Veţi mai fi găsind prin mormanele de terfeloage ale buchiniştilor autohtoni traducerea românească a cărţii “The Appeasers”, de istoricii britanici Martin Gilbert şi Richard Gott. Este vorba de o analiză a galeriei de politicieni care, în anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, au promovat neintervenţionismul şi îmbunarea societăţii engleze în faţa ascensiunii hitlerismului. Politicienii în cauză, guvernul condus de Neville Chamberlain, au acceptat reînarmarea şi militarizarea Germaniei, au pledat pentru o neintervenţie anglo-franceză în Spania în timpul războiului civil, au acceptat anexarea Austriei sau dezmembrarea Cehoslovaciei, ba au încercat să ajungă la o înţelegere cu Hitler în detrimentul şi pe la spatele Poloniei. Pentru că este o lecţie de istorie şi politică care trebuie cunoscută şi dată fiind şi ciclicitatea acţiunilor omeneşti, voi intra un pic mai în amănunt; pe de altă parte, demersul meu se termină, desigur, în prezent.
Un mozaic care vă va lămuri în privinţa contextului: Keynes constata că Tratatul de la Versailles, care a pus capăt Primului Război Mondial, era plin de clauze care încercau să sărăcească Germania şi să-i limiteze dezvoltarea; în Marea Britanie gentlemanii au căutat un ţap ispăşitor pentru această situaţie şi l-au găsit – Franţa – în timp ce ei au mers cu mâna întinsă a prietenie către nemţi. Ideea era de construcţie a unui bloc economic european care să se bazeze pe disciplina şi eficienţa statului nazist şi care să contracareze răspândirea comunismului. La Londra membrii guvernului asistau la lecţii de semantică bazate pe Mein Kampf şi la lecţii de diplomaţie care încercau să lămurească intenţiile lui Hitler: va porni sau nu un război?
Pentru a-şi da seama dacă Germania poate sau nu să fie împăciuită, conciliatorii au organizat vizite la Hitler, deplasări în care politicienii care credeau în posibilitatea unei apropieri între Marea Britanie şi Germania puteau tăinui cu liderul german. Membrii guvernului britanic refuzau, pur şi simplu, să audă şi să vadă semnalele de alarmă. Cum a fost cel al ambasadorului la Berlin Horace Rumbold, care scria, în primele săptămâni de după instalarea regimului hitlerist, că noul guvern a făcut să apară “cele mai urâte trăsături ale caracterului german, spirit meschin de răzbunare, brutalitate şi şovinism zgomotos şi lipsit de răspundere”. Sau că “plecarea din Germania a unui mare număr de scriitori, artişti, muzicieni şi militanţi politici a creat pentru moment un fel de vid”. Conciliatorii aveau încredere în cuvântul lui Hitler, socoteau ţelurile Germaniei rezonabile, ingnorau politicile antisemite; un articol din Daily Mail scris de lordul Rothermere conchidea: “Cehoslovacia nu prezintă pentru noi niciun fel de interes. Dacă Franţa vrea să îşi frigă degetele acolo, e treaba ei”. Era cu puţin timp înainte ca Cehoslovacia să fie ruptă în bucăţi şi împărţită ca o pradă.
Cei pasionaţi vor putea regăsi şi o bucăţică din istoria României, care se împleteşte cu politica de conciliere britanică şi cea agresivă a lui Hitler – dar asta e deja altă poveste. Conciliatorii au decis să ignore lecţiile trecutului şi să renunţe la simpla aplicare a bunului-simţ în relaţiile politice. Sigur că nu sunt singurii responsabili pentru ce a urmat şi că situaţia şi angrenajele care au declanşat al Doilea Război Mondial sunt mai ample, dar conciliatorii vor rămâne consemnaţi de istorie: o patină pe care cei lipsiţi de scrupule au alunecat în drumul spre conflictul mondial. Revenind la România şi la spiritual conciliant-imobil, oricum ar fi aceasta şi oricui ar fi aparţinând, nu putem să nu-i constatăm şi existenţa şi persistenţa. Problema e că ar trebui să renunţăm la o astfel de politică, aşa cum bine zice Dan Şucu. De la naţionalul “să avem încredere, să-l lăsăm să vedem cum se descurcă” sau “să-mi ţină numai de data asta” la “nu-i treaba mea, nu mă bag” şi “oricum n-am pe cine/de ce”, o colecţie întreagă de îndemnuri imobil-fataliste ne jalonează existenţa, iar tupeul şi nesimţirea se caţără tocmai pe astfel de trepte.
Mă rog, nu-i treaba mea, dar eu zic să nu mai aşteptaţi, că nu se descurcă.