Tag: reusita

  • Povestea românului care a devenit cel mai tânăr angajat al Ministerului Economiei din Franţa

    Despre Dan Mădălin Pavel am mai scris, prezentând exemplul său de determinare şi muncă ce aduce rezultate inedite. Mai exact, tânărul bistriţean a plecat, cu forţe proprii să se specializeze în Franţa, fiind recompensat cu o bursă de care nu mulţi au parte.

    Acesta a finalizat studiile în România ca şi şef de promoţie, însă a realizat că pentru e deveni ceva în viaţă, trebuie mai mult. Aşa a ales drumul Parisului, scrie bistriteanul.ro

    Mai multe despre povestea lui puteţi citi AICI.

    Acum, determinarea lui a fost recompensată încă o dată. Din toamnă, va lucra ca şi lingvist terminolog în cadrul Ministerului Economiei din Franţa.

    De ce un job în timpul studiilor

    „Sunt student în anul II de master, specializarea Industriile limbii şi traduceri specializate (Universitatea Paris Diderot, Franţa). Masteratul face parte din reţeaua europeană European Master’s in Translation, coordonată de Direcţia Generală Traduceri a Comisiei Europene. Acesta formează profesionişti în toate disciplinele aferente traductologiei şi a ingineriei lingvistice. Masteratul se distinge de alte programe universitare similare prin faptul că în anul II propune o formare în alternanţă”, a explicat, pentru Bistriţeanul.ro, Dan Mădălin Pavel.

    Mai exact, masteranzii au 21 de săptămâni de cursuri şi 31 de săptămâni de practică, având statut atât de student, cât şi de salariat. Astfel, sunt remuneraţi şi beneficiază de toate avantajele pe care le are un salariat în Franţa. Masteranzii trebuie aşadar să găsească un contract de alternanţă.

    „Deci, alternanţa este un sistem în care teoria şi practica alternează pe tot parcursul anului universitar. Sistemul de alternanţă, gestionat de Ministerul Muncii, reprezintă o veritabilă punte spre inserţia profesională. Acesta facilitează accesul la un loc de muncă datorită experienţei profesionale pe care studentul salariat o capătă”, a spus Mădălin.

    Cum s-a ajuns la acest job
    Pentru a găsi un contract de alternanţă, Departamentul de Limbi Moderne Aplicate al Universităţii Paris Diderot a organizat un job dating.

    „Am avut ocazia să întâlnim aproximativ 25 de reprezentanţi ai unor companii şi instituţii care recrutau studenţi în alternanţă pe diferite posturi care cer cunoştinţe lingvistice avansate (exemplu: Allianz, Siemens, Accor Hotels; instituţii publice, cum ar fi Ministerul de Externe, Ministerul de Interne, Ministerul Economiei şi Finanţelor, precum şi agenţii de traduceri recunoscute la nivel mondial, cum ar fi SDL)”, a explicat bistriţeanul.

    În urma interviurilor, care durau aproximativ 20 minute, companiile selectau pe cei care credeau că se potrivesc cel mai bine pentru postul pe care îl oferă.

    Ministerul de Externe şi Ministerul Economiei şi Finanţelor l-au chemat pe bistriţean pentru un al doilea interviu, la sediul lor.

    „Pe parcursului interviurilor, a trebuit să îmi prezint parcursul universitar şi experienţa profesională acumulată în urma stagiilor efectuate până acum. A trebuit să dovedesc că deţin cunoştinţele teoretice din domeniul traductologiei şi terminologiei necesare pentru un astfel de post. Astfel, mi-au fost adresate întrebări concrete legate de aceste două profesii.

    Mai mult decât atât, am încercat să le demonstrez angajatorilor că deţin cunoştinţe din domeniul diplomaţiei şi politicii, respectiv al economiei, fiscalităţii şi finanţelor şi că sunt capabil să le aplic în ceea ce trebuie eu să fac în calitate de traducător-terminolog. Pentru că un traducător-terminolog, pe lângă cunoştinţele lingvistice, are imperioasă nevoie şi de cunoştinţe extralingvistice. Un ultim lucru pe care am încercat să îl evidenţiez pe parcursul interviurilor sunt competenţele şi abilităţile mele practice (informatice în mod deosebit), precum şi de comunicare, de lucru în echipă, autonomie, flexibilitate, rigurozitate, profesionalism (acestea fiind unele dintre calităţile cele mai apreciate)”, a mai spus Mădălin.

    Tânărul bistriţean a impresionat, fiindu-i oferite posturi în ambele Ministere.

    De ce Ministerul Economiei
    Decizia finală i-a aparţinut bistriţeanului. Acesta a ţinut cont de mai multe aspecte, alegând în final locul care a crezut că i se potriveşte cel mai bine.

    „Alegerea a fost una dificilă, însă am pus faţă în faţă proiectul meu profesional şi atribuţiile care mi-ar reveni la Ministerul de Externe şi la Ministerul Economiei (MINEFI) şi mi-am dat astfel seama că obiectivele mele de viitor corespund mai bine cu rolul pe care îl voi deţine în cadrul Centrului de traduceri al MINEFI. La alegerea mea a contribuit bineînţeles şi mediul de lucru: MINEFI îşi desfăşoară activitatea în Bercy, un cartier modern, situat de-a lungul Senei”, şi-a justificat decizia Mădălin.

    Ce anume va face acolo
    Poziţia sa în Minister este de traducător terminolog.

    „Voi traduce documente specializate din domeniile de competenţă ale MINEFI. Voi contribui la optimizarea procesului de gestiune terminologică prin utilizarea unei platforme de exploatare a corpusurilor de texte. Voi contribui la alimentarea unei baze de date terminologice. Voi exploata din punct de vedere terminologic documentele traduse în cadrul MINEFI. Voi realiza cercetări terminologice necesare pentru a facilita traducerea documentelor ministerului”, şi-a explicat jobul bistriţeanul.

    Foarte pe scurt, tânărul va traduce documente specializate, în franceză sau engleză. Iar acolo unde nu se găsesc termeni, va găsi un termen care să exprime ceea ce e scris în documentul original.

    Provocări ale acestui job
    Bistriţeanul a explicat că sunt şi provocări mari în acest job. Acesta e conştient că uneori e dificil să ai de lucru cu texte extrem de specializate din domeniul economiei, finanţelor şi fiscalităţii. Asta mai ales că el e lingvist, nu economist.

    În plus, uneori e greu să sesizezi anumite nuanţe ale limbilor de lucru, atunci când nici una dintre acestea nu este limba ta maternă.

    „Cu toate acestea, cursurile pe care le-am urmat de-a lungul anilor de studiu de micro şi macroeconomie, de relaţii economice internaţionale sau de probleme economice contemporane sunt convins că se vor dovedi utile şi că îmi vor facilita munca de traducător-terminolog. Mai mult decât atât, capacitatea mea de a asimila informaţii contextuale din documentele cu care lucrez mă va ajuta să duc la bun sfârşit sarcinile mele”, spune încrezător Mădălin.

    Ce regrete are tânărul bistriţean
    Mădălin a ales drumul Franţei şi pentru că ceea ce el căuta nu a putut găsi în România.

    „Sunt de părere că acest sistem de alternanţă este unul dintre cele mai mari avantaje şi o unicitate a sistemului de învăţământ superior francez. Sunt norocos că am fost admis la un masterat care propune formare în alternanţă. Îmi pare rău că în România nu există o astfel de practică, acesta fiind şi unul dintre motivele care m-au determinat să aleg Franţa în detrimentul României”, a explicat tânărul.

