. El e de asemenea membru în trei alte consilii de administraţie – pentru o companie din Marea Britanie care investeşte în sectorul imobiliar, pentru o firmă din Dubai care îşi concentrează atenţia pe zona de tech şi pentru o a treia din zona de soluţii de hedging.

    „Revin în România frecvent, cam o dată la două luni, pe de-o parte datorită colaborării cu Morphosis, dar nu numai.” Recunoaşte că nu s-a gândit să se întoarcă definitiv în ţară, pentru că un job ca al său e greu replicat aici. Totuşi, revine periodic, fiind implicat în businessul local.

    „Mi-e dor de cultura românească, de prieteni. Nu pot spune că duc dorul gastronomiei însă. După ce călătoreşti mult şi munceşti peste graniţă, descoperi că ai o varietate mult mai mare în alte ţări sau oraşe, precum Londra spre exemplu. Bucătăria românească este dezvoltată în jurul cărnii de porc, pe care eu nu o mănânc.”

    Traficul, pe de altă parte, este teribil peste tot în lume. În România situaţia e înrăutăţită de lipsa de infrastructură, spune el. În Londra e trafic, dar bine organizat. Plus că, dacă e să fim sinceri, Bucureştiul e încă mic prin comparaţie cu Londra.”

    Dacă ar fi să aleagă trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite la România, ar merge pe educaţie, educaţie, educaţie. Totul pleacă de aici, crede el. Educaţia e cheia dezvoltării unei naţii.

    „Ca ţară, nu putem concura în zona de valoare adăugată mică pentru că mereu se va găsi cineva mai ieftin. Trebuie să mergi pe lanţul valoric şi să ţinteşti mai sus.” Despre businessul local, Florin Vasvari mai adaugă că se observă un interes crescut din partea investitorilor.

    „Am venit în România cu o cursă British Airways şi am remarcat că mulţi din avion erau aici pentru business. Acum 10 ani situaţia era alta. Avantajul e că România e parte din Europa şi multe fonduri abia descoperă piaţa locală.” Vestul e deja foarte competitiv. Pe de altă parte, dacă o criză va lovi Europa, atunci tot capitalul ce a venit în România va dispărea, se va întoarce acasă în Occident.

    „Momentan însă, viaţa în România pentru persoanele cu educaţie medie, dar nu numai, e bună, e mai bună ca în alte ţări. Salariile cresc, serviciile devin mai bune. Nu văd de ce lumea pleacă în număr aşa mare.” În opinia sa cele mai mari riscuri pentru România sunt bomba demografică şi faptul că mulţi oameni încă pleacă şi puţini sunt cei care se întorc.

    Despre piaţa de M&A locală, pe care o studiază îndeaproape odată cu rolul de consultant al Morphosis Capital, el spune că este puternic polarizată. „Ai fondurile paneuropene care caută acorduri majore, dar aceste tranzacţii apar o dată pe an, asta dacă apar.” Sunt ani când nu ai megatranzacţii, adică deal-uri de peste 500 de milioane de euro, spre exemplu. Au apărut însă şi fondurile interesate de IMM-uri, cum e cazul Morphosis Capital. E vorba de un segment unde nu există competiţie din partea jucătorilor internaţionali, vorbim de pariuri de sub 10 mil. euro.” În prezent sunt trei jucători în domeniu, pe lângă Morphosis mai sunt Black Sea Fund şi Equiliant Capital, fond dezvoltat de fraţii Pavăl, fondatorii retailerului de bricolaj Dedeman, cel mai mare business antreprenorial românesc.

    „Există multe oportunităţi pe segmentul acesta. Noi vorbim cu o nouă generaţie de antreprenori, o generaţie care de regulă a studiat pe afară, care înţelege ce oferă un fond de investiţii, o generaţie care are nevoie de finanţare în business.”

    În ansamblul său, piaţa de M&A din România e dominată de capitalul străin, puţine fiind fondurile ridicate de investitorii locali. Asta o face să fie volatilă.
    „În alte ţări, cei mai bogaţi antreprenori ridică fonduri şi dau mai departe banii câştigaţi pentru a-i ajuta pe cei mai mici să se dezvolte. În România, fraţii Pavăl au o primă astfel de iniţiativă şi ar putea atrage şi altele de profil.”

