BusinessMagazin

Tag: tehnologie

  • Magia Kawasaki

    Marketingul, aşa cum îl ştiam, graţie proliferării internetului şi-a modificat parametrii. Am pătruns într-o nouă eră, în care leadership-ul trebuie meritat, fie că este vorba despre o organizaţie măruntă sau despre una puternică. Înainte, existau “cei mari”: ziarele, revistele care aveau cea mai mare vizibilitate erau considerate autoritatea supremă. Ele se adresau masei de consumatori spunându-le: “Aveţi încredere în noi, noi ştim cel mai bine ce vi se potriveşte”.

    Noul marketing funcţionează altfel: clientul este cel care hotărăşte pentru sine. Ca să hotărască în favoarea mărcii sau firmei dumneavoastră, trebuie să-l vrăjiţi. Să-l determinaţi, prin felurite metode, să vă caute, să renunţe la scepticism, la blazare, la imobilism sau la resemnare şi să intre sub influenţa felului în care dumneavoastră vedeţi lumea. Să devină dependent de produsele dvs. – într-un mod pozitiv, nu amăgindu-l – astfel încât să trăiască încântarea de a vă fi client şi încrderea deplină. Până într-atât încât să treacă cu vederea micile neajunsuri despre care vorbeam în preambulul acestui articol.

    Fiecare capitol din “Încântare” este un ghid care vă arată cum să lucraţi asupra punctelor slabe şi cum să le consolidaţi pe cele puternice. Cum surâdeţi? Ştiţi să salutaţi cum se cuvine? Iată nişte detalii aparent minore cărora, dumneavoastră ca antreprenor, aţi uitat să le mai acordaţi importanţă. Până într-atât încât aţi devenit un simulacru al personajului care eraţi cu câţiva ani înainte. Aţi devenit poate arogant, fără să vă daţi seama, şi v-aţi transformat surâsul într-un rictus automat. Reveniţi, prin urmare, la felul dumneavoastră autentic de a fi. Pentru că magia (încântarea) este nu doar o metodă de a acţiona asupra celorlalţi, ci şi asupra propriei persoane.

    Iar cel mai nimerit om care să vă vorbească despre aceste acţiuni este însuşi Guy Kawasaki. Nu este profesor de psihologie, ci un practician al artei de a încânta clienţii. Fost “evanghelist” al MacIntosh, a părăsit Apple pentru crea numeroase “start-up”-uri memorabile: Garage Technology Venture sau Alltop, de pildă. El inspiră şi călăuzeşte milioane de de antreprenori care se îmbulzesc la conferinţele sale, iar aici, în acest volum de referinţă, vă livrează cele mai “încântătoare” secrete ale sale.

    Guy Kawasaki – “Încântare”, Editura Publica, Bucureşti, 2012

  • Facebook a obţinut 16 miliarde de dolari prin cea mai mare ofertă publică a unei companii tehnologice

    Compania condusă de fondatorul Mark Zuckerberg, în vârstă de 28 de ani, a vândut 421,2 milioane de acţiuni, la preţul de 38 de dolari pe unitate, potrivit datelor Bloomberg.

    Facebook a ridicat oferta în această săptămână atât prin creşterea volumului acţiunilor scoase pe piaţă cu 25%, cât şi prin majorarea intervalului de preţ de la 28-35 dolari la 34-38 dolari pe acţiune, deciziii luate de companie datorită entuziasmului investitorilor pentru operaţiune. Oferta marchează un moment de vârf al evoluţiei Facebook în mai puţin de un deceniu, de la o companie înfiinţată într-o cameră de cămin a Universităţii Harvard la o reţea de socializare cu peste 900 de milioane de utilizatori.

    Mai multe pe mediafax.ro

  • Apple vrea un ecran mai mare pentru viitoarea generaţie de iPhone

    Noile ecrane ale aparatelor iPhone vor avea diagonală de 4 inci, ceea ce va mări cu 30% suprafaţa de vizualizare, dacă Apple va menţine proporţional celelalte dimensiuni. Apple a folosit ecrane cu diagonala de 3,5 inci de la lansarea iPhone în 2007. Trei furnizori, LG Display, Sharp şi Japan Display, au început deja să fabrice noile ecrane şi este probabil ca toţi să atragă comenzi de producţie din partea Apple, cel mai devreme în iunie. Astfel ar fi posibil ca noile iPhone să intre în producţie în august.

