Opinie Neil McGregor, partener coordonator la McGregor & Partenerii:
În urma votului de 51,9% pentru „Ieşire“ faţă de 48,1% pentru „Rămânere“ la referendumul Brexit din UK şi Gibraltar, se pare că există multă panică (mai puţin la Edinburgh), reflectată de volatilitatea pe pieţele financiare. Multe din comentariile cu privire la ce va urma par a fi făcute fără o bună înţelegere a bazelor legale ale referendumului şi a ce înseamnă acesta pentru poziţia UK în UE. O mai bună înţelegere a ce se va întâmpla probabil necesită de asemenea un grad de cunoaştere a referendumurilor anterioare din UK şi, dacă îmi este permis să spun, o evaluare a legii constituţionale din UK, care nu este centrată în totalitate pe Anglia.
S-au spus multe despre Articolul 50 din Tratatul UE. Articolul 50 (1) prevede:
„Orice Stat Membru poate decide să se retragă din Uniune în conformitate cu propriile prevederi constituţionale.“
Astfel, orice decizie a UK de a părăsi UE trebuie luată în conformitate cu prevederile constituţionale din UK.
Este rezultatul referendumului o decizie de a părăsi UE în conformitate cu prevederile constituţionale din UK? Pe scurt: nu.
Referendumurile din UK sunt rare – stilul de guvernare din UK este că se aşteaptă ca aleşii noştri să ia deciziile politice dificile, iar noi putem vota pe altcineva la viitoarele alegeri generale dacă nu ne place ce au făcut. Există două tipuri de referendum.
Un exemplu pentru primul tip este Legea din 2011 privind Sistemul Parlamentar de Vot şi Circumscripţiile Electorale, care lua în considerare o propunere de a schimba sistemul de vot în alegeri de la „primul clasat obţine postul“ (adică candidatul cu cel mai mare număr de voturi câştigă, chiar dacă nu a obţinut o majoritate a tuturor voturilor exprimate) la sistemul de „votare alternativă“. Legea introducea prevederi detaliate pentru introducerea sistemului de votare alternativă, dar făcea ca adoptarea acesteia să fie condiţionată de obţinerea unei majorităţi pentru votarea alternativă în cadrul unui referendum. În funcţie de rezultatul acelui referendum, ministrului responsabil din guvern i se cerea să emită un ordin prin care să fie implementate prevederile detaliate ale votării alternative sau anularea acestora. Rezultatul acelui referendum era de aceea obligatoriu şi declanşa un mecanism fie de implementare, fie de anulare a prevederilor legale detaliate privind un sistem de votare alternativă.
Astfel votanţii nu aveau niciun dubiu cu privire la ce se va întâmpla, în funcţie de rezultatul acelui referendum. Propunerea de a adopta sistemul de votare alternativă a fost respinsă cu 67,90% dintre voturi împotrivă şi 32,10% pentru.
Recentul referendum Brexit aparţine celui de al doilea tip. Consultarea cetăţenilor a fost ţinută în baza Legii din 2015 privind Referendumurile din Uniunea Europeană. Spre deosebire de legislaţia pentru referendumul privind votarea alternativă, această lege a Parlamentului nu spune nimic despre ce se va întâmpla în cazul unui vot pentru „Ieşire“ sau ce mecanism trebuie folosit pentru a implementa o retragere a UK din UE. De aceea acest referendum nu este obligatoriu pentru parlamentul naţional al UK sau pentru parlamentele sau adunările implicate, sau pentru cetăţenii din UK sau guvernele implicate.
Pe scurt, referendumul Brexit nu a fost altceva decât o consultare a opiniei publice organizată pe cheltuiala contribuabilului.
Cu siguranţă nu este o decizie de retragere din UE luată în conformitate cu prevederile constituţionale din UK, asta pentru a utiliza formularea din Articolului 50 din Tratatul UE.
Comentariile susţinătorilor Brexitului din UK, sau ale oficialilor Comisiei Europene, sau ale politicienilor din alte state UE, cum că UK trebuie să invoce acum rapid procedura de retragere în baza Articolului 50, nu sunt decât pur politicianiste şi nu au nicio bază legală.
Nu trebuie să fie o surpriză faptul că există un corp substanţial de electorat din UK care nu este mulţumit de forma actuală a UE, sau de actualul guvern din UK, sau de alte aspecte. Voi lăsa pe alţii să stabilească în ce proporţie aceste tipuri particulare de nemulţumiri au contribuit la votul de 51,9% pentru „Ieşire“. Totuşi aş risca să fac o presupunere că, dacă referendumuri similare ar fi avut loc în alte ţări ale UE, ar fi existat un vot similar de protest împotriva stării de fapt.
Astfel, dat fiind faptul că referendumul Brexit nu a fost obligatoriu din punct de vedere legal şi nu respectă prevederile Articolului 50 din Tratatul UE, de ce există atât de multă volatilitate pe piaţă? Un răspuns poate fi acela că pieţele urăsc incertitudinea. Un alt răspuns poate fi acela că anumite persoane se folosesc de situaţia curentă pentru a specula pe pieţe.