    Piaţa locală de M&A trece de câţiva ani printr-o perioadă bună, mergând mână în mână cu economia şi cu consumul privat. Interesul investitorilor este de altfel direct proporţional cu creşterea PIB-ului şi a altor indicatori economici de bază. Dar e invers proporţional cu timpul liber al lui Florin Vasvari, care trebuie să prospecteze atent piaţa locală, dar nu numai. „După business îmi place să îmi dedic timp familiei şi fac, cât de des pot, mountain biking. Timpul liber e însă limitat.” 

  • Cine sunt „ăştia”: Românul care se distrează cu ideile

    De ce prăpastia dintre bogaţii şi săracii lumii trebuie să existe în continuare şi de ce timpul pare să treacă mai repede sunt doar câteva dileme, printre altele, la care legea constructală, lansată de fizicianul Adrian Bejan, răspunde. Profesor la Universitatea Duke din Statele Unite, a primit numeroase distincţii, inclusiv medalia Benjamin Franklin, acordată în trecut şi unor cercetători precum Stephen Hawking şi Nikola Tesla. Subliniază însă că nu aceste recunoaşteri îi aduc fericirea.

    „Sunt la fel ca şi înainte. Sunt fericit fiindcă mă distrez cu ideile”, răspunde Adrian Bejan în interviul acordat Business MAGAZIN, întrebat ce înseamnă distincţiile numeroase primite de-a lungul timpului pentru lucrările sale în domeniul fizicii. Profesor universitar de inginerie mecanică la Universitatea Duke din Carolina de Nord – specializat pe studiul termodinamicii, transferului căldurii, designului naturii, evoluţiei fizicii – Adrian Bejan s-a numărat, în 2001, în rândul primilor 100 cei mai citaţi autori în domeniul ingineriei din toată lumea. Este autorul a 30 de cărţi, a 600 de publicaţii, a primit 18 doctorate onorifice de la universităţi din 11 ţări, iar anul trecut i-a fost acordată şi medalia Benjamin Franklin pentru inginerie mecanică, pentru legea constructală, acordată anterior şi altor fizicieni celebri.

    Articolele din presa internaţională îl descriu pe profesorul Adrian Bejan drept un cercetător care „pune la îndoială convenţiile şi autoritatea şi crede în conexiunile dintre teme şi discipline diferite”.

    Popularitatea sa se leagă mai ales de invenţia unui principiu din fizică denumit „legea constructală a evoluţiei şi organizării”, despre care el spune că are o aplicabilitate vastă în viaţă şi societate şi oferă o mai bună înţelegere a funcţionării lumii. Legea constructală descrie un principiu de design din natură: sistemele de flux, de toate felurile – oameni, râuri, copaci, plăci tectonice, pieţe – toate funcţionează la fel, dintr-un anumit punct de vedere. Pentru a supravieţui, toate aceste sisteme trebuie să se adapteze liber şi să acomodeze curenţii care le traversează, iar toate evoluează urmând un tipar vascular.
    „Nu am idee, s-a întâmplat, iar pasiunea a crescut de-a lungul timpului”, răspunde Adrian Bejan la întrebarea legată de modul în care s-a născut pasiunea pentru fizică. A studiat timp de 11 ani la liceul Vasile Alecsandri din Galaţi – pe care îl descrie drept excepţional din punctul de vedere al atragerii şi producţiei de talente, profesori şi elevi. „Mă descurcam bine la ştiinţe, dar îmi plăceau şi botanica, zoologia, geografia şi istoria.” De ce? Explică, simplu: „Fiindcă îmi plăcea să desenez – copaci, animale, hărţi ale reliefului şi hărţi ale ţărilor”.