    Mai multe pe mediafax.ro

  • Frigiderul conectat la internet şi cuptorul comandat de tabletă, la un pas distanţă

    Inovaţiile tehnologice prezentate în aceste prototipuri vor fi implementate în produse de mass-market până în 2015. Conceptul “Al 6-lea simţ live technology experience” constă în faptul că fiecare produs electrocasnic va fi conectat prin tehnologia Wi-fi la internet, fiind astfel capabil să primească şi să răspundă la semnale de la diverse terminale ale consumatorilor: smartphone-uri, tablete sau PC-uri. Prin intermediul acestor aplicaţii, consumatorii vor putea să-şi acceseze produsele electrocasnice de oriunde. Aceste produse vor putea oferi şi informaţii despre consumul energetic, vor furniza sfaturi şi ponturi pentru o mai bună utilizare a lor şi vor fi dotate cu noi funcţii.

    Consumatorii vor putea, de exemplu, să iniţieze funcţia de congelare pentru o combină, în timp ce îşi fac cumpărăturile la supermarket, congelatorul urmând astfel să fie pregătit pentru depozitarea unei anumite cantităţi de alimente. De asemenea, această tehnologie va permite generarea unor mesaje de alertă în cazul în care există o pană de curent în clădire, iar proprietarul echipamentelor electrocasnice este plecat de acasă. Iar o tabletă conectată la un cuptor Glamour cu Al 6-lea Simţ va permite utilizatorului să selecteze reţeta pe care doreşte să o prepare, prin simpla accesare a cărţii de bucate disponibile prin intermediul aplicaţiei. După setarea ingredientelor, a modalităţii de gătire şi a timpului, cuptorul va găti preparatul ales, menţinându-l la cald, dacă este cazul.

    “De mai bine de 100 de ani suntem cunoscuţi pentru atenţia acordată soluţiilor inteligente care vin în întâmpinarea nevoilor consumatorilor, aflate într-o continuă schimbare”, declară Mioara Bolonzan, director marketing Whirlpool România. “Clienţii Whirlpool au un stil de viaţă activ, iar Al 6-lea simţ live technology experience îi va ajuta să economisească timp, eforturi, resurse, bani prin intermediul interacţiunii dintre aceste aplicaţii”, adaugă aceasta.

    “Whirlpool intenţionează să adauge noi caracteristici legate de conectivitate gamei sale de electrocasnice, consumatorii nemaifiind nevoiţi să crească numărul de echipamente în casă”, a mai adăugat ea.
    În calitate de lider al pieţei globale de electrocasnice mari, Whirlpool a dezvoltat, de-a lungul timpului, inovaţii tehnologice care au fost distinse cu zeci de premii internaţionale, printre care premiul Energy Star, care atestă contribuţia la reducerea noxelor generate de consumul casnic şi premiul iF Gold Design pentru revoluţionarele plite iXelium Supreme Design.

  • V-aţi cumpăra un televizor inteligent?

    Citiţi mai multe articole ale lui Andrei Mihai Gîrbea pe http://www.andreigirbea.com/

    Multe dintre aceste modele se găsesc şi în România, însă e discutabil dacă pentru un utilizator din ţara noastră sunt suficient de interesante pentru a-şi justifica preţurile de achiziţie destul de piperate.

    Ce este un Televizor Inteligent? Deşi nu există o definiţie universal acceptată, un televizor Smart trebuie să ofere funcţii în plus, pe lângă cea clasică de afişare a imaginilor. De aceea, el integrează o unitate de procesare şi metode de conexiune la internet, iar aceste două dotări asigură unui utilizator acces la o plajă largă de funcţii.

