Spre ce anume se îndreaptă acum discuţiile relevante despre viitorul UE o arată, între altele, chiar declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu, un barometru foarte bun pentru cine vrea să urmărească direcţia din care bate vântul în sfera de decizie a Uniunii: în primăvară, înainte de semnarea Pactului Euro Plus, preşedintele spunea că nu e de acceptat impunerea unei fiscalităţi unitare la nivel european, propusă pe atunci de Germania, pentru că ea va dezavantaja statele cu impozite mai mici, între care şi România; acum însă declară că “va trebui să înghiţim pastila” fixării de la Bruxelles a unui nivel unic de TVA sau de impozit pe profit, drept componentă necesară a viitorului concept de State Unite ale Europei, “dacă vrem ca Europa să fie viabilă în faţa procesului de globalizare”.
Ceea ce s-a întâmplat peste vară pe pieţele financiare şi ameninţarea unei recăderi în recesiune globală pare într-adevăr să fi strâns rândurile în Europa şi să fi înmuiat rezistenţa – dacă nu faţă de ideea unui guvern european unic, măcar faţă de ideea de solidaritate europeană (studiul “Transatlantic Trends” al Marshall Fund, de săptămâna trecută, arată că în ţări ai căror cetăţeni se declară în proporţia cea mai mare afectaţi de criză – Bulgaria, România – ponderea celor favorabili UE şi încrezători în Europa unită a rămas la cotele cele mai înalte, iar 60% dintre europeni consideră acceptabil ca ţările lor să contribuie la un fond comun de salvare a ţărilor cu probleme bugetare). Faţă de primăvară, cea mai importantă noutate de percepţie este aceea că pentru ţările din afara zonei euro devine din ce în ce mai greu să facă faţă turbulenţelor de pe pieţe şi concurenţei globale, astfel încât opţiunea pentru ele este “efortul de a adera cât mai rapid la zona euro” (Leonard Orban, ex-comisar european), cu conştiinţa că “dacă zona euro se rupe, UE nu va putea supravieţui” (Jacek Rostowski, ministrul de finanţe al Poloniei).
Până aici toate bune şi frumoase; problema ţine însă de procesul de decizie şi de felul cum liderii comunică deciziile cetăţenilor şi cum înţeleg să câştige sprijinul acestora. Pe de o parte, evoluţia spre un guvern federal al Europei sau spre o “confederaţie a europenilor”, evocată zilele trecute de şeful Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, e prezentată ca o sperietoare, dintr-o perspectivă punitivă, cu argumentul că dacă guvernele din zona euro nu sunt în stare să adopte măsuri corecte de disciplinare a finanţelor publice, atunci ar trebui să intervină o instituţie supranaţională.
Acelaşi rol de sperietoare îl are şi multcitatul studiu al băncii elveţiene UBS, publicat în urmă cu două săptămâni (şi popularizat chiar de Rostowski, a cărui ţară deţine preşedinţia curentă a UE), conform căruia spargerea zonei euro ar însemna nu numai costuri economice mult mai mari decât cele implicate de salvarea “verigilor slabe” (între 6.000 şi 11.500 de euro pe cap de locuitor numai în primul an, în comparaţie cu 1.000 de euro în total în cazul salvării ţărilor cu probleme), dar şi costuri politice, întrucât autoritatea Europei pe scena internaţională ar dispărea şi ar apărea riscuri de război civil ori de ascensiune a unei guvernări autoritare sau militare.
Pe de altă parte, indecizia care domină la vârful UE induce la rândul ei confuzie şi teamă tocmai în rândul cetăţenilor ce ar trebui să aibă încredere în politicile publice pe care sunt chemaţi să le susţină, mai ales când cetăţenii constată că povara crizei nu e distribuită corect. Ultimul exemplu: preşedintele Eurogrupului, Jean-Claude Juncker, susţine emiterea de euroobligaţiuni ale zonei euro, pe motiv că numai aşa poate fi restabilită încrederea investitorilor; cancelarul german Angela Merkel combate ideea, argumentând că eurobondurile comune nu au sens în peisajul fiscal dezechilibrat din prezent. “Există apeluri de a emite eurobonduri înainte ca statele din sudul Europei să-şi pună ordine în finanţe, ceea ce ar recompensa statele nedisciplinate din sud în detrimentul statelor disciplinate din nord”, a comentat Valentin Lazea, economistul-şef al BNR, cu ocazia recentelor conferinţe ale BCR de la Mamaia.