    „Cine sunt se datorează în întregime părinţilor (tatălui, de profesie veterinar, mamei, farmacistă – două minţi libere educate în anii 1920 şi 1930), brutalizaţi de regimul comunist dar care au stat neclintiţi în faţa acestuia”, îşi descrie el baza evoluţiei ulterioare. La 12 ani, mama i-a oferit drept cadou de Crăciun cartea „Istoria fizicii” de Max von Laue. „Încă am această carte, pentru că-mi aminteşte de adevărul că ideile bune sunt în continuă morfogeneză. Nu sunt fixe, ca marxismul. Dimpotrivă. Sunt atât de bune, că-l invită pe ascultător să le pună la îndoială, să le îmbunătăţească, să le schimbe.” Adrian Bejan a crescut în perioada comunismului în România şi a reuşit să scape de acest regim devenind jucător profesionist de baschet; a studiat însă şi arta.

    Despre experienţa lui anterioară, ca artist şi sportiv, spune: „Sunt cine am fost, cu excepţia faptului că acum sunt mai bun. Sunt creatorul teoriei fizicii legate de evoluţia sportivă, precum şi a evoluţiei designului (desen, arhitectură)”.

    Mai târziu, în Statele Unite a studiat la Massachusetts Institute of Technology. A început să lucreze la teoria care l-a făcut cunoscut în toată lumea după ce şi-a început cariera de profesor la Universitatea Duke, pe care o descrie drept „o oază de libertate şi, mai amplu vorbind, de talent”.

    În prezent, fizicianul Adrian Bejan lucrează în majoritatea timpului: 2/3 din timp – „muncă de toate felurile”, spune el –, 1/3 din timp doarme şi nu merge niciodată în vacanţă.

    O altă părere despre cei 1% cei mai bogaţi oameni ai lumii

    Aplicată economiei, legea constructală a fizicianului român este cuprinzătoare şi controversată în acelaşi timp. Aceasta spune că cei mai bogaţi oameni ai lumii şi diferenţele dintre ei şi săraci există nu din cauza unei erori a sistemelor economice, ci pentru că trebuie să existe.

    Potrivit celui mai recent raport al Credit Suisse, 1% cei mai bogaţi oameni deţin nu mai puţin de 47% din averea lumii, cu o avere individuală care porneşte de la 871.000 de dolari. Totodată, primii 10% dintre bogaţii lumii deţin 85% din averea globală.

    Chiar dacă mulţi ar vrea ca acest decalaj să fie redus şi să fie creată o societate bazată pe egalitate, potrivit lui Adrian Bejan, acest lucru este imposibil, din punctul de vedere al fizicii. După cum reiese dintr-un eseu al său, inegalitatea socială este inevitabilă, prin prisma legii constructale. Aceasta fiindcă mişcarea tuturor lucrurilor – atât sociale, cât şi politice şi economice – e determinată de sisteme ramificate, precum cele ale ramurilor de copaci sau ale sistemului vascular.

    Inegalitatea în funcţie de avere este una care a divizat din cele mai îndelungate timpuri specia umană. Existenţa acestei inegalităţi, explică profesorul, datează de la începuturile civilizaţiei moderne, cu origini în Egiptul Antic, Europa Renascentistă, secolul al XVIII-lea din Franţa, blocul estic sovietic şi chiar din perioada Statelor Unite moderne. „Nu există un subiect mai fierbinte în contextul politic actual, după cum ne reamintesc mişcările populiste de astăzi. Celebrăm progresul economic continuu, dar liderii de peste tot sunt preocupaţi că doar o mică parte din populaţie poate să se bucure de acesta.” Aşadar, observă Adrian Bejan, ne preocupă modul în care putem să oferim celor care nu au o oportunitate egală pentru a se alătura celor care au.

    „Totuşi, puţini realizează că evoluţia înspre inegalitate este un fenomen natural, la fel ca gravitaţia sau fluxul unidirecţional dinspre căldură înspre frig (a doua lege a termodinamicii), iar acest lucru creează o discuţie despre cum să lupţi împotriva inegalităţii sau dacă aceasta poate fi combătută.”