    Acestea variază de la accesul la site-urile preferate direct pe TV la posibilitatea utilizării aplicaţiilor de socializare (Facebook) sau chatting (Skype) sau opţiunea de a accesa diverse tipuri de conţinut multimedia direct pe TV dintr-o sursă online sau de pe unul din gadget-urile existente în propria casă. Pe scurt, ca şi în cazul smartphone-urilor, un televizor este Smart dacă are posibilitatea de a rula aplicaţii ce oferă unui utilizator diverse beneficii.

    Televizoarele inteligente moderne trebuie să fie capabile să devină o parte a obiceiurilor de consum ale utilizatorilor moderni. În condiţiile în care tabletele sau telefoanele moderne sunt tot mai prezente, este important ca televizoarele să se poate integra cu acestea, iar userii să poată realiza rapid o conexiune wireless între conţinutul de pe aceste dispozitive şi televizorul Smart, folosit doar ca mijloc de afişare.

    În plus, modul cum televizoarele inteligente pot fi controlate de către utilizator este şi el foarte important. Producătorii oferă integrare cu telefoanele Android sau iOS, telecomenzi proprii cu ecrane tactile sau sisteme de recunoaştere a gesturilor şi a comenzilor vocale. Deşi va mai dura ceva până când va putea fi pornit TV-ul cu un simplu: “Salut, televizorule. Deschide-te şi mută pe Discovery HD”, aceasta pare să fie direcţia în care TV-urile se îndreaptă în acest moment.

    Ce oferă un televizor inteligent unui consumator din România? În mare, modelele existente pe piaţă oferă toate funcţiile enunţate mai sus, cu anumite excepţii: comenzile vocale nu pot fi efectuate în română, iar accesul la conţinut de calitate este dificil, atât în limba noastră, cât şi la modul general. Un Smart TV va putea rula conţinut din diverse surse, va putea fi integrat în cadrul reţelei de internet din propria casă şi va oferi o foarte bună calitate a imaginii. Aceasta din urmă nu ţine neapărat de ideea de televizor inteligent, însă cum modelele Smart sunt în general game de top ale fiecărui producător, aceştia le echipează cu cele mai bune funcţii şi dotări de care dispun.

    Veţi putea utiliza TV-urile smart pentru a accesa diverse aplicaţii şi site-uri web, veţi putea rula conţinut multimedia de pe un dispozitiv dedicat aflat în propria casă, de cele mai multe ori conexiunea realizându-se fără fire, prin DLNA. În plus, veţi putea rula conţinut direct de pe un stick sau HDD extern conectat prin USB. Un aspect important al televizoarelor inteligente este mai puţin prezent la noi: accesul la conţinut VOD (video on demand) oferit de servicii de streaming online. Site-uri precum Netflix, Hulu sau Blockbuster sau servicii audio precum Pandora sau Rhapsody, toate apreciate în Statele Unite, nu pot fi accesate legal în România (şi în general în afara SUA) din cauza limitărilor legate de drepturile de autor.

    Rămân astfel ca soluţii site-uri precum Youtube sau Vimeo, ce oferă conţinut gratuit, însă nu de acelaşi tip, precum şi aplicaţii dezvoltate de diverse grupări media (HBO, Eurosport etc.). În plus, fiecare producător încearcă să ofere soluţii proprii prin care cumpărătorii pot achiziţiona legal şi pot urmări conţinut de ultimă oră. Însă în general oferta este limitată (documentare, concerte, filme pentru copii), lipsind conţinutul ce ar putea fi cu adevărat atractiv (seriale, filme de succes).

  • Bogdan Cioc: Istoria SAP – eleganţă în design, intuiţie tehnică şi abilitate în afaceri

    de Bogdan Cioc

    Pe 1 aprilie 1972 cinci foşti angajaţi ai IBM din Mannheim, Germania, pe numele lor Claus Wellereuther (n.1935), Dietmar Hopp (n.1940), Hasso Plattner (n.1944), Klaus Tschira (n.1940) şi Hans Werner-Hector (n.1940), decideau să îşi încerce norocul şi să înceapă o afacere pe cont propriu în industria software. Povestea lor este istoria remarcabilă a uneia dintre cele mai de succes afaceri europene din această industrie apărută în America şi dominată în proporţie covârşitoare tot de America. Este vorba de compania germană SAP, ce îşi sărbătoreşte în 2012, încă tânăra, dar respectabila vârstă de patruzeci de ani.