    Acesta recunoaşte că în România, legătura dintre universităţi şi piaţa muncii e aproape inexistentă. Şi e de părere că dacă lucrurile s-ar schimba, altfel ar sta lucrurile pentru studenţi sau absolvenţi.

    „În România, legătura şi comunicarea între universităţi şi piaţa muncii este aproape absentă. Acest lucru face ca unele specializări universitare să nu corespundă mai deloc exigenţelor actuale ale pieţei muncii, ceea ce înseamnă absolvenţi şomeri sau care lucrează în domenii total diferite de cel în care s-au specializat. Dacă în România s-ar implementa un sistem de formare în alternanţă, studenţii ar avea şanse de angajare mult mai mari, atât în ţară, cât şi în străinătate”, a conchis Dan Mădălin Pavel.

    Bistriţeanul îşi va începe munca în cadrul Ministerului în luna septembrie. Până atunci se poate bucura de vacanţă şi de reuşitele efortului depus.

  • Cum doi tineri au transformat 1.200 de dolari într-o afacere de 1 milion de dolari, în urmă cu 100 de ani

    Înainte ca S. Duncan Black şi Alonzo G. Decker să înfiinţeze compania Black and Decker, uneltele electrice erau mari şi greu de utilizat, însă aceştia au reuşit să inoveze şi să producă unelte pe care orice pasionat de construcţii le putea utiliza, drept dovadă că firma încă funcţionează după mai mult de 100 de ani de existenţă. Acum, Black and Decker este un nume cunoscut în rândul meşterilor de weekend, dar şi printre constructorii profesionişti.

    Atât Black, cât şi Decker s-au născut în comunităţi rurale foarte aproape de Baltimore, SUA, în 1883, respectiv 1884, însă au avut copilării foarte diferite. Decker, al cărui tată a murit când acesta avea doar şapte ani, a fost forţat să renunţe la şcoală pentru a putea să se angajeze pentru a-şi susţine familia. Prima sa slujbă a fost într-o topitorie şi trebuia să cureţe alama topită. Era un job foarte greu şi foarte solicitant, iar Decker a căutat altceva. Mai târziu, cu ajutorul iubitei lui, care avea să-i devină soţie, Decker a obţinut o slujbă mai puţin solicitantă la Boyden Air Brake.

    Datorită afinităţii lui pentru inginerie, Decker a fost transferat la departamentul de inginerie al National Cosmotype, compania-mamă a Boyden Air Brake, unde s-a alăturat unei echipe de muncitori care a produs o maşinărie automată de topit. Pentru că avea abilităţi de vânzător, Decker a fost trimis de-a lungul Statelor Unite să demonstreze cum funcţionează maşinăria şi să o instaleze după ce-şi convingea clienţii să o cumpere. A fost trimis chiar şi în Anglia, unde a negociat un contract de distribuţie de 1 milion de dolari cu Lord Northcliffe.

    Decker a fost foarte fericit de această reuşită şi când s-a întors în SUA s-a căsătorit. Totuşi, National Cosmotype nu s-a mişcat destul de repede şi compania engleză şi-a pierdut interesul, iar contractul a fost pierdut. Dezamăgit, Decker a demisionat şi a acceptat o slujbă care nu era la fel de bine plătită, ca inginer la Rowland Telegraph, unde în 1906 avea să-şi întâlnească viitorul partner.

    S. Duncan Black a avut o copilărie mult mai fericită. A fost fiul unui cuplu din clasa de mijloc, a mers la liceu, apoi după absolvire s-a angajat la Rowland. Şi-a început cariera desenând schiţe pentru departamentul de inginerie apoi s-a mutat în departamentul de vânzări. Pregătirea pe care a primit-o la Rowland avea să-l ajute foarte mult în viitorul parteneriat cu Decker.

    Amândoi erau angajaţi exemplari, dar nu era loc pentru avans în carieră. Un client loial al companiei avea să-l încurajeze pe Decker să-şi pornească propria afacere, oferindu-se să-l sprijine în acest demers. Încurajat de sprijin, Decker şi-a deschis propriul magazin şi a încercat să-l convingă pe Black să se alăture. Cu o soţie şi trei copii de îngrijit, Black ezita să renunţe la slujba stabilă. Decizia care avea să-l facă pe Black să se alăture lui Decker avea să fie tăierea comisioanelor cu care era remunerat de către compania Rowland.

    Aşadar, cei doi au pornit compania Black & Decker în toamna anului 1910. Singurul obstacol în calea succesului era lipsa de fonduri. Pentru a rezolva această situaţie, Black şi-a vândut maşina şi Decker şi-a ipotecat casa. Cu o investiţie de 1.200 de dolari şi sprijiniţi de investitori cu alţi 3.000 de dolari, cei doi au înfiinţat Black & Deckaer Manufacturing.

    Iniţial, compania a făcut o serie de produse precum o maşinărie de scos capacele de la sticlele de lapte sau o maşinărie de distribuit dulciuri. Deşi au avut puţin succes la început, Black & Decker a vrut să producă unelte pentru oamenii de rând. În 1917 cei doi au lansat un compresor de aer portabil, numit Lectoflater. S-a vândut bine, dar nu suficient pentru a menţine compania pe linia de plutire. Al doilea produs avea să pornească o revoluţie în domeniul sculelor electrice şi va defini compania: un burghiu electric portabil.

    Datorită abilităţilor inginereşti ale lui Decker şi calităţilor de vânzător ale lui Black, compania a prins aripi. Până în 1918, Black & Decker avea o fabrică în Washington şi birouri în Boston şi New York City. Brandul a ajuns în Anglia, Canada, Rusia, Australia şi Japonia. Creşterea la nivel global a fost alertă, iar cei doi şi-au transformat investiţia iniţială de 1.200 de dolari în vânzări anuale de 1 milion de dolari.

    După ce a supravieţuit marii crize economice din 1929 şi după turbulenţele celui de-al doilea război mondial, Black & Decker şi-a mărit portofoliul şi a devenit cel mai mare producător de scule electrice din lume.

    Black a fost preşedintele companiei din 1910 până la moartea sa în 1951, când Decker i-a luat locul. Mai departe, Decker a predat ştafeta companiei în 1956 fiului său Alonzo Decker Jr. Acesta, la rândul său, a condus compania până în 2000.

    În prezent, Black & Decker este cel mai mare producător de scule electrice, cu vânzări anuale de 4 miliarde de dolari. Compania are operaţiuni de producţie în 14 ţări şi produse sunt vândute în peste 100 de ţări. Pe lângă scule portabile, compania are în portofoliu produse de grădinărit, bunuri de uz casnic, echipament pentru fabricarea sticlei sau rechizite sanitare.

    În martie 2010, Black & Decker a fuzionat cu Stanley Works devenind astfel Stanley Black & Decker. În 2016, compania a avut venituri de 11,4 miliarde de dolari şi un profit net de aproape 1 miliard de dolari şi peste 27.000 de angajaţi la nivel mondial.

  • Cum au reuşit doi americani să reinventeze tunsul şi să dea naştere la un brand gigant, astăzi una dintre cele mai mari francize din lume

    Povestea Supercuts a început în 1975, când Frank Emmett ş Geoffrey Rappaport au deschis prima locaţie Supercuts în Albany, California, ca o alternativă atât a saloanelor pretenţioase cât şi a frizeriilor de cartier.

    Fondatorii au dezvoltat o nouă tehnică de tuns care a scurtat timpul pentru o tunsoare la doar 20 ded minute, încât să poată oferi tuns ieftin şi rapid fără programări în prealabil.
     
    Aceştia le-au permis clienţilor să îşi aleagă singuri serviciile pe care le doresc, generând astfel modelul de business pe care funcţionează astăzi majoritatea saloanelor şi frizeriilor care ofereau până atunci doar tuns şi bărbierit într-un singur serviciu.
     