În opinia personală a lui Lazea, pentru problemele actuale s-au aplicat patru mari soluţii eronate, la fel de generatoare de hazard moral. Pe toate le-am văzut la lucru, cu efectele lor cu tot: politici monetare laxe, favorabile datornicilor şi descurajatoare pentru economisire, cu dobânzi de politică monetară sub rata inflaţiei (România este printre foarte puţinele ţări UE unde dobânda centrală este peste inflaţie, alături de Ungaria, Polonia şi Slovenia), politici fiscale laxe, care aruncă povara plăţii datoriilor asupra generaţiilor viitoare (Lazea a citat butada lui Keynes, “Pe termen lung, toţi vom fi morţi”), politica SUA de a-şi rezolva problemele interne prin tiparniţa de bani şi exportul de inflaţie în toată lumea, cu efecte distructive mai ales în pieţele emergente, unde ponderea alimentelor şi a energiei e mai mare în coşul de consum şi, poate mai evident decât toate, salvarea multor bănci cu probleme prin apelul la fonduri bugetare, “care îi recompensează pe bancherii imprudenţi şi îi penalizează pe toţi plătitorii de taxe”.
Vezi aici rezultatele testului de stres bancar din Europa
Valentin Lazea consideră, în schimb, că erorile trecutului trebuie să fie plătite tot de cei care le-au cauzat şi nu transferate “prin politici mioape” asupra terţilor, numai că pentru ca aceasta să se întâmple, ar fi nevoie de “o schimbare majoră a atitudinii publicului, care nu poate avea loc fără un leadership puternic”. Iar leadership nu înseamnă genul de sperietoare descris mai sus, ci capacitatea liderilor de a aplica politici raţionale, acceptabile moral pentru cetăţeni. În opinia economistului-şef al BNR, acestea ar include interzicerea plăţii de bonusuri, creşteri de salarii şi dividende pentru băncile salvate cu banii contribuabililor atâta vreme cât băncile nu şi-au plătit datoria faţă de state, încetarea politicilor de subvenţii nesustenabile pentru populaţie şi companii prin care generaţia actuală îndatorează generaţiile viitoare, întărirea politicilor monetare pentru stimularea economisirii atunci când creşterea economică se va consolida şi chiar lăsarea la discreţia pieţelor de capital a statelor “incapabile sau lipsite de voinţa de a se reforma”.
Lazea a prezentat inclusiv o “regulă de aur” a unui guvern prudent din punct de vedere macroeconomic, care s-ar ghida după un şir simplu de cifre: să nu depăşească 2% rată a inflaţiei, 3% deficit bugetar consolidat, 4% creştere anuală a PIB, 5% deficit de cont curent, 6% creştere a salariilor în sectorul bugetar şi 7% rată a şomajului.
Dacă nu e previzibil în ce măsură Europa va avea parte de un astfel de leadership, analiştii Citigroup apreciază că mai previzibilă decât atitudinea guvernelor este cea a pieţelor financiare, unde se înfruntă constant două categorii opuse de investitori, a căror încercare de a influenţa guvernele să acţioneze în funcţie de interesul lor va domina peisajul economic mondial şi în următorii câţiva ani.
Punctul comun al celor două categorii e că niciuna nu doreşte intrarea în incapacitate masivă de plată a unor state, însă în rest interesele lor sunt opuse: deţinătorii de portofolii mari de obligaţiuni – “bond vigilantes” – presează guvernele să aplice politici de natură să majoreze câştigurile din obligaţiuni şi să garanteze rambursarea acestora, în timp ce deţinătorii de portofolii mari de acţiuni – “equity vigilantes” presează guvernele să menţină politici favorabile majorării câştigurilor din acţiuni.
Mai clar, politicile dorite de primii determină austeritate bugetară şi, potenţial, deflaţie; politicile dorite de a doua categorie determină inflaţie (“relaxările monetare cantitative” de genul celor aplicate de Rezerva Federală) şi limitează potenţialul companiilor de a crea locuri de muncă (prin mai puţină implicare a autorităţilor de reglementare în fuziuni şi achiziţii ori în alocarea resurselor companiilor spre distribuirea de dividende sau răscumpărări de acţiuni făcute cu scopul de a creşte preţul acţiunilor).