    Dintre cei cinci, doar Claus Wellenreuther avea un MBA şi deci cunoştinţe în administrarea afacerilor. Ceilalţi patru fondatori erau absolvenţi de cursuri tehnice sau ştiinţifice: Hopp şi Plattner erau ingineri în telecomunicaţii, Tschira era fizician, iar Hector matematician. Ceva din moştenirea academică a celor cinci fondatori se mai simte chiar şi azi la SAP, unde un doctorat în matematică poate fi, încă, un motiv clar de mândrie. Companiile europene de software au câteodată, aşa cum remarcă Michael A. Cusumano, profesor la Sloan School of Management de la MIT, în cartea sa din 2004, “The Business of Software”, tendinţa de a se concentra mai mult pe eleganţa în design decât pe crearea de produse software pentru distribuţie de masă. Tendinţa de a trata industria software ca pe o ştiinţă, mai degrabă decât ca pe o afacere. Din fericire pentru soarta sa pe termen lung, SAP a ştiut să echilibreze cele două tendinţe.

    Cei cinci plecau în 1972 la drum cu impulsul dat de decizia IBM din 1970 de a decupla vânzarea de hardware de vânzarea de software. Într-o industrie dominată copios de IBM (comparată în epocă cu Albă-ca-Zăpada, iar concurenţii săi cu cei şapte pitici), software-ul era văzut doar ca un accesoriu al hardware-ului. Clienţii care cumpărau un mainframe de la IBM până în 1970 primeau alături de acesta, gratis, sistemul de operare, compilatoare de limbaje de programare (de obicei FORTRAN şi COBOL), baze de date şi alte biblioteci utilitare, precum şi aplicaţii de business. Doar dacă doreau aplicaţii proprii, clienţii şi le construiau singuri sau contractau firme specializate (care erau create în mare parte de foşti angajaţi ai IBM, deveniţi antreprenori) care să le programeze pentru ei. Iar cele mai populare dintre aceste aplicaţii sfârşeau invariabil prin a fi preluate şi rescrise de IBM şi oferite apoi gratuit odată cu hardware-ul.

    În 1970, sub tirul acuzaţiilor de monopol şi de politici anticoncurenţiale, IBM a trebuit să decupleze vânzarea de hardware de cea de software şi să trateze cele două elemente drept produse diferite, cu evoluţii diferite, ceea ce şi deveniseră de facto. Şi astfel a luat naştere industria software, povestită pe larg de istoricul Martin Campbell-Kelly în cartea sa din 2003 “From Airline Reservations to Sonic the Hedgehog”.

    Pe lângă acest context pozitiv, Hopp, Plattner & Co. mai plecau la drum cu un prim client – preluat de la IBM, desigur: Imperial Chemical Industries, unul dintre marii producători de produse chimice ai epocii – şi cu un vis, acela de a crea aplicaţii de business în timp real. Aplicaţiile software tradiţionale ale momentului presupuneau executarea programelor la momente ulterioare introducerii datelor, momente determinate în funcţie de disponibilitatea puterii de procesare a mainframe-ului central. Prin contrast cu acest model de execuţie, ambiţia noii companii era aceea de a crea aplicaţii care să le ofere utilizatorilor dialogul interactiv direct şi accesul instantaneu la date. Desigur, azi, când puterea de calcul este atât de răspândită încât fiecare dintre noi avem în buzunar un smartphone de câteva sute de dolari de mii de ori mai puternic decât mainframe-urile de sute de mii de dolari ale anilor ’60, acest mod de procesare a devenit un loc comun. Însă în anii ’60 puterea de calcul era atât de rară şi de preţioasă încât trebuia raţionalizată. A fost meritul şi intuiţia celor cinci să vadă că într-o zi lucrurile se vor schimba.

  • Cum arată viitorul: casa cu gadgeturi

    Designerii se străduiesc să găsească modele care să facă faţă schimbărilor ce se petrec în casele oamenilor, unde tot mai des apar dispozitive ca tabletele PC, cititoarele electronice de cărţi sau televizoarele cu ecran plat care se subţiază din ce în ce mai tare.

