Blog

De pe blogul economistului Stephen Levitt am cules o istorioara
numita conandoylesc “misterul tonetei cu fructe”. Este vorba
despre, desigur, o toneta cu fructe unde vinde o doamna. Doamna in
cauza vinde banane la gramada – doua banane cu un dolar sau trei
banane pentru un dolar. Bananele sunt de aceeasi marime, de aceeasi
calitate si au acelasi gust, iar gramezile de “doua la un dolar” si
“trei la un dolar” sunt departate si de dimensiuni egale. Doamna se
supara daca incerci sa iei trei banane din gramada de “doua la
dolar” sau invers.

Intrebarea vine firesc, de ce vinde asa? Si, slava Domnului, Web
2.0 ofera si posibilitatea postarii de raspunsuri de la cititori,
si aici incepe distractia.

Unul zice ca unele banane vin din Peru si altele din Brazilia,
chiar daca arata la fel, altul ca poate unele sunt ceva mai vechi,
iar altul se pierde intr-o expunere docta despre cum poate el manca
doua banane, dar in nici un caz trei, de unde trage concluzia ca
vanzatoarea are studii serioase de anatomie stomacala si psihologie
comportamentala. Nu lipseste nici vizionarul care diferentiaza
bananele organice de cele crescute conventional, iar altcineva,
sa-i spunem “analistul”, a studiat fotografiile si face un
mercurial: “o banana pentru 40 de centi, doua pentru 80 de centi,
doua pentru un dolar si trei pentru un dolar”. Dar analistul nu mai
explica nimic si ne lasa sa tragem propriile concluzii.

Si citez in continuare, pentru ca exercitiul este minunat: unul
crede ca bananele vin in ciorchini de cate cinci si doamna in cauza
are un ciudat sentiment al echilibrului care ii impune sa
repartizeze marfa in multimi luate cate doua sau trei (de unde si
nervozitatea care apare atunci cand iei bananele din gramada
nepotrivita) – insul in cauza numeste asta “market segmentation”.
Imediat urmatorul comentator ii da dreptate, dar introduce in
ecuatie un personaj aparte, CelCeVreaMereuCelMaiBunRezultat si care
ii permite doamnei sa nu piarda o chestie ce suma magnific in
engleza, adica “the lucrative margins of the luxury segment”. Ceva
mai jos altcineva descopera la taraba cu banane germenii strategiei
Apple de stabilire a preturilor produselor. Si tot asa cale de 150
de comentarii si posibile explicatii, care ajung pana la a invoca
“briciul lui Ockham”. Mai trebuie sa remarc numarul personajelor
lucide, care au raspuns citand o replica a unui personaj de film –
ceva de genul “dintr-o toneta cu banane castigi intotdeauna,
oricum” si al celor si mai lucizi, care au replicat “de ce nu o
intrebati pe vanzatoare?”.

Diversitatea de opinii poate fi interpretata ca un semn si un
posibil raspuns la intrebarea cu care am pornit, daca a tinut
mintea noastra pasul cu ritmul de dezvoltare al stiintei si
tehnicii. Aici si nu in imobiliarele chineze sau in pretul
alimentelor sau al metalelor pretioase este urmatorul balon de
sapun care se va sparge, este un domino social, economic si politic
care va schimba fata lumii si care trebuie interpretat ca
atare.

Nu intamplator am pomenit de Belle Epoque – a inceput spre
finele secolului XIX si s-a terminat in momentul in care Gavrilo
Princip l-a impuscat pe arhiducele Franz Ferdinand si a izbucnit
Primul Razboi Mondial. Pana la izbucnirea razboiului, Belle Epoque
a insemnat forta de munca ieftina, cai ferate, aparitia sampaniei
si a traiului boem, a serelor si a banchetelor somptuoase. Intre
1870 si 1914 si stabilitatea politica a lumii occidentale a fost o
realitate pe care nici macar pierderea Alsaciei si a Lorenei de
catre Franta nu a tulburat-o. Aparent, pentru ca in cancelarii s-au
acumulat tensiuni, iar balurile stralucitoare ascundeau tendinte
nationaliste, rivalitati economice, dispute teritoriale si sisteme
de guvernare complicate. Iar la terminarea unuia dintre cele mai
sangeroase conflicte, harta lumii nu mai era aceeasi – disparusera
patru mari imperii si patru mari dinastii. Iar perioada de relaxare
a Belle Epoque a indus un entuziam inconstient, pentru ca initial
s-a plecat la razboi pe baza de voluntariat. Pe urma au murit
milioane de oameni, iar Hemingway a vorbit de “generatia pierduta”,
a celor marcati de marele conflict.

Si un amanunt: Germania a facut ultima plata din contul
despagubirilor pe care le-a avut de platit abia in octombrie 2010,
cand, au spus unii, s-a terminat cu adevarat razboiul. Ce vreau sa
spun? Pai, asemeni “analistului” bananier, am oferit toate datele
problemei, si, in plus, pare ca lumea gandeste mai intens si mai cu
folos decat in urma cu un secol. Si nu uitati ca toata lumea, de la
doamna cu banane si pana la stabii care se intalneasc la Davos sau
la comentatorii de pe bloguri vor MereuCelMaiBunRezultat; asta nu
inseamna, totusi, “the lucrative margins of the luxury segment”. Ci
urmatorul balon.