    Cu acest model de business standardizat, cei doi au început francizarea în 1979.
     
    În 1996, Supercuts a fost cumpărată de Regis Corp, care este francizor şi pentru City Looks, Cost cutters Family Hair Care şi Pro-Cuts în Statele Unite; Magicuts şi First Choice Haircutters în Canada.
     
    Investiţia iniţială poate varia între 144.000 dolari şi 297.000 dolari. La investiţia iniţială se adaugă o taxă de francizare de 29.500 dolari.
     
  • China a devenit prima ţară din lume care a ajuns pe partea întunecată a Lunii

    Sonda lunară Chang’e-4 – numită astfel după zeiţa Lunii în mitologia chinezească – a fost lansată în decembrie, de la baza spaţială Xichang, din sud-vestul Chinei.

    Chang’e-4 a ajuns joi pe partea nevăzută a Lunii şi a trimis deja o primă imagine satelitului Queqiao, care asigură comunicarea cu centrul de comandă de pe Terra, a anunţat Agenţia spaţială chineză.

    Guvernul de la Beijing investeşte miliarde de dolari în programul său spaţial, având în plan lansarea unei staţii spaţiale cu echipaj uman până în 2022, dar şi trimiterea de astronauţi pe Lună.

    Chang’e-4 este a doua sondă spaţială trimisă de China pe Lună, după roverul Yutu (Iepurele de jad), care a aselenizat în 2013.

    Spre deosebire de faţa vizibilă a Lunii, care are multe zone netede, partea ascunsă a satelitului natural al Pământului este dominată de formaţiuni muntoase şi cratere.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Tânărul programator român care vrea să revoluţioneze monedele digitale

    La 24 de ani, inventatorul Ionuţ Budişteanu a lansat împreună cu o echipă de români moneda digitală WebDollar, despre care spune că va deveni moneda internetului şi se axează pe descentralizare şi universalitate.

    „WebDollar este o monedă digitală făcută de noi de la zero, scrisă pe un blockchain de JavaScript de la zero. Suntem primul sau al doilea blockchain scris pe JavaScript din lume, pentru că toţi ceilalţi au vrut să cloneze bitcoin, au luat bitcoin, au schimbat cinci linii de cod şi aia a fost. Foarte puţine blockchainuri sunt de la zero, maximum 15, iar unul dintre ele este al nostru. Vrem să facem o monedă a internetului, şi ca să fie o monedă a internetului trebuie să foloseşti Java, pentru că este cel mai folosit limbaj de programare. Orice dispozitiv electronic care are internet are un browser pe care rulează JavaScript”, a spus Ionuţ Budişteanu, în cadrul unei conferinţe TEDx.

    Platforma WebDollar oferă tuturor utilizatorilor ocazia de a mina monedă şi de a câştiga bani în schimbul acestor monede. Minarea poate fi efectuată direct din browserul de internet, indiferent de complexitatea computerului sau de puterea de calcul a acestuia. Un blockchain este consolidat prin minare, iar toate tranzacţiile care circulă prin intermediul acelui blockchain sunt validate de mineri sau de „pooluri” de mineri. „Poolul este un grup de minare. În blockchainuri este o competiţie pe care unul singur o câştigă o dată la 40 de secunde în cazul nostru, 10 minute în cazul bitcoin. Practic, cine are cea mai mare putere de calcul pentru a rezolva problema matematică respectivă câştigă 12,5 bitcoin odată la 10 minute. În sistemul nostru, îţi dăm posibilitatea de a-ţi crea propriul pool, poţi mina şi primi banii pe secundă. Avem acum 9.000 de calculatoare care minează solo. Toată lumea concurează pentru următorul pool de 6.000 de WebDollari. Acum, 100.000 de WebDollari echivalează cu 250 de euro în trading”, spune Budişteanu.


    Pentru a putea fi achiziţionată, şi nu doar obţinută prin minare, o criptomonedă trebuie să fie listată pe o platformă de exchange, cea mai mare din lume fiind Binance. „În momentul de faţă nu ne-am listat pe exchange, am lansat proiectul abia acum o lună. Acum trebuie să terminăm poolurile de minare şi sperăm ca într-o lună să ne listăm şi pe exchange. Fiind o comunitate foarte descentralizată, nu avem bani să plătim către Binance 5 milioane de dolari ca să intrăm pe exchange. Creştem organic comunitatea, exact cum a fost cu bitcoin.”Proiectul îşi propune să se bazeze pe descentralizare. „WebDollar este un protocol open source, suntem o comunitate, nu o firmă, fundaţie sau organizaţie. Vrem să facem ceva similar cu bitcoin, să nu fie centralizat şi să nu fie controlat de o companie, de investitori. Noi nu am acceptat niciun fel de prevânzare, niciun fel de investitori”, explică programatorul.


    Tehnologia blockchainului este testată de mai mulţi jucători mari din industriile lumii, în special în sfera contabilă şi cea bancară. Bănci precum JPMorgan Chase şi UBS testează tehnologii precum cea a criptomonedei Ripple pentru a transfera bani cu taxe mai mici. „Ripple nu este un blockchain, este un sistem foarte centralizat în care peste 70% dintre monede le au creatorii. (…) Noi chiar suntem în contact cu cei de la Google, pentru că toată lumea încearcă să creeze un sistem financiar foarte bun.”
    Ionuţ Budişteanu face programare de peste 15 ani şi a fost unul dintre pionierii domeniului în România. „Fac programare din clasa a III-a. Am început să învăţ singur pentru că îmi doream să construiesc un joc. În clasa a III-a făceam filme 3D, iar în clasa a patra am vrut să învăţ mai mult pentru a crea jocul. Aveam tutoriale pe CD, cumpăram CD-uri, îmi amintesc că mă duceam la şcoală cu discheta şi îmi luam coduri de acolo”, îşi aminteşte Ionuţ Budişteanu.
    Însă, câţiva ani mai târziu, acesta a devenit interesat de tehnologia din spatele criptomonedelor. „Eu mai am o firmă în Râmnicu Vâlcea unde produc roboţi industriali, iar la început nu am dat atât de multă atenţie blockchainului. Nu aprofundasem, ştiam doar lucrurile de bază, ştiam că e un sistem descentralizat, ştiam că se bazează pe o putere mare de calcul, dar aveam impresia vagă că e un sistem cam tras de păr. Apoi am văzut că nu este aşa, că funcţionează foarte bine şi am decis să îl facem pe al nostru.”
    Acum, prin noul proiect, Ionuţ Budişteanu vrea să rezolve atât problema unei monede unice a internetului, cât şi cea a sistemelor financiare, pe care le consideră imperfecte. „Problema este că sunt bănci care merg una faţă de alta pe încredere. În sistemele noastre totul e despre descentralizare şi neîncredere, iar băncile se bazează total pe încredere. În multe ţări sunt probleme cu sistemele bancare, şi în Statele Unite, şi în Mexic. Consider că monedele digitale pot rezolva această problemă pentru că poţi verifica istoricul tranzacţiilor, pentru că atunci când te duci la un exchange, oriunde să scoţi banii respectivi, trebuie să treci prin procedura de KYC (n.red.: Know Your Customer – procedura de identificare prin care orice portofel virtual este asociat unei persoane). Din punctul meu de vedere, viitorul va fi al monedelor digitale, pentru că totul este într-o continuă schimbare.”