    Totodată, constată Adrian Bejan în eseul său, această inegalitate oferă o oportunitate. „Dacă ne gândim la inegalitate ca la un fenomen fizic, acesta poate să documenteze discuţia despre cum să ne deplasăm înspre evoluţia unei societăţi care să îi conecteze pe cei cu buzunare mici spre arhitecturile de flux mare care domină totul de la copaci la corpul omului, la livrare, înspre folosirea unor unelte precum libertatea, accesul la educaţie, regula legii, instituţii religioase şi asociaţii între colegi şi vecini.”

    Profesorul Adrian Bejan explică toate aceste lucruri astfel: legile fizicii guvernează modul în care lucrurile se mişcă şi nimic nu se mişcă dacă nu este împins. „Impulsurile vin din putere, puterea vine de la combustibil pentru maşini şi din mâncare pentru animale.”

    Odată ce un sistem natural se mişcă, trebuie să se mişte în continuare şi continuă să evolueze înspre o eficienţă energetică mai mare, înspre un set de obiective.

    Pe măsură ce sistemele evoluează şi devin mai eficiente, devin şi mai complexe. De ce? Fiindcă alăturarea şi mişcarea (fluxul) împreună necesită mai puţină putere decât mişcarea lor individuală. Aceleaşi legi ale fizicii explică motivele pentru care sistemele fluviale evoluează într-o serie de afluenţi care îşi varsă apele într-un râu principal. Organizarea se întâmplă, e naturală.

    Cu cât este mai mare curentul, cu atât animalul şi vehiculul sunt mai eficiente decât unul mai mic, chiar şi unul mai complex. Prin urmare, mişcarea de pe parcursul vieţii unei economii, de pildă, va deveni mai complexă pe parcursul timpului. Cantitatea de combustibil consumată de populaţie este direct proporţională cu averea anuală, respectiv cu PIB-ul.

    „Aşadar, fizica şi economia sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Acelaşi flux ierarhic al sistemelor este responsabil pentru amândouă”, explică el. Astfel, îşi continuă profesorul explicaţia în eseul său, ierarhia – mai multe râuri mici tributare aceluiaşi râu  ale căror ape ajung în mări şi, în cele din urmă, în oceane – există fiindcă acesta este modul în care sistemul va prospera.

    Totuşi, pe măsură ce un sistem devine mai complex, apa nu va circula niciodată prin canale de aceeaşi mărime. La fel ca o albie sănătoasă de râu sau un copac bine nutrit, un sistem eficient de transport într-o societate populată va include câteva drumuri de pământ care conduc spre altele mai mari şi abia apoi înspre o autostradă. „Ierahia se întâmplă”, concluzionează profesorul.

    Câteodată însă, legile naturii determină sistemele să supravieţuiască în moduri pe care noi nu le dorim. O economie complexă în creştere, precum cea globală, în care trăim acum, produce inevitabil inegalităţi care cresc, pe măsură ce populaţia cere mai multă egalitate. Prin intermediul guvernelor reprezentative, putem să lansăm legi care să încline sistemul înspre egalitate. Educaţia, sistemul de sănătate şi filantropia ajută. Pe măsură însă ce timpul trece, inegalitatea va reapărea, la fel şi furia, constată profesorul.

    „Inegalitatea – după cum pare uneori – este imposibil să fie ştearsă, iar cele mai dramatice încercări de a o şterge, precum experimentele comuniste şi socialiste de atunci şi chiar şi de astăzi, conduc la cele mai tragice rezultate. Iar în câteva zile, ierarhia reapare.” Profesorul subliniază că acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să acordăm fiecărui membru al societăţii oportunitatea să joace un rol într-un sistem economic care va deveni mai complex şi mai eficient de-a lungul timpului, doar că atunci când facem acest lucru ar trebui să ne amintim că legile fizicii guvernează mişcarea tuturor sistemelor.

    Ierarhii direct proporţionale cu complexitatea organizaţiei

    Legea constructală se aplică însă şi altor sisteme sociale şi economice. Un exemplu este organizarea socială, fenomenul organizării fiind unul care a stârnit curiozităţi ale oamenilor de secole întregi, fiind un fenomen complex cu o serie de manifestări diverse: de la oraşe, guverne, economie, business, alianţe, transport, comunicaţii şi aşa mai departe. Descrieri ale acestor manifestări sunt extinse şi utile, fiind responsabile pentru numeroase volume de literatură şi ale departamentelor academice care sunt devotate studiului organizării sociale.