Ce impact va avea votul din cadrul referendumului pentru Brexit? În opinia mea va fi unul pur politic.
Exprimă acest vot dorinţa cetăţenilor UK? Dacă eşti familiarizat cu conceptul de stat unitar (şi se presupune că oficialii Comisiei Europene şi cei ai altor state membre ale UE sunt familiarizaţi cu acest concept), atunci este uşor să spui că britanicii au votat să părăsească UE. În opinia mea o astfel de analiză nu ia în calcul faptul că UK nu este un stat unitar (cu toate că UK este „stat membru“ al UE).
UK este format din patru ţări: Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord (după cum bine ştiu suporterii campionatului de fotbal Euro 2016). Îi voi lăsa pe alţii să dezbată statutul Ţării Galilor şi al Irlandei de Nord, dar Scoţia şi Anglia au reprezentat un regat unit împărţind un parlament comun în Westminster doar începând cu 1707. Poate că avem un paşaport unic, dar Tratatul Uniunii din 1706 prevede în mod specific, printre altele, perpetuarea unui sistem legislativ separat în Scoţia. Ca urmare a unui alt referendum şi odată cu adoptarea de către parlamentul UK a Legii Scoţiei în 1998, Scoţia are un parlament învestit în Edinburgh.
De ce este acest lucru atât de important pentru oamenii din Bruxelles, Paris, Berlin, Londra sau Bucureşti? Pentru că rezultatul referendumului pentru Brexit în Scoţia a fost 62% pentru „Rămânere“ şi 38% pentru „Ieşire“. Guvernul actual al Scoţiei este unul minoritar condus de Partidul Naţional Scoţian, iar liderul acestuia, primul-ministru al Scoţiei (Nicola Sturgeon), a declarat că ea consideră că are un mandat clar din partea electoratului Scoţiei şi anume acela de a păstra Scoţia în Uniunea Europeană.
Într-un alt referendum, în 2014, electoratul din Scoţia a decis împotriva declarării independenţei de UK, deşi a existat un număr important de voturi pentru independenţă. În mod ironic, în cadrul acelui referendum, votanţilor li s-a spus că dacă Scoţia votează să părăsească UK, o Scoţie independentă va trebui să aplice pentru a deveni membru al UE şi nu s-a menţionat, în măsura în care am observat eu, folosirea Articolului 50 (a se vedea mai sus).
În circumstanţele actuale, „cerinţele constituţionale“ ale UK sunt departe de a fi clare în ceea ce priveşte părăsirea UE. A fost simplu atunci când UK a aderat la predecesorul UE în 1973 pentru că în acel moment exista un singur parlament în UK, şi anume cel din Westminster. În anii care au urmat după 1973, noi am creat (sau recreat) mai multe parlamente – inclusiv Parlamentul Scoţiei menţionat mai sus. Se pare că există argumente solide cum că orice decizie din partea parlamentului UK de a părăsi UE are nevoie de acordul parlamentului scoţian. Primul-ministru al Scoţiei a declarat că ia în considerare să solicite parlamentului scoţian să refuze acordarea unui astfel de acord.
Pe lângă consecinţele politice ale unui astfel de conflict între UK şi parlamentul scoţian, s-a spus că viziunea engleză este că parlamentul UK este suveran şi poate adopta orice lege doreşte – într-adevăr acesta pare să fi fost un argument în campania pentru referendumul Brexit – şi că, din punct de vedere legal, parlamentul UK poate pur şi simplu să schimbe sau să ignore prerogativele parlamentului scoţian.
Cu toate acestea, în cazul MacCormick vs Lord Advocate din Scoţia (pentru a stabili dacă Majestatea Sa Regina va fi numită „Elizabeth I“ sau „Elizabeth II“ din Scoţia: Elizabeth Tudor a Angliei nu a condus niciodată Scoţia), judecătorul senior din Scoţia a declarat că „principiul suveranităţii nelimitate a Parlamentului este un principiu englez distinct şi nu are echivalent în legea constituţională scoţiană“. Opiniile diferă în ceea ce priveşte puterea legislativă a parlamentului scoţian de a bloca legislaţia pentru implementarea retragerii UK din UE, dar această viziune asupra legii constituţionale are cu siguranţă potenţialul de a complica şi mai mult situaţia.
Astfel, din punct de vedere legal, opinia mea este că oamenii din România şi din restul UE trebuie să privească votul Brexit ca fiind:
• o expresie a insatisfacţiei faţă de starea de fapt (inclusiv în ceea ce priveşte natura prezentă a UE) exprimată de o parte importantă a electoratului din UK, dar care nu declanşează retragerea UK din UE; şi
• cauza unei posibile crize constituţionale interne în UK.
Despre posibilitatea ca Articolul 50 să fie vreodată invocat – şi dacă UK (sau părţi ale UK) vor părăsi în acel moment UE – acestea sunt alte aspecte!