    Deşi astăzi este pornit să schimbe lumea finanţelor şi internetul, Budişteanu îşi aminteşte că în liceu toată lumea îi spunea că se joacă prea mult pe calculator. „Toată lumea spunea că fac ceva cu carduri. A trebuit chiar să mă mut de la un liceu, pentru că am fost acuzat că am spart conturile profesorilor. Întotdeauna eşti asociat cu lucruri ilegale, că eşti pe calculator. Culmea, oamenii care stau pe calculator sunt cei care schimbă lumea. (…) Nu îmi place că oamenii sunt întotdeauna interesaţi de lucrurile negativiste. Şi noi, românii, suntem foarte prost văzuţi în străinătate. S-a creat această ştampilă, iar străinii au învăţat-o foarte uşor. Greu de învăţat că românii sunt inteligenţi, greu de învăţat că românii fac lucruri interesante.”

  • Raul Ciurtin, director general şi acţionar / Prefera Foods: “Am avut flerul de a alege oamenii potriviţi la momentul potrivit. Ca proaspăt medic învăţam să scriu reţete, ca antreprenor am învăţat că o afacere reuşită nu se bazează pe reţete”

    Carte de vizită
    ¶ Raul Ciurtin s-a consacrat în mediul de afaceri local prin dezvoltarea producătorului de lactate Albalact, pe care l-a adus la afaceri de peste 100 de milioane de euro; a vândut apoi businessul către grupul francez Lactalis
    ¶ În 1999, când a fost nevoit să se întoarcă în oraşul natal pentru a prelua de la tatăl său administrarea fabricii de lactate privatizate de stat la limita falimentului, absolvise Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca şi începuse să lucreze ca medic stagiar
    ¶ Prin intermediul Prefera Foods, companie în care era acţionar încă de pe vremea când mai avea Albalact, a cumpărat anul trecut fabrica Salconserv din Mediaş, unde va realiza produse din categoria ready-meal sub brandul Capricii şi Delicii
    ¶ Anul trecut a intrat în acţionariatul Domeniile Boieru din judeţul Alba, o cramă care are peste 100 de hectare de viţă-de-vie

  • Cine este mai puternic: produsul sau brandul?

    Şi aceasta este problema României în business.
    Companiile româneşti, antreprenorii români, au creat produse, au creat servicii, dar au uitat sau nu au mai apucat să creeze şi un brand.
    Suntem mulţumiţi când vedem Made in Romania, dar brandul s-ar putea să nu fie românesc.
    Coca-Cola este poate cel mai bun exemplu de marketing al lumii. Produsul în sine este simplu: apă, zahăr, sirop, sifon. O banală reţetă care însă este prezentată  drept cea mai secretă reţetă a lumii.
    Toată lumea a copiat produsul, conţinutul, dar nu a reuşit să copieze brandul, povestea şi marketingul Coca-Cola.
    La fel este şi în cazul Pepsi-Cola.
    Ikea nu a făcut şi nici nu face mare lucru; vinde nişte mese, nişte scânduri, nişte rafturi la pachet. Produsul este şi made in Romania, dar brandul este Ikea.
    iPhone-ul este unul singur, chiar dacă este produs în China.
    Nu mai are nicio importanţă unde este produs pantoful de sport, atâta timp cât brandul este Adidas sau Nike.
    Americanii au dat producţia produselor Nike ţărilor asiatice, păstrând brandul, marketingul, diviziile de cercetare şi inovare.
    La fel fac toate marile companii ale lumii.
    Cele mai multe îşi fabrică  produsele în altă parte decât în ţara de origine, dar după schiţele, mostrele, reţetele lor.
    În România sunt centre de servicii care discută cu clienţi internaţionali fără ca beneficiarii serviciilor să ştie că vorbesc cu cineva dintr-un birou din Pipera. Clientul a sunat la call center-ul unei companii, al unui brand, şi nici nu are importanţă cine livrează produsul.
    Pentru că nu au avut timp să-şi creeze brandul, să lucreze la partea de cercetare şi dezvoltare a produselor şi serviciilor oferite, companiile româneşti şi antreprenorii români s-au trezit acum că au nevoie de un brand care le aduce o valoare adăugată mai mare.
    Un brand puternic dublează valoarea unei companii şi atrage angajaţii, au spus speakerii prezenţi la proiectul ZF Branduri româneşti, organizat împreună cu Raiffeisen Bank.
    Dacă ai un brand cunoscut, consumatorul îţi solicită produsele, spune Levente Szell, directorul general al Agroserv.
    Cosmin Moldovan, directorul general al Carmangeriei Moldovan, spune: „Când am deschis firma în anul 1993, am ales un nume care era greu de reţinut, iar după 15 ani am făcut rebranding şi am ales să schimbăm numele în Carmangeria Moldovan. Anul acesta ne vom preocupa să ne creăm un brand de bun angajator”.
    Acest număr din Business Magazin este dedicat companiilor care au vrut să-şi prezinte o inovaţie.
    Nu avem pretenţia că sunt cele mai importante inovaţii din România. Nici pe departe, dar vrem să spunem că este un început în demersul nostru de a convinge companiile să-şi prezinte inovaţiile, să le explice, să arate rezultatele obţinute pentru a oferi un exemplu pentru piaţă.
    Lăptăria cu Caimac nu face ceva deosebit, adică vinde lapte. Dar nu orice fel de lapte, şi nu în orice fel de ambalaj.
    Orice schimbare într-un produs sau un serviciu poate fi considerată o inovaţie.
    Berea la PET s-a inventat în România la Bere Mureş, atunci când compania era pusă cu spatele la zid.
    Inovaţia este în faţa noastră, iar sărăcia şi nevoile te fac să fii mai creativ pentru a încerca să ieşi în evidenţă cu bani mai puţini.
    Nimeni nu are banii companiei Coca-Cola, dar oricine poate să facă un suc din anumite plante care să prindă teren şi în final un produs care să fie cumpărat chiar de către Coca-Cola.
    România este considerată o ţară cu ingineri buni, dar care au nevoie să fie puşi într-un sistem care să le permită utilizarea minţii în crearea de produse şi servicii care să aibă utilitate în piaţă.
    Acum 20 de ani, a început un prim val de call centere, a urmat un val de centre de servicii, iar acum urmează un val de centre de cercetare şi dezvoltare.
    Pe baza experienţei câştigate aici, mă aştept ca inginerii şi cercetătorii români să creeze produse şi servicii inovatoare, întâi Made in Romania şi apoi ca brand.
    Companiile româneşti şi-au dedicat ultimii 20 de ani creării companiei şi realizării unui produs sau serviciu.
    Următorii 20 de ani vor fi pentru crearea unui brand, pentru inovare şi cercetare, asta dacă nu vor să iasă din piaţă.
    Şi revin la întrebarea din titlu. Cine este mai puternic: produsul sau brandul? Cine face mai mulţi bani?

  • Bursa de adidaşi

    Cum însă sunt şi destui care încearcă să profite vânzând falsuri, poate fi greu să te orientezi, ceea ce lasă loc unor ofertanţi de soluţii în acest domeniu. Un exemplu ar fi StockX, o platformă online pentru comercializat pantofi sport, articole vestimentare din categoria streetwear, genţi şi ceasuri.

    Gândită de fondatorii săi ca o bursă unde se întâlnesc cei care au produse în ediţie limitată de vândut şi cei care îşi doresc să cumpere aşa ceva, StockX acceptă la comercializare numai articole care se găsesc greu, dar din care mai există suficiente stocuri cât să atragă clienţi, cum ar fi ediţii limitate de pantofi sport de 1.000 de perechi, scrie Wall Street Journal.

    Ca să-şi asigure utilizatorii că nu cumpără falsuri şi să se diferenţieze de alte platforme de comerţ online, StockX are angajaţi mai bine de 100 de experţi în certificarea autenticităţii încălţămintei sport, fondatorii săi lăudându-se că au creat această meserie.