    Aşa se face că în ultima vreme au apărut piese de mobilier care încorporează noile gadgeturi cum ar fi comode prevăzute cu încărcător pentru diverse dispozitive electronice, ca Fleur de Noyer de la Think Fabricate ori iCon Bed de la Hollandia, un pat a cărui tăblie este prevăzută cu difuzoare, amplificator şi staţii de andocare pentru două iPad-uri.

    Sunt şi companii care, considerând că progresul rapid al tehnologiei face ca produsele ce încorporează gadgeturi să fie depăşite în scurt timp, preferă să-şi adapteze piesele de mobilă la modul cum sunt folosite gadgeturile în locuinţele oamenilor. În această categorie se încadrează fotoliul Scene XXL de la compania olandeză Montis, căruia i se poate adăuga o măsuţă specială pentru tablete PC şi care are spătarul înalt, astfel încât cel care stă pe fotoliu să poată da telefoane sau scrie pe tabletă fără a se teme că l-ar putea auzi sau vedea cineva. Ori măsuţa pentru laptop de la C2B, care poate fi folosită atât pentru lucrul pe laptop, cât şi drept cutie de depozitare a acestuia.

  • Hârtia în faţa digitalului

    Îmi plac cărţile. Am crescut într-o casă cu o bibliotecă destul de bine garnisită, căreia i-am simţit lipsa după ce am plecat. Am petrecut apoi mult timp în bibliotecile universitare şi, cu timpul, mi-am dat seama că nu-i destul să citesc o carte. Vreau să fie a mea, să o iau din raft oricând vreau să o răsfoiesc din nou. N-aş putea zice că sunt un colecţionar, dar în vremurile când editurile scoteau mai puţine titluri interesante decât puteam eu să citesc, am bătut îndelung anticariatele şi talciocurile, iar cărţile pe care le-am cumpărat de-acolo le îndrăgesc cel mai mult, pentru că au în spate câte o mică poveste.Am urmărit de multă vreme ascensiunea cărţilor digitale şi mereu am fost convins că la un moment dat se vor impune.

    Acum se pare că momentul acela este aproape. Un recent studiu realizat de Pew Research Center’s Internet & American Life Project oferă o serie de date interesante. În anul care a trecut, unul din cinci americani a citit cel puţin o carte digitală, fie pe un cititor specializat, fie pe o tabletă, iar industria cărţilor în format digital a raportat o cifră de afaceri de 1,7 miliarde de dolari (probabil cifra reală e mult mai mare), ceea ce-i conferă deja un statut semnificativ în peisajul editorial. Mai interesant este însă faptul că cei ce citesc cărţi digitale au citit semnificativ mai multe cărţi decât cei care citesc în modul tradiţional (în medie 24 de titluri faţă de 15 în 2011).

    Desigur, se poate specula că însuşi faptul că şi-au cumpărat un e-book reader dovedeşte un interes crescut faţă de lectură, însă 41% dintre posesorii de tablete şi 35% dintre cei de cititoare specializate afirmă că citesc mai mult decât înainte de a avea aparatele. Faptul că 29% dintre americani citesc cărţi pe smartphone nu este relevant, însă poate fi interesant de aflat că, cititorii de cărţi digitale n-au renunţat la lectura cărţilor imprimate. Analiştii sunt de părere că, indiferent cât vor câştiga în popularitate cărţile digitale, cărţile pe hârtie vor avea public şi, cu timpul, se va stabili un echilibru. Acest echilibru merită o mică discuţie.

    Avantajele cărţilor digitale au fost deseori enumerate, începând cu portabilitatea, trecând prin costuri şi modalităţi de distribuţie şi terminând cu salvarea pădurilor (deşi, în materie de ecologie, încă se discută). Dar sunt şi altele, mai puţin evidente. De exemplu, pentru cei cu probleme de vedere, posibilitatea de a mări corpul de literă fără a pierde înca-drarea este de nepreţuit. Deşi se consideră că ergonomia vizuală a tipăriturii e încă superioară, nu e întotdeauna aşa – de exemplu, cărţile tipărite la noi înainte de 1990 sunt acum aproape ilizibile, din cauza calităţii execrabile a hârtiei şi tiparului. Însă cartea tipărită are atuurile ei, începând cu senzaţia obiectului (mirosul, textura, chiar greutatea) şi un fel special de ataşament, în care se încadrează şi mica poveste (când şi cum am cumpărat-o sau am primit-o). Important este şi faptul că poţi să răsfoieşti o carte pe care n-o cunoşti, ceea ce poate să-ţi dea indicii mai bune decât primul capitol pe care-l oferă de obicei librăriile digitale.