    „Cu ajutorul legii constructale am arătat de ce ajung indivizii să trăiască (să se mute) împreună, să se organizeze. Organizarea este o reflecţie a realităţii fizice (bio şi nonbio) care necesită mai puţină putere (energie utilă, combustibil, mâncare) pentru a mişca o unitate dintr-o cantitate înspre o cantitate mai mare”, explică Adrian Bejan.

    El a ilustrat predictibilitatea organizării şi evoluţiei acesteia prin intermediul a două modele de mişcare într-o singură zonă, unele inanimate (albii ale râurilor, generate de numeroase reguli constructale) şi altele animate (distribuţia apelor încălzite pentru folosirea lor în aşezările umane).

    Concluzia la care a ajuns este că mişcarea devine mai ierarhică pe măsura creşterii mărimii şi complexităţii arhitecturii respective. Distribuţia poate fi făcută în mod uniform (cu mai multă egalitate) prin impunerea unor canale identice distribuite uniform într-o zonă. Fluxul arhitectural devine astfel o reţea ca o plasă, în loc de o arhitectură ramificată asemeni unui copac; totodată, chiar şi în modele de design cu o egalitate impusă ierarhia persistă. Această reţea teoretică dezvăluie de asemenea înţelesul inovaţiei din punctul de vedere al fizicii: „Este schimbarea unui tip de design local care facilitează curgerea pe parcursul unui teritoriu întreg locuit de cei care se mută în mod organizat”.

    S-ul şi noile tehnologii

    De la trenduri economice, creşterea populaţiei, răspândirea cancerului sau adoptarea de noi tehnologii, anumite configuraţii par în mod inevitabil să se răspândească.

    O nouă tehnologie, de pildă, începe cu o rată de acceptare mică, aceasta fiind urmată de o creştere explozivă, urmată de o încetinire, numai pentru a se opri înainte de a „lovi zidul”, explică profesorul Adrian Bejan. Ilustrată grafic, această curbă de creştere în timp ia forma unui „S”. Fenomenul este atât de răspândit încât a generat numeroase cercetări ce par a nu avea nimic în comun – răspândirea populaţiilor biologice, a reacţiilor chimice, a contaminanţilor, a limbilor, a informaţiilor şi activităţii economice. „Am demonstrat că acest tipar poate fi prezis în întregime ca un sistem de curgere natural.”

    Curba S – cunoscută şi drept funcţie sigmoidă – reprezintă designul natural al sistemelor de flux. În exemplul noilor tehnologii, după un ritm de acceptare încet la început, creşterea poate fi imaginată mişcându-se rapid înspre canale stabilite din piaţă.

    „Aceasta este ascensiunea abruptă a S-ului.” Pe măsură ce tehnologia se maturizează, şi ritmul de penetrare a acesteia încetineşte, orice creştere sau flux se mişcă în afara canalelor iniţiale de penetrare într-un mod mai scurt şi mai încet.

    „Mi-ar plăcea să folosesc metafora degetelor care se întind pentru a reprezenta creşterea iniţială invazivă cu plasarea unei mănuşi peste acele degete, ca reprezentare a etapelor laterale de consolidare mai lentă. E ca şi cum ar exista două vieţi – prima este lungă şi rapidă, în timp ce a doua este de distanţă scurtă şi înceată. Designul începe cu o invazie rapidă, urmată de o consolidare înceată. Apoi trendul se loveşte de un zid invizibil, dar previzibil”, explică Bejan.
    Această teorie arată că nu există o coincidenţă – ambele sunt manifestări ale tendinţei constructale naturale care caracterizează sistemele de flux pentru a genera tipuri de design aflate într-o evoluţie care le permite să curgă (să evolueze), să se răspândească şi să colecteze mai uşor.

    De ce unele zile trec mai greu decât altele?