    Experţii folosesc tot felul de aparate, cum ar fi cântare şi durometre, precum şi diverse aplicaţii ca să depisteze falsurile, iar produsele cumpărate nu ajung direct de la vânzător la cumpărător, ci trec mai întâi printr-unul din centrele de verificare ale companiei din SUA (Detroit, Tempe din Arizona, Moonachie din New Jersey) şi Marea Britanie (Londra), după care sunt expediate noului proprietar.

  • BUSINESS PENTRU ROMÂNIA: Povestea familiei care a construit noul tractor 100% românesc. Cum au reuşit să transforme o fabrică comunistă într-o afacere modernă şi profitabilă

    Fabrici din Austria şi Germania au fost un model pentru Mircea Oltean, care a lucrat ca angajat în perioada comunismului în cadrul uzinei IRUM din Reghin. După Revoluţie, a cumpărat fabrica în care a lucrat, a eficientizat-o, a investit în noi tehnologii, a adaptat oferta şi a reuşit să genereze un business profitabil. Acum, fiul său se angajează într-un pariu şi mai îndrăzneţ: tractorul agricol „made in Romania”, care să concureze cu producătorii mondiali de renume.

    Fabrica din Reghin, de pe malul râului Mureş, are un iz vestic pe care îl observi de la intrare: câteva tractoare sunt aşezate în ordine pe un gazon tuns la milimetru, aleile din piatră te ghidează către diferitele corpuri de clădire aflate aici – doar accentul ardelenesc al portarului îţi amintesc de fapt unde te afli.

    În sala de şedinţe înspre care el mă direcţionează, se află, alături de diplome şi medalii, un tablou cu imaginea dezolantă a fabricii IRUM din trecut, alături de imaginea fabricii moderne din prezent. „Cu treabă bună, le facem pe toate”, mă asigură Mircea Eugen Oltean, directorul general al IRUM, reconfirmând astfel interviul stabilit din scurt. Pare agitaţie, atipic, ar zice unii, pentru un oraş din Ardeal cu circa 35.000 de locuitori: o echipă de televiziune filmează în fabrică, managerii de producţie vin la o şedinţă, montarea unui tablou în holul secretariatului, cu poze ale întregii echipe de management a companiei, este supravegheată de Oltean tatăl şi Oltean fiul.

    Andrei Oltean, fiul, mă conduce în altă sală de şedinţe, mai mare, modernă – un simbol poate al dezvoltării actuale a fabricii cu o istorie de peste jumătate de secol; tatăl se alătură ulterior discuţiei.

    Tânărul Oltean este director de dezvoltare al grupului de afaceri al familiei sale, fiind astfel responsabil de tot ceea ce înseamnă proiecte noi – fie că vorbim despre produse noi şi deschideri de puncte de lucru (în cadrul companiei de comercializare de piese pentru echipamente agricole şi forestiere Maviprod), până la dezvoltarea tractorului TAGRO de către IRUM, care a ţinut titlurile ştirilor după lansarea recentă.

    IRUM Reghin, compania pe care fiul o conduce împreună cu părinţii săi, a fost fondată în anul 1953 cu scopul de a produce, întreţine şi repara utilaje şi mecanisme agricole şi forestiere. Compania transilvăneană a trecut prin mai multe transformări, mai cu seamă datorită profitului reinvestit constant, şi a ajuns în prezent cel mai important producător de tractoare forestiere şi agricole din România.

    În prezent, IRUM are aproape 500 de angajaţi, iar cifra de afaceri pe anul 2017 la nivelul grupului Maviprod din care face parte şi IRUM este de 40 de milioane de euro. Cele două companii ale familiei au activităţi separate – Maviprod comercializează piese, are peste 14 puncte de lucru în ţară şi este condusă de Violeta Oltean, soţia directorului general al IRUM. Pentru acest an, familia Oltean mizează pe o creştere a cifrei de afaceri de 20 la sută.

    Tractoarele produse în Transilvania au ajuns să fie vândute în Croaţia, Slovenia, Belgia, Franţa, Spania şi Africa de Sud. Cu Maviprod au activităţi şi în Republica Moldova şi Ungaria, prezenţă internaţională pe care au ajuns să o dezvolte prin intermediul unui parteneriat cu Perkins, parte din grupul Caterpillar, unul dintre cei mai mari producători de motoare diesel din lume pentru aplicaţii industriale. Au primit distribuţia acestui producător pentru Ungaria în 2010 – astfel au deschis acel punct de lucru de acolo. În prezent, comercializează mai multe produse în Ungaria – în viitor acestora se va alătura şi TAGRO.

    Drumul de la angajat în comunism la CEO în capitalism

    Mircea Oltean, fondatorul afacerii şi actualul CEO al IRUM, este originar din satul Jabeniţa, aflat la 6 kilometri depărtare de Reghin. A făcut facultatea la Braşov, iar în 1985, la absolvirea studiilor universitare, a fost repartizat la Gheorgheni, în Harghita. După perioada de stagiatură, care era obligatorie în perioada comunistă, Mircea Oltean devenise inginer-şef al unei fabrici locale.

    S-a întors însă pentru soţia sa, Violeta, în Reghin. Istoria lui la fabrica IRUM din Reghin a început astfel în postura de angajat al acesteia, alături de soţia sa, în perioada comunismului.
    Aptitudinile antreprenoriale nu lipseau însă din familia lui Mircea Oltean nici în condiţiile regimului comunist: tatăl tânărului inginer nu lucrase niciodată într-o fabrică de stat în perioada comunistă şi a obţinut autorizarea de a munci acasă, unde avea un mic atelier de tâmplărie în care producea ferestre şi uşi.

    Imediat după Revoluţie, soţii Oltean au avut parte şi de primul contact cu exteriorul. Foşti colegi de facultate, saşi de origine, erau stabiliţi în Germania şi i-au chemat pe el şi pe soţia sa. „Am rămas doar o lună, în care am lucrat, apoi am lucrat câte o lună şi în anii ce au urmat, în intervalul 1990-1994”, descrie Mircea Oltean munca în Nürnberg, în agricultură, în cultivarea de viţă-de-vie.

    Andrei, în vârstă de 5 ani atunci, i-a însoţit şi el în Germania şi chiar şi în via unde a avut ocazia să vadă primele tractoare. „Dimineaţa, ca să nu rămân singur, fiindcă mi-era frică, era un mediu total nou – nu ştiu cum făceam că mă trezeam la 5 şi mă duceam cu ei – astfel că atunci, primul job pe care mi l-am dorit era cel de tractorist”, îşi aminteşte el râzând.

    De ce nu au rămas în acele vremuri în Germania? „Am realizat că indiferent ce faci, tot un străin vei rămâne acolo, puteam să îmi găsesc un job – cu ingineria sigur găseam ceva convenabil”, spune Mircea Oltean. Iar fiul său îl completează: „Tot timpul a fost foarte motivat să facă ceva aici – am vrut tot timpul să facem ceva, să demonstrăm că şi noi, românii, putem să facem lucruri serioase şi pe termen lung, de calitate. Am clădit afacerea cărămidă cu cărămidă şi am reuşit să ajungem unde suntem astăzi”.
    În 1996, soţii Oltean au luat decizia de a renunţa la munca în fabrică şi au pus bazele propriei firme, Maviprod. „După ce a venit capitalismul, cei care conduceau aici tot influenţe comuniste aveau – acesta este de fapt şi motivul pentru care am plecat din fabrică, eram nemulţumit că lumea nu a înţeles ce se întâmplă şi nu s-au schimbat lucrurile.”
    Trei ani mai târziu, au văzut însă potenţialul de a transforma fosta fabrică comunistă şi au preluat-o, cu 2 milioane de mărci germane, în baza unui împrumut bancar: „Dacă în urmă cu câţiva ani lucram cu 7 mărci pe oră, să cumperi ceva cu 2 milioane de mărci era ceva de neimaginat”, mai spune Mircea Oltean.