    Apoi sunt şi aspecte strict practice: cărţile tehnice sau cele de artă – cu multe tabele, ilustraţii sau casete de text – se pretează mai bine la dimensiuni mari, greu accesibile aparatelor actuale. Apoi sunt lucruri care ţin de “personalizare”, unde pornim de la sublinieri şi note (mai comode decât pe digital) şi ajungem la dedicaţii, autografe sau ex-libris-uri. Încă nu m-am obişnuit cu ideea că aş putea oferi drept cadou o carte digitală.

    Însă un argument mai puternic pare să se contureze: mai mulţi cititori (susţinuţi şi de un studiu realizat de Jakob Nielsen) constată din experienţă că pot citi mai repede textul tipărit (Nielsen a estimat sporul de viteză la 6,2%). Se poate argumenta că e o chestiune de obişnuinţă, însă un alt aspect este că oamenii susţin că reţin mai puţin din ce-au citit pe digital decât pe hârtie. Se pare că e vorba de tehnici mnemonice implicite pe care le-am deprins în lunga noastră experienţă cu obiectele şi care se bazează pe informaţii vizuale. De exemplu, numărul paginii sau poziţia în pagină sunt uneori indicii, dar în e-books depind de mărimea corpului de text.

    Cred însă că este vorba de acomodare şi, poate, de o oarecare reţinere în faţa unei tehnologii interpuse între cititor şi text. Deşi la Kindle şi la telecomanda televizorului am rareori acces, am citit suficient ca să constat că experienţa nu diferă de cea a lecturii tipăriturii. Singurul lucru care-mi lipseşte este coperta.

  • Zmeură aproape gratis

    Am fost printre pionierii presei informatice din România şi am asistat din postura de “insider” la ascensiunea, apogeul şi decăderea revistelor de IT. Este o poveste interesantă privită retrospectiv, pentru că proiectează o perspectivă relevantă asupra atitudinii publicului în privinţa tehnologiei.Prima fază a fost cea a interesului major pentru “dedesubturi”. Oamenii erau interesaţi de arhitectura şi funcţionarea procesoarelor, a discurilor hard sau optice, de facilităţile diverselor sisteme de operare şi, nu în ultimul rând, de programare.

    Toţi vroiau să programeze şi mulţi chiar o făceau. Cred că am învăţat vreo zece limbaje de programare în acea perioadă, fie pentru că le prezentam, fie pentru că le editam pe ale colaboratorilor şi era obligatoriu să înţeleg şi să verific cu mâna mea. Pe măsură însă ce computerele au devenit mai accesibile – atât ca preţ, cât şi ca utilizare – s-a trecut într-o altă fază, cea a bricolajului. Cititorii “veterani” erau în continuare interesaţi de noile tehnologii, dar oarecum mai mult pentru cultura generală. În schimb, pentru noile generaţii întrebarea nu mai era “cum funcţionează”, ci “cum să fac cutare sau cutare lucru”. Orice, de la overclocking sau înlocuirea unui disc hard până la asamblarea unui întreg computer din componente (metoda zisă “pe genunchi”). Cam aceeaşi problematică şi în partea de software.

    Evident, revistele au urmat tendinţa şi au devenit din ce în ce mai practice, având acum concurenţa (dar şi beneficiile) internetului. În această perioadă, PC-urile au continuat să se “comodizeze”, aşa că interesul pentru bricolaj a scăzut, la fel cum s-a întâmplat cu bricolajul electronic acum câteva decenii. Aşa că faza următoare a fost cea a testelor de performanţă şi a sfaturilor privind achiziţiile. Orice produs era trecut prin diverse benchmark-uri, se făceau comparaţii şi topuri, se recomandau pentru anumite utilizări în funcţie de rezultate. Dar interesul pentru tehnologia în sine a scăzut atât de mult, încât revista BYTE (etalonul în domeniu) a ieşit din business, urmată în scurt timp şi de ediţia românească (pe care am avut cinstea să o conduc la începuturi). Ultima fază a fost cea a business-ului IT.

