Joia trecuta, cam pe cand liderul egiptean Hosni Mubarak
marturisea la postul american ABC ca s-a saturat sa fie presedinte
si ca ar vrea sa renunte la functie, dar se teme de haos, pe
bulevardul Dacia din Bucuresti, la numarul 67, ambasada celei mai
agitate tari din Orientul Mijlociu era printre putinele teritorii
egiptene linistite. Cele doua duzini de egipteni care cerusera in
timpul amiezii, de pe trotuarul de vizavi, demisia lui Mubarak
disparusera la timp pentru a se bucura de cea mai importanta
victorie a protestelor de pana atunci: anuntul liderului autoritar
care nu a mai plecat de la putere din 1981 ca este dispus sa
demisioneze mai devreme de expirarea mandatului sau prezidential,
in toamna. Analistii au gasit imediat paralele cu tipologia
discursiva a liderului tunisian Ben Ali, demisionat cu doua
saptamani in urma: intai un discurs de infierare a protestatarilor,
apoi un altul cu concesii fata de revendicarile strazii, inclusiv
promisiunea de a nu candida pentru un nou mandat, si in fine un al
treilea in care se manifesta disponibilitatea de a renunta la
functie in viitorul imediat. Ben Ali dusese pana la capat
promisiunile din ultimul discurs, in vreme ce pentru Mubarak,
protestele de amploare anuntate pentru ziua de vineri urmau sa fie
probabil decisive in luarea unei hotarari asemanatoare.
Dar, dupa cum am invatat pe propria piele in 1989 si am vazut in
Orientul Mijlociu in 2003, dupa inlaturarea lui Saddam Hussein de
la conducerea Irakului, alungarea dictatorului e cea mai usoara
parte a misiunii. Construirea unor noi structuri economice si
politice pe ruinele fostului regim e cea mai grea, mai ales in
Orientul Mijlociu, teritoriu prin excelenta marcat de diviziuni
etnice, religioase si, in ultima perioada tot mai acut, economice.
Deocamdata, aceasta problema e eclipsata de moda, pentru ca in zona
se poarta, in ultimele saptamani, revolutiile: Yemenul, Iordania,
chiar Siria sau Algeria au sanse sa fie, nu neaparat in aceasta
ordine, urmatoarele regimuri care se pregatesc sa dea piept cu
presiunea maselor in ceea ce deja a fost numita o “primavara a
popoarelor” orientale, cu trimitere la fenomenul de emancipare
declansat in Europa cu peste 160 de ani in urma.
De ce se striga insa acum “Kefaya!” (“Destul!”) in Orientul
Mijlociu si ce pericole stau in fata unor rasturnari atat de bruste
de regim?
Daca in Romania, in 1989, revolta strazii a adunat laolalta
generatia “decreteilor” (nascuti dupa decretul dat de Nicolae
Ceausescu in 1966 prin care se interziceau avorturile), in Orientul
Mijlociu inima protestelor sunt tinerii care abia se nasteau cand
dictatorii de azi se instalau in functie. |narmati pe langa pietre
si sticle incendiare si cu telefoane mobile de pe care isi striga
lozincile direct pe Twitter sau retele sociale, acestia isi cer in
primul rand dreptul de a participa la o bunastare pe care in
ultimele decenii o casta conducatoare a confiscat-o in propriul
beneficiu. |nsa in spatele acestor solicitari, in mare parte
justificate, planeaza pericolul alunecarii Orientului Mijlociu
intr-o zona de influenta greu reversibila a extremismului religios.
O perspectiva greu de acceptat de Occident, cel putin in cazul
Egiptului, cea mai importanta tara din Orientul Mijlociu,
principalul aliat al Israelului in lumea araba si, din 1979
incoace, contragreutatea puternic sustinuta de la Washington la
tendintele de islamizare pe care Iranul a tot incercat sa le
impuna.
Recent, insa, echilibrul geopolitic a inceput sa se strice, iar
Teheranul a reusit sa impuna in Liban un premier din pepiniera de
cadre a militiilor siite Hezbollah.
Constient de cat de mult sperie Occidentul orice amenintare cu
preluarea controlului de catre un regim islamic intr-o tara de
tranzit comercial atat de importanta precum Egiptul, presedintele
Hosni Mubarak si-a definit regimul doar pe binomul maniheist “Daca
nu mai sunt eu, atunci vin ei”, unde “ei” reprezinta cea mai
coagulata forma de opozitie a tarii, Fratii Musulmani, verisorii
ideologici ai Hamas, organizatia palestiniana considerata de
Statele Unite terorista. Pentru Washington, care intretine de peste
trei decenii o relatie foarte stransa cu Egiptul (inclusiv pe plan
financiar, prin ajutoare anuale care anul trecut au fost de 1,5
miliarde de dolari), perspectiva ca un guvern islamist sa dicteze
asupra tarifelor de traversare a Suezului sau, mai grav, impotriva
procesului de pace dintre Israel si lumea araba a fost indeajuns de
indezirabila pentru a continua sprijinirea regimului Mubarak. (Din
fericire, Fratii Musulmani au facut in aceste proteste cateva erori
tactice care i-au transformat intr-un actor secundar, nu intr-un
pionier al revoltei din strada; nu este insa exclus ca influenta
lor sa revina pe crestere daca turbulentele civile se
amplifica.)
Atent la perceptia pe care o lasa in exterior, “faraonul”
egiptean a neglijat potentialul de revolta al propriilor supusi:
desi economia Egiptului a crescut in ultimii ani intr-un ritm
sustinut (in anul de criza 2010, avansul a fost de aproape 6%),
deficientele sale structurale au facut ca tocmai tinerii – si
dintre ei cei mai scoliti – sa profite cel mai putin de aceste
evolutii: in randul tinerilor absolventi de invatamant superior
pana in 30 de ani, somajul este de peste 30%, similar cu cel
intalnit in grupa demografica 15-24 de ani. |n tot Orientul
Mijlociu, inclusiv Egipt – care e si cea mai mare tara araba,
aceasta grupa de varsta reprezinta circa doua treimi din intreaga
populatie. Astfel, dintre cei 80 de milioane de egipteni, cel putin
50 de milioane au destule motive sa nu-si doreasca perpetuarea
status-quo-ului: tinerii absolventi de facultate, adesea de
specializari necautate pe piata muncii, se lovesc si de un alt
obstacol – incremenirea economiei egiptene in mainile unei caste
bine conectate la anturajul presedintelui Mubarak.