    A fost singura privatizare din Reghin realizată prin licitaţie şi nu prin MEBO (Management Employment Buyouts, trecerea mijloacelor de producţie din proprietatea statului, în proprietatea muncitorului). „Nu au fost mulţi participanţi fiindcă nu era atractiv, era în pierdere.” Totuşi, spun că majoritatea aşteptau să treacă două-trei licitaţii ca să scadă preţul – „El nu a mai aşteptat, iar la primul termen de licitaţie a licitat suma cerută – dacă mai aştepta să scadă preţul, mai apăreau şi alţii, interesaţi doar de teren – erau fabrici vândute doar cu 1 leu.”

    Au obţinut finanţarea de la bănci şi au avut o perioadă de plătit – în trei luni aveau termenul limită. Licitaţia a fost în noiembrie, iar apoi în martie au intrat în posesia acţiunilor – în momentul în care au reuşit să plătească integral tot pachetul de acţiuni.

    Direcţia de atunci a fabricii era înspre faliment – cu datorii, condiţii de muncă foarte grele. Mircea Oltean îşi aminteşte că în prima iarnă, în hale erau -7 grade: „Îngheţa uleiul maşinilor, oamenii erau verde-albaştri din cauza frigului sau în turnătorie nu vedeai la doi metri din cauza gazelor, a fumului, lucruri care astăzi nu se mai întâmplă şi în hale sunt alte condiţii de muncă, nu avem noxe sau alte lucruri care să dăuneze sănătăţii angajaţilor.”

    În ceea ce priveşte Maviprod, compania a avut de la început un traseu ascendent, în condiţiile de piaţă de atunci: „Dacă ştiai să te mişti repede, foarte uşor puteai să îţi dublezi afacerile de la o lună la alta. Trebuia să te mişti foarte repede fiindcă şi dobânzile la bănci erau foarte ridicate – 170-180%. Pe de o parte, dacă nu mişcai repede, nu reuşeai să fii rentabil, iar pe de altă parte, nu-ţi creştea afacerea; riscurile erau pe măsură”. A fost o perioadă în care fiecare lună însemna dublul lunii precedente ca şi afacere, în 1995-1997.

    Punct şi de la capăt

    Fabrica achiziţionată era însă una veche, cu tehnologie din anii ’70 şi cu o serie de datorii la bugetul de stat. Mircea Oltean a creat atunci o strategie pe termen lung, dar şi una pe termen scurt, prin care să scadă costurile şi să crească eficienţa. Au început o retehnologizare intensă, care a prevăzut investiţii în turnătorie, tratamente termice, prelucrări mecanice etc. „Practic astăzi, pe baza tuturor aceste investiţii, am devenit unii dintre cei mai importanţi producători de utilaje forestiere din Europa”, spune el.

    Atunci când a cumpărat fabrica, Mircea Oltean şi-a propus o diversificare a activităţii acesteia, iar un sector mai apropiat decât ceea ce făceau şi înspre care se puteau orienta era cel agricol.

    Au încercat un prim pas în această direcţie în 2007, printr-o colaborare cu producătorul românesc Uzina Tractorul din Braşov: IRUM ar fi trebuit să vină cu motorul şi ambreiajul, iar UTB cu restul componentelor. Falimentul UTB a oprit însă şi acest proiect.

    „Industria românească era una făcută de specialişti – am văzut fabrici mari, am făcut facultatea în Braşov. Roman Braşov, Tractorul – cei care au coordonat aceste fabrici erau tehnicieni; până la urmă, regulile tehnice sunt aceleaşi şi în comunism, şi capitalism – dar dorinţa de îmbogăţire a unor persoane, pe termen scurt, să vândă la fier vechi tot ce era, să vândă terenurile, a distrus multe dintre fabrici – or acestea sunt chestiuni  de interes naţional şi nu am văzut pe nimeni să plătească – acestea sunt crime, toţi trebuia puşi la zid.”

    Astfel, din punctul de vedere al familiei Oltean, multe dintre acele fabrici puteau fi eficientizate: „Nu totul era bun, dar până la urmă, dacă eşti investitor, faci curăţenie, vezi ce se pretează – structura de fabricaţie la IRUM nu este ca în trecut, foarte multe dintre produsele care nu aveau succes în piaţă au fost scoase din producţie. Tehnologia era clar depăşită, rolul nostru era să identificăm care sunt lucrurile consumatoare de energie, de pildă, să le scoatem şi să venim cu altele”, spune Mircea Oltean.

    „Ei aveau un potenţial imens, probabil că este una dintre cele mai mari crime care s-a făcut la nivelul industriei româneşti, era o fabrică integrată pe 180 de hectare, în care se făcea tot – am vizitat producători mari, cum ar fi John Deere, de exemplu, şi am văzut fabrici de profil; dar nu mai întâlneşti ceva precum Uzinele Tractorul din Braşov”, îşi exprimă părerea referitoare la falimentul uzinei Tractorul şi Andrei Oltean.
    Din punctul lui de vedere, o fabrică precum aceea reprezenta munca părinţilor generaţiei sale: „În anii ‘80 stăteau la coadă pentru orice şi nu aveau acces la aproape nimic, toate acele economii s-au făcut pentru a crea mastodonţi de genul acela – păcat că toţi anii aceia de sacrificiu ai populaţiei s-au aruncat la gunoi, cum a fost şi cazul UTB-ului”.

    Soarta acesteia a fost până la urmă, ca în cazul multor altor fabrici locale, să fie valorificată în scop imobiliar, după ce anterior utilajele au fost vândute cu preţuri derizorii: „Au vândut utilaje care valorau sute de mii de euro la preţ de fier vechi, le luai cu 10.000-15.000 de euro; chiar şi noi am reuşit să luăm două maşini de acolo care noi costau sute de mii de euro şi le-am luat cu în jur de 15.000 de euro”.
    Directorul de dezvoltare al IRUM oferă compania lor drept contraexemplu: „Fabrica noastră era una cu tehnologii din anii ’70, în Tractorul s-a investit foarte mult şi erau maşini foarte noi, pe care le cumpărau chinezii şi nemţii; noi am luat vreo 2-3 – în rest au dus şi în China, Polonia, Germania, s-a evaporat totul, dar era o fabrică impresionantă”.

    Rolul principal în succesul IRUM l-a avut tatăl său, subliniază Andrei Oltean, „înţelegând mecanismul şi fiind de specialitate, a reuşit să rentabilizeze foarte repede tot businessul şi a ştiut unde să intervină”. Pe de altă parte, vechii manageri, care veneau din perioada comunistă, nu erau suficient de conectaţi cu realitatea capitalistă şi nu înţelegeau ce trebuie să facă pentru profitabilitate.

    Spre exemplu, spune Andrei Oltean, prin investiţiile în tehnologie şi infrastructură, reuşesc ca în prezent să cheltuie tot atât de mulţi bani pe gaz cât plăteau în 1999, când au cumpărat fabrica şi produceau mai mult.Nu au făcut un total al investiţiilor de până acum, dar Andrei Oltean precizează că de când au cumpărat această fabrică, tot profitul a fost reinvestit.