    „De ce pare că timpul trece mai repede pe măsură ce îmbătrânim? Care sunt legile fizicii care stau la baza impresiei că unele zile trec mai greu decât altele? De ce avem tendinţa să ne concentrăm pe neobişnuit (pe surpriză) şi nu pe timpul prezent şi monoton?”, sunt alte câteva întrebări cărora legea constructală le oferă un răspuns.  Adrian Bejan spune că a descoperit elementele din fizică ce răspund la aceste întrebări, în urma unor observaţii simple: „Timpul măsurabil «pe ceas» nu reprezintă acelaşi lucru cu timpul perceput de mintea omului”.

    Astfel, spune Bejan, „timpul minţii” este alcătuit dintr-o secvenţă de imagini, reflecţii din natură, care hrănesc stimulii organelor senzitive. Rata la care sunt percepute schimbările imaginilor mentale descreşte odată cu vârsta, din cauza unor proprietăţi fizice care se schimbă odată cu vârsta: frecvenţa mişcărilor ochilor, dimensiunea corpului în acord cu acea curbă S, degradarea anumitor părţi ale corpului etc. O nealiniere între imaginile timpului mental şi timpul propriu-zis stă la baza explicaţiilor acestui fenomen din literatură care e trup şi suflet cu legea constructală şi cu fizica.

    Ce face în continuare cu timpul său omul care îl percepe atât de raţional? Planurile nu fac parte din viaţa sa: „Obiectivul meu este să continui”.

    Mai multe teorii, o singură lege

    Legea constructală este legea fizicii responsabilă de fenomenul evoluţiei (configuraţie, formă, design) în natură a sistemelor de curgere animate sau neanimate. Această lege, aparţinând profesorului Adrian Bejan, a fost formulată în anul 1996.

    Există mai multe teorii constructale – una pentru fiecare fenomen natural la care cineva se poate gândi. Spre exemplu, teoria constructală a locomoţiei animalelor, a arhitecturii albiilor râurilor, teoria constructală a creşterii fulgilor de zăpadă, a respiraţiei etc.

    „O lege, mai multe teorii, la care se adaugă faptul că manifestaţiile legii în natură (peste tot) acoperă tot spectrul, bio şi nonbio. Legea fizicii uneşte cele două teritorii ale observaţiilor umane – la fel ca legea mecanicii (dinamică, legea lui Newton)”, explică profesorul Adrian Bejan.

    Astfel, „legea constructală este legea fizicii responsabilă de fenomenul evoluţiei (configuraţie, formă, design) în natură, modul în care sisteme de curgere animate şi inanimate lucrează împreună“.

    Legea constructală a fost formulată în 1996, după cum urmează: „Pentru ca un sistem de o dimensiune finită să persiste în timp (să existe), trebuie să evolueze liber într-un astfel de mod în care să faciliteze accesul curenţilor care circulă în cadrul acestuia”.

    Legea constructală descrie astfel concepte ale vieţii, evoluţiei, designului şi performanţei în fizică, care este „cea mai amplă arenă ştiinţifică”, potrivit profesorului Adrian Bejan.

    * Mai multe detalii despre Legea Constructală oferă profesorul Adrian Bejan în cartea „Fizica vieţii”, 2016

     

  • Incredibil ce a făcut un sofer român cu toţi banii de la nuntă: “Toţi au zis că sunt nebun!” Acum e căutat de oameni din afara ţării

    Doi tineri din Beclean au investit toţi banii strânşi la nuntă într-o afacere cu şinşile şi au reuşit, de la trei familii de mamifere pe care le-au cumpărat în urmă cu 13 ani, să aibă, acum, 2.000 de exemplare iar blana o vând la bursa de blănuri din Danemarca.

    Ciprian Barbu, crescătorul de şinşile din Beclean, îşi aminteşte că nu a fost deloc uşor, şi în urmă cu câţiva ani, au murit toate animalele, însă el şi soţia lui au avut puterea să o ia de la capăt şi au reuşit să dezvolte o afacere inedită, într-un depozit de mici dimensiuni, de la marginea oraşului Beclean.

