BusinessMagazin

Tag: folosire

  • Google publică în premieră formula unică după care face angajări

    Modul în care Google face angajajări a revoluţionat modul în care procesul de recrutare funcţionează. Cea mai importantă regulă pe care o folosesc recrutorii din companie este însă foarte simplă: să nu faci niciodată compromisuri asupra standardului de angajare.

    Dacă un astfel de compromis există, fiecare persoană pe care o companie o va angaja va ajunge să aibă abilităţi mai scăzuze decât cea mai recent angajată. Jonathan Rosenberg, fostul şef de produs al Google, a vorbit despre cum se întâmplă acest lucru într-un interviu realizat la Harvard Business Review.

    “Ce se întâmplă dacă oamenii îşi pierd concentarea în ce priveşte valoarea absolută a talentului şi sunt distraşi de aspecte care ţin de urgenţa rolului? În momentul în care le permiţi echipelor tale să facă acest lucru, începi să angajezi oameni care se află sub nivelul standard de angajare al companiei. Se creează astfel o dinamică negativă a unui anumit “efect de turmă”. În momentul în care laşi un A să angajeze un B, B-ul va angaja un C, pentru că B se simte ameninţat de A. Prin urmare, trebuie să o iei de la început şi să te asigură că ai în companie doar A-uri care vor angaja A-uri”.

    Laszlo Bock, şeful departamentului de recrutare al Google, a împărtăşit aceeaşi idee într-un discurs recent ţinut la LinkedIn`s Talent:

    “Primul lucru pe care l-am făcut a fost să avem un standard ridicat de recrutare a talentelor şi să nu facem  niciodată un compromis. Larry şi Sergei şi-au dat seama din timp că se va ajunge la o revenire la mediocru în caz contrar. Să presupunem că angajezi o persoană foarte bună, ea va angaja pe cineva aproape la fel de bun, care, la rândul ei, va angaja pe cineva aproape la fel de bun. În timp, vei angaja doar persoane cu abilităţi medii.”

    Acesta este motivul pentru care în cadrul Google, deciziile legate de angajare nu revin managerilor. Toate aceste decizii sunt luate prin intermediul unui comitet ai cărui membrii sunt concentraţi asupra standardului de angajare.

  • Un nou experiment Facebook iese la iveală. Reţeaua de socializare ar fi crescut cu 3% prezenţa la vot în Statele Unite, în 2012

    Sistemul folosit de compania condusă de Zuckerberg nu este clar, însă acesta a ţintit prezentarea unor postări care să îi facă pe utilizatori dornici să ia parte la activităţile civice.

    Facebook nu a prezentat însă ştiri cu conţinut politic, deoarece acest lucru, spun reprezentanţii companiei, ar fi reprezentat un act de manipulare.

    “Procesul de votare stă la centrul democraţiei, şi credem că suntem cu toţii trebuie să aducem un plus comunităţii”, a declarat un reprezentant al companiei.

    Dezvăluirea privind acest experiment vine la doar patru luni după ce Facebook a fost implicată într-un scandal privind manipularea stării de spirit a utilizatorilor. În acel caz, reţeaua de socializare a selectat doar conţinut sau, după caz, negativ pentru a putea studia reacţia oamenilor.

  • Raportul IPCC atrage atenţia asupra schimbărilor climatice periculoase

    Utilizarea combustibililor fosili în mod nerestricţionat ar trebui să înceteze în mod treptat până în anul 2100 dacă dorim să evităm schimbări climatice periculoase, în timp ce electricitatea ar trebui produsă din surse mai puţin poluante până în 2050, se arată în cel de al cinci-lea raport IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change, format din experţi ai Naţiunilor Unite), publicat pe 2 noiembrie, la Copenhaga, dupa o saptamână de dezbateri controversate între oamenii de ştiinţă şi oficialii politici, notează un comunicat de presă al Carbon expert.

    In cazul nerespectării recomandărilor raportului, lumea ar suferi pagube “grave, universale si ireversibile”. Secretarul general ONU Ban Ki-moon a declarat că inacţiunea poate costa “mult mai mult” decât realizarea acţiunilor necesare. “Liderii trebuie să acţioneze. Timpul nu este de partea noastră”, a mai spus Ban Ki-moon.

    Raportul IPCC este cel de-al cinci-lea document realizat de peste o sută de experţi ONU în domeniul schimbărilor climatice şi prezintă punctul de vedere al oamenilor de ştiinţă cu privire la schimbările climatice de pe glob. Sunt detaliate urmatoarele subiecte: schimbările observate şi cauzele acestora, riscurile viitoare si impactul schimbărilor climatice, precum şi căile de urmat sau posibile soluţii pentru reducerea gazelor cu efect de seră, pentru adaptare şi dezvoltare durabilă.

    Raportul ONU notează, de asemenea, că faţă de anul 2007, când a fost publicat cel de-al patrulea raport, s-au observat eforturi susţinute la nivel naţional şi strategii regionale de reducere a gazelor cu efect de seră, care au condus la scăderea emisiilor de CO2 cu 67% la nivel mondial.
     

  • Sistemul zombi: cum a sărit capitalismul de pe şine?

    UN NOU CUVÂNT DE ORDINE CIRCULĂ ÎN ULTIMA PERIOADĂ ÎN SĂLILE DE CONFERINŢĂ ŞI REUNIUNILE INTERNAŢIONALE. S-a făcut auzit la Forumul Economic Mondial de la Davos şi la reuniunea anuală a Fondului Monetar Internaţional. Bancherii îl strecoară în prezentările lor, iar politicienii îl folosesc pentru a face impresie. Cuvântul este ”incluziune„ şi se referă la o trăsătură pe care naţiunile occidentale par să fie pe cale să o piardă: capacitatea de a permite cât mai multor categorii sociale să beneficieze de progresele economice şi să participe la viaţa politică, se arată într-o analiză realizată de publicaţia Der Spiegel.

    Termenul este folosit şi la reuniuni cu un caracter mai exclusivist, aşa cum s-a întâmplat în luna mai, la Londra, unde 250 de personalităţi cu averi mari şi foarte mari, de la preşedintele Google, Eric