    Au vrut să umple golul lăsat de Uzina Tractorul Braşov

    În 2010, după ce au văzut că UTB-ul a dispărut din piaţă şi a rămas astfel un gol, şi-au propus să intre în piaţa agricolă, „lucru care nu este uşor, este o piaţă foarte competitivă, sunt producători foarte mari, care au utilaje bune, la costuri bune”, spune Andrei Oltean.
    Au hotărât ca primul pas să îl facă în colaborare cu un partener extern, prin care să intre în piaţă cu un utilaj deja testat – asemănător cu ceea ce oferea Tractorul Braşov. Au intrat astfel în colaborare cu producătorul de tractoare Belarus, ce presupunea ca ei să le furnizeze piesele pentru asamblarea a două modele de tractoare în Reghin. „Am reuşit să venim în piaţă cu un tractor simplu, robust, asemănător cu ce oferea UTB-ul”, spune tânărul Oltean.

    De altfel, spune că şi fabrica celor de la Belarus era similară cu Tractorul Braşov; aparţine statului din Belarus, au totul integrat, la fel cum era UTB-ul. „Belarusul producea tractoare pentru anumite ţări, Rusia de exemplu, România făcea pentru altele”, explică el cum era împărţită activitatea celor doi mari producători. În septembrie 2016, producătorul român de tractoare articulate forestiere lansase trei utilaje forestiere noi – două dintre acestea fiind concepute exclusiv de inginerii societăţii şi fabricate la Reghin. „Dar normal că am avut şi visul acesta de a avea un tractor agricol 100% IRUM, pe lângă cel forestier”, spune Andrei Oltean. „Ne-am dat seama că este nevoie de foarte multe investiţii în zona aceasta ca să poţi să vii cu un produs adevărat în piaţă, fiindcă astfel poţi să faci orice, poţi să faci şi un BMW, dar la final vezi că te costă 200.000 de euro.”

    Cum faci un tractor?

    „În primul rând a fost foarte important să vedem pe ce zonă de fermieri mergem. Am hotărât să mergem pe cei mici şi mijlocii – dar pentru anumite lucrări, se adresează şi celor mari”, descrie Andrei Oltean unul dintre paşii făcuţi în direcţia construirii tractorului agricol „made in Romania”. Au hotărât astfel să aleagă o gamă de la 86 de cai-putere la 102. 

    Un element important este motorul – astfel că au început de aici; apoi, legat de design şi de alte specificaţii tehnice, au făcut o serie de cercetări de piaţă şi, spune Oltean, au încercat să creeze un produs care să îi reprezinte, să aibă o identitate unică.
    Pentru dezvoltarea designului au început de la elemente precum logoul companiei, care este reprezentat de un cal, apoi s-au adăugat alte elemente pe care ei să le pună în valoare.

    „Am început să construim ca un joc de Lego, iar la final am reuşit să scoatem un produs”, spune Andrei Oltean. Au fost însă tot timpul atenţi şi la costuri şi, spune tânărul, au reuşit astfel ca produsul să fie competitiv în piaţă şi să poată fi destinat şi exportului.
    În total, a durat cam cinci ani construcţia TAGRO. Denumirea vine de la TAG, tractor agricol, care se referă la prima gamă de tractoare agricole pe care ei le-au asamblat sub licenţa Belarus; ulterior au adăugat RO, reprezentând atât „industria românească în acest an al centenarului”, cât şi iniţialele oraşului Reghin şi ale familiei Oltean.

    Ambiţia lui Andrei Oltean este ca TAGRO să fie mai bun decât tractoarele dezvoltate în Belarus şi asamblate la Reghin. Proiectul TAGRO a fost realizat în Centrul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Utilaje Agricole şi Forestiere – IFOR – care funcţionează la Reghin din 2015, centru înfiinţat de IRUM, în urma unei investiţii de 2,65 milioane de euro. Alţi 4 milioane de euro au fost investiţi în concretizarea proiectului TAGRO. Producţia în serie va începe în aprilie 2019, iar conducerea IRUM Reghin estimează că în primul an vor fi produse şi vândute 200 de tractoare TAGRO, în 2020 va fi depăşit pragul de 300, iar în 2021 vor urma alte 500 de tractoare.

    Din Reghin până în Africa de Sud

    „În primul rând, aici trebuie să avem succes pentru a avea succes şi în alte ţări”, consideră Andrei Oltean, care speră ca succesul tractorului agricol lansat să fie mai întâi atins în România. Potrivit lui, valoarea pieţei este de peste 2 milioane de utilaje pe an – spre comparaţie, piaţa de utilaje forestiere este de undeva la 7.000 de unităţi în fiecare an. „Diferenţa este enormă, potenţial există – e important să vedem ce decizii o să luăm şi cum o să reuşim să le punem în aplicare – fundaţia acestui proiect trebuie să fie piaţa din România – că aici ştim tot, începând de la clienţi, cultura ţării etc.”
    Completează: „Nu vreau să fiu mult prea optimist, însă consider că dacă ne facem treaba cum trebuie, o să aibă un impact bun şi în economia românească, în industrie, iar apoi planurile noastre sunt să vindem şi în alte ţări.”
    De altfel, la fel au procedat şi în zona forestieră – fundaţia a fost România, iar apoi, în momentul în care au considerat că au un nivel tehnologic bun pentru a face şi export, în 2010, au început o campanie de dezvoltare la nivel internaţional, ajungând acum să aibă dealeri în majoritatea ţărilor din Europa unde se face exploatare forestieră – dar au vândut şi în Africa de Sud.

     „Va veni şi vremea oraşelor mici”

    Tânărul Oltean observă că sunt câteva afaceri importante în Reghin, oraş cu circa 35.000 de locuitori, printre care Hora, cea mai mare fabrică de instrumente muzicale din toată Europa. „Eu zic că nu e nici uşor, nici foarte greu să faci afaceri aici. Fiecare zonă are avantajele ei.” Din rândul avantajelor, Andrei Oltean enumeră relaxarea oamenilor şi faptul că ei reuşesc să atragă forţa de muncă prin intermediul brandului:  „Fiind un oraş mic, oamenii nu sunt atât de încărcaţi psihologic. Dacă ai un brand bun de firmă şi dacă creezi un mediu bun de lucru – nu ai probleme cu recrutatul, din acest punct de vedere am stat chiar bine.”

    Pe de altă parte, fiindcă aveau nevoie de ingineri, iar oraşul era mai mic, spune că au întâmpinat uneori probleme la acest capitol. În acest sens, analizează unde să deschidă un birou de proiecte în cadrul centrului de dezvoltare, IFOR, iar oraşele pe care le iau în calcul sunt Braşovul şi Clujul. În afară de costul vieţii, un alt avantaj al unui oraş mic, sesizat de cei care s-au întors aici, este calitatea vieţii: spre exemplu, locul de muncă este, de cele mai multe ori, la 5 minute distanţă faţă de casă, spre deosebire de situaţia în care se află cei mai mulţi dintre angajaţii aglomerărilor urbane.

    Pe de altă parte, un dezavantaj este lipsa dezvoltării activităţilor sociale: „Nu ai un cinematograf, de exemplu”.
    Andrei Oltean este de părere că „va veni şi vremea oraşelor mici” atunci când se va ajunge la un nivel de saturaţie în oraşele mari ale României, în care oamenii vor migra înspre acestea. De altfel, astfel de cazuri a văzut deja, chiar în rândul angajaţilor lor, care au venit aici nu doar din oraşele României, ci chiar şi din afara ţării.