    “Cresc şinşilă din 2005 şi este destul de greu să te ocupi de aceste animăluţe. Este o zi de muncă cu normă întreagă pentru două persoane. Am început destul de greu pentru că erau foarte scumpe. Când am început era 1.500 de euro o familie formată din cinci femele şi un mascul. Am început cu trei familii în care am investit banii de la nuntă – tot ce am tot ce a rămas.

    Este, acum, afacerea familiei, suntem numai noi doi – eu şi soţia iar banii care ne rămân îi investim. Sperăm că în momentul în care vom reuşi să mai automatizăm ne va fi ceva mai uşor”, a povestit, pentru corespondentul MEDIAFAX, proprietarul ineditei afaceri din Beclean, Ciprian Barbu.

    În halele din Beclean, Ciprian are 2.000 de exemplare de şinşila, iar anul se anunţă a fi unul cât se poate de bun mai ales că valorifică blăniţele pe bursa de blănuri din Danemarca, ţările nordice fiind interesate extrem de mult de blana şinşilelor.

    “O blăniţă de şinşilă se vinde în medie cu 30-40 de euro. La ultima licitaţie din Danemarca, la blănurile de top s-au vândut şi cu 1.600 de coroane adică 300 de euro. Noi lucrăm şi cu Bursa din Danemarca şi cu un spaniol, vindem unde se dă mai bine. Nu este foarte complicat să ajungi să vinzi pe bursa din Danemarca însă se plătesc şi brokeri care iau 11 euro la fiecare blăniţă tranzacţionată. Anual vând cam 2.000 de blăniţe la 30 – 40 de euro. Cred că anul acesta va fi un an foarte bun, am trecut deja de 1.100 de pui” a mai spus Ciprian Barbu.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Ca pe vremea lui Jane

    Americanca Suzanne Boden primeşte periodic la reşedinţa sa în stil georgian din Hyde Park, Vermont, persoane cu vârste cuprinse în 7 şi 80 de ani, care uită de tehnologia modernă pentru un weekend şi se costumează ca pe vremea lui Jane Austen, iau lecţii de scris cu pana şi de dans, beau ceai, cos punguţe pentru mănuşi, se plimbă cu trăsura şi trag cu arcul. 

  • Judeţele din România unde se câştigă cel mai bine şi cel mai prost. Surpriza colosală de pe ultimul loc

    Un român are la dispoziţie în medie 5.881 euro pentru cheltuieli şi economii în 2019, respectiv doar 40% din suma disponibilă a unui european, de 14.739 euro, arată datele unui studiu realizat de GfK.

    La nivel naţional, Bucureştiul conduce în clasament, cu o putere de cumpărare medie pe cap de locuitor de 10.452 de euro, cu 78% mai mult decât restul ţării.

    La celălalt capăt al clasamentului se află judeţul Vaslui, cu o putere de cumpărare medie pe cap de locuitor de 3.706 euro. Aceasta plasează Vasluiul cu aproximativ 37% sub media naţională şi cu aproximativ 75% sub media europeană.

    Cifrele plasează Ro­mânia pe locul 32 între cele 42 de ţări din Europa incluse în analiză. Nici statele din regiune nu stau cu mult mai bine, în Ungaria puterea de cumpărare per capita este de 7.400 de euro, în Polonia de 7.580 de euro, iar în Cehia de aproape 10.000 de euro.

    La nivelul celor 42 de  ţări studiate, venitul net disponibil variază semnificativ, Liechtenstein, Elveţia şi Luxemburg având cea mai mare putere de cumpărare medie, în timp ce Moldova, Kosovo şi Ucraina se situează la polul opus.

    Puterea de cumpărare pe cap de locuitor a crescut cu aproximativ 3,5% în 2019, ceea ce este semnificativ mai mult faţă de valoarea anului trecut. Aceasta corespunde unei puteri de cumpărare medii pe cap de locuitor de 14.739 euro.

    Clasamentele arată diferenţe substanţiale în ceea ce priveşte suma disponibilă în diferite ţări pentru alimente, întreţinere, servicii, energie, pensii private, asigurări, vacanţe, cheltuieli de transport şi de consum zilnic.