    În această privinţă am fost sincroni cu lumea: aşa s-a întâmplat peste tot. Este interesant că şi învăţământul informatic din şcoli a mutat, cu timpul, accentul de la însuşirea tehnologiilor spre utilizarea lor, din păcate limitându-se adesea la programele de birotică. Aşa se face că, deşi mult mai familiarizaţi cu noile tehnologii, printre liceenii de astăzi sunt mult mai puţini cei capabili să scrie un program util decât erau printre liceenii anilor ’90. Desigur, nu toată lumea va avea de-a face cu programarea, dar din ce în ce mai multe aparate sunt computerizate şi puţin scripting nu strică.

    Cei mai nemulţumiţi sunt însă profesorii din mediul universitar (nu doar din zona IT), care se aşteaptă ca studenţii să aibă deja o oarecare dexteritate în programare, dar cel mai adesea bobocii au doar ceva deprinderi de web design şi eventual ceva macro-uri în suitele de birotică. Dacă cel puţin un an de studiu este consumat cu deprinderea programării, rămâne mult mai puţin timp pentru inginerie software şi tehnici avansate. Dar nevoia de buni programatori nu scade, ci creşte în toate domeniile. Nu doar informaticienii vor avea de-a face cu softul, ci şi inginerii, economiştii şi chiar medicii.

    Acesta este contextul în care Eben Upton şi câţiva colegi de la Universitatea Cambridge s-au gândit că ar trebui să încerce să facă ceva pentru a resuscita programarea ca hobby printre elevii de nivel preuniversitar. Era în 2006 şi computerele deveniseră tot mai scumpe şi mai complexe, cu adevărat mai uşor de utilizat, dar mult mai puţin “prietenoase” cu programatorul. Ca să scrii un program care să arate ceva în Windows e nevoie de o mulţime de abilităţi şi cunoştinţe despre sistemul de operare, ceea ce nu este la îndemâna unui începător şi poate fi chiar riscant. Ideea lor a fost un computer foarte ieftin şi prietenos cu programatorii amatori, care să-i încurajeze să experimenteze.

    A durat 6 ani, dar au reuşit, iar zilele trecute au fost lansate pe piaţă primele computere într-un cip, sub numele Raspberry Pi. Sunt două modele, unul la 25 de dolari şi celalalt la 35, au dimensiunea unei cărţi de credit şi n-au periferie şi nici carcasă (deocamdată). Procesor ARM la 700 MHz, sistem de operare Linux redus, mediu de programare Python, ieşire HDMI, porturi USB. Iată deci că, după ce telefoanele s-au inspirat din computere, a venit timpul ca şi telefoanele să inspire computerele.

  • Japonezii au inventat pistolul non-letal care te lasă fără grai (VIDEO)

    Dispozitivul, conceput de Kazutaka Kurihara de la Institutul Naţional de Ştiinţă Industriala Avansată şi Tehnologie din Japonia şi de Koji Tsukada de la Universitatea Ochanomizu, foloseşte o tehnologie foarte simplă: reproduce cuvintele emise de persoana ţintită la foarte puţin timp după ce au fost rostite. “Fluxul vorbirii umane poate fi blocat printr-un procedeu simplu: repetarea sa la o distanţă de câteva milisecunde în direcţia celui ce vorbeşte”, au explicat cei doi. “Acest efect este foarte deranjant pentru oameni, disconfortul dispărând atunci când aceştia tac”, au adăugat cercetătorii.

    “SpeechJammer”, cum este denumit dispozitivul, este echipat cu un microfon direcţional şi un difuzor. Aparatul este conceput astfel încât doar persoana către care este îndreptat va avea parte de experienţa neplăcută.

    Mai mult pe www.descopera.ro.