     Renovarea de mentalităţi

    Cele două companii ale familiei Oltean – Maviprod şi IRUM – au în total circa 600 de angajaţi, dintre care circa 500 lucrează în cadrul IRUM, jumătate dintre ei, reprezentanţi ai generaţiei mai vechi de muncitori. „Chiar glumim că aşa cum am refăcut infrastructura, am retehnologizat, acum lucrăm şi la «renovarea mentalităţii oamenilor», este un amestec de generaţii şi aici e foarte mult de lucru pentru a-i face pe oameni să înţeleagă de ce trebuie să facă calitate, de ce nu putem spune că «lasă, merge şi aşa».”

    Andrei Oltean observă că este mai greu să lucreze la schimbarea vechilor mentalităţi decât să lucreze cu noile generaţii, fiindcă „lumea a fost obişnuită să lucreze într-un anumit stil – e greu să facă anumite schimbări, dar dacă îi faci să înţeleagă care e impactul pozitiv asupra companiei, nu sunt probleme”. 

    Potrivit tânărului, până acum nu au întâmpinat dificultăţi în ceea ce priveşte recrutarea.
    „În partea aceasta de personal calificat încercăm să căutăm oameni de valoare, idee în care am reuşit să repatriem anumiţi ingineri care lucrau la anumite firme din afara ţării, am reuşit să îi aducem să lucreze în Reghin. Inclusiv managerul departamentului de cercetare-dezvoltare este din Braşov şi a lucrat foarte mult anterior în Italia şi Franţa.”

    Spune că încurajează un stil de lucru în companie în care oricine să îşi poată spună părerea: „Încercăm să creăm comunicare în firmă, fiecare poată să aducă un plus, atunci încercăm să ascultăm pe toată lumea, ce are de spus”.
    „Creând un mediu bun de lucru pentru angajaţi, inclusiv cum este pentru zona aceasta de cercetare şi dezvoltare, am reuşit să oferim o alternativă tinerilor care fac facultatea la Cluj, la Bucureşti – să le oferim posibilitatea să se întoarcă şi acasă, să aibă un job ca lumea şi aici”, adaugă Andrei Oltean.
    Şi el este, de altfel, un exemplu al celor care s-au întors – spune că „pe jumătate însă”, fiindcă, în contextul în care au un birou şi la Cluj, lucrează şi de acolo, dar îşi petrece minimum trei zile pe săptămână în Reghin, în fabrică.

    Mereu cu gândul la afacerea de familie

    Andrei Oltean nu şi-a pus niciodată problema de a lucra în altă firmă în afară de a familiei. Prima amintire a tânărului legată de afacerea familiei ţine de momentul în care au ales numele Maviprod, când el avea în jur de 7 ani: M vine de la Mircea, A de la Andrei, Vi, de la Violeta. „Apoi, îmi mai aduc aminte că ai mei erau tot timpul foarte ocupaţi şi mai ales la începuturi biroul însemna mult şi acasă – de exemplu duminica în bucătorie tata făcea contabilitatea etc. Toate aceste lucruri m-au racordat atât de mult la afacere, auzind ce se întâmplă în casă eram convins că asta vreau să fac.”

    Apoi tot timpul s-a simţit atras de tractoare: „Când eşti mic, te întreabă lumea ce vrei să fii – eu ziceam tractorist – cam acesta a fost primul job pe care mi-l doream, iar acum am ajuns să facem tractoare”.
    Directorul de dezvoltare al IRUM consideră că nu este o problemă faptul că mulţi dintre copiii unor antreprenori care au fondat afaceri importante în România nu vor să preia frâiele acestora – observă că astfel de situaţii există şi în statele vestice, unde moştenitorii sunt doar acţionari. Spre exemplu, a întâlnit-o la o conferinţă în Statele Unite pe tema afacerilor de familie pe una dintre moştenitoarele imperiului Mars: în situaţia acestei companii, chiar dacă moştenitorii sunt în jur de 50, niciunul dintre ei nu este implicat în afacere.

    Andrei Oltean a făcut facultatea la Cluj, dar a făcut un semestru la Universitatea Tehnică din Stuttgart – „o zonă foarte puternică pe tipul acesta de învăţământ, fiindcă în Stuttgart sunt Mercedes, Porsche, ei au sediile acolo şi cresc o serie de ingineri de valoare”. Apoi la doctorat iarăşi a fost câteva luni în Germania, în zona de motoare diesel, undeva în nordul Germaniei. În rest, spune că încearcă să ajungă la cât mai multe cursuri internaţionale: „Sunt la un alt nivel şi m-am lămurit acum şi mai mult că este foarte importantă educaţia”.
    În timp ce Andrei Oltean este directorul de dezvoltare al grupului, Mircea Oltean este directorul general al IRUM, iar mama sa este directorul general al Maviprod – „Ea este şefa, glumim noi”. În ceea ce priveşte munca alături de tatăl său, spune că prin intermediul acestuia a identificat elementele de bază care trebuie îndeplinite pentru succes: „Corectitudine, seriozitate, iar probabil că unul dintre cele mai importante lucruri care au ajutat la dezvoltarea de până acum a fost că nu s-au pus banii pe primul loc şi tot timpul era prioritară dorinţa de a face ceva – de a lăsa ceva în urmă”.

     Vânzare?

    Andrei Oltean spune că nu au luat niciodată în calcul vânzarea firmei, deşi oferte în acest sens au existat.
    Mircea Oltean spune şi el că au primit mai multe oferte de vânzare – chiar şi anul trecut i-au „mai abordat unii-alţii, dar momentan nu avem în minte asta”.

    „Vrem să facem ceva pentru oraşul ăsta, pentru ţară, ca lucrurile să meargă mai bine. Probabil pe unii îi motivează partea financiară, dar noi, ca familie, niciodată nu ne-am făcut socotelile în afaceri în bani – banii sunt o consecinţă a ceea ce faci, dar niciodată nu am fost obsedaţi să facem asta, satisfacţia este atunci când vezi că se întâmplă nişte lucruri”, spune CEO-ul IRUM Reghin.

    În ceea ce priveşte tractorul „made in Romania”, Mircea Oltean spune că a observat foarte mult interes şi a primit multe întrebări legate de proiectul tractorului TAGRO: „În România nu se întâmplă astfel de lucruri, lumea aşteaptă imediat ceva românesc, dacă vorbim despre aceleaşi performanţe şi costuri asemănătoare, eu zic că majoritatea românilor vor alege un produs românesc”.


    TAGRO,
    primul tractor agricol sută la sută românesc
    Primul tractor agricol sută la sută românesc produs după o pauză de 15 ani, TAGRO, este un tractor conceput şi realizat pe platforma IRUM Reghin. Proiectul TAGRO a fost realizat în Centrul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Utilaje Agricole şi Forestiere – IFOR – care funcţionează la Reghin, în Transilvania. Acest centru a fost înfiinţat de grupul IRUM, a presupus o investiţie de 2,65 milioane de euro şi reuneşte aproximativ 50 de ingineri români.

  • Va mai reuşi economia românească să creeze câte 100.000 de locuri de muncă noi pe an? „Nu găsim candidaţi, nu mai putem alege de pe liste scurte, aşa cum făceam în urmă cu trei ani“

    Va mai reuşi economia să genereze câte 100.000 de locuri de muncă noi pe an în contextul deficitului de personal de pe piaţa muncii?
     
    Efectivul de salariaţi din economie a ajuns la 4,94 milioane de persoane în luna septembrie a acestui an, fiind cu 73.700 de persoane mai mare faţă de septembrie 2017, arată datele centralizate de ZF pe baza informaţiilor de la Institutul Naţional de Statistică. Ritmul noilor angajări s-a înjumătăţit prin comparaţie cu dinamica angajărilor din 2015, 2016 şi 2017, când numărul de angajaţi creştea anual cu valori cuprinse între 130.000 şi peste 150.000 de persoane, arată statisticile.