    Liechtenstein ocupă din nou primul loc cu o putere de cumpărare pe cap de locuitor de 67.550 de euro. Aceasta depăşeşte cu mult valorile celorlalte ţări şi este de peste 4,5 ori mai mare decât media europeană. Cu 42.067 de euro de persoană, Elveţia ocupă locul al doilea, la fel ca şi anul trecut.

    Şaisprezece dintre ţările luate în considerare de studiu au o putere de cumpărare pe cap de locuitor peste medie, în timp ce douăzeci şi şase scad sub media europeană. Ucraina ocupă ultimul loc cu o putere de cumpărare pe cap de locuitor de 1.830 de euro.

     

    Ce înseamnă puterea de cumpărare

    Puterea de cumpărare GfK se bazează pe veniturile nominale disponibile ale populaţiei, ceea ce înseamnă că valorile nu sunt ajustate pentru inflaţie. Calculele sunt realizate pe baza salariilor şi a veniturilor raportate, a statisticilor privind ajutoarele guvernamentale, precum şi a previziunilor economice furnizate de instituţiile oficiale.

     

  • Tânărul din România care nu a mai vrut să fie angajat si să mai muncească pentru alţii şi a decis să-şi facă o afacere. Acum face 1 milion de dolari stând pe un şezlong pe o plajă din Bali

    Acest tânăr român a găsit o metodă să facă bani şi pentru asta îi este suficient un calculator conectat la internet. Acest sistem de lucru îi permite să călătorească oriunde şi oricând, iar anul trecut firma lui a avut o cifră de afaceri de 1 milion de dolari. Cum a reuşit asta?

    Exploatând oportunitatea pe care o oferă comerţul global. Întins pe un şezlong de pe o plajă din Bali, românul a povestit într-un articol publicat de Business Magazin anul acesta cum a reuşit să-şi îndeplinească visul.

    Alex Hudiţan povesteşte că era angajat într-o multinaţională de doi ani de zile, unde ”aveam un titlu pompos, dar nu făceam mare lucru şi adevărul e că munceam cam 10 minute pe zi şi în rest mă uitam pe net“, când s-a gândit că trebuie să-şi părăsească jobul în căutare a ceva mai satisfăcător. ”Aveam un job stabil, călătoream de două ori pe an şi mi se părea că duc o viaţă bună, dar în acelaşi timp simţeam că mor pe dinăuntru.“ Avea nevoie de o schimbare.

    Mai mult, Alex Hudiţan spune că a avut un şoc când un prieten de-al lui a murit şi a mărturisit că ”dacă viaţa se poate termina oricând, atunci de ce să nu fac în viaţă doar ceea ce îmi place?“. Cu acest scop în minte, şi-a propus să călătorească, să vadă întreaga lume şi, de ce nu, să facă şi bani cât să-i permită să trăiască confortabil.

    El a găsit o metodă să câştige bani fără să fie nevoit să respecte un program fix sau meargă, zi după zi, în aceeaşi clădire de birouri. Tot ce are de făcut este să se asigure că are calculatorul la îndemână şi acces la internet; anul trecut, firma lui a avut o cifră de afaceri de 1 milion de dolari şi o marjă de profit de 25-30%, potrivit tânărului. A reuşit acest lucru cumpărând produse din China şi vânzându-le pe Amazon în SUA. Şi face acest lucru fără să fie nevoit să viziteze fabrici în China sau depozite în SUA; este suficient să aibă un laptop şi conexiune la internet. ”Am vândut peste 100.000 de unităţi şi nu am atins nicio cutie cu marfă“, mărturiseşte românul.

    Totul a început după ce un prieten i-a povestit că a găsit o metodă de a face bani vânzând online după ce a urmat un curs. De curiozitate, Alex Hudiţan a căutat cursul pe internet; l-a găsit pe un site de torrente, de unde l-a şi luat. A urmărit cursul şi a înţeles că ar putea fi o metodă de a câştiga bani uşor. Alături de alţi patru prieteni a hotărât să încerce să vândă pe Amazon produse achiziţionate din China; activitatea s-a dovedit a fi şi profitabilă.

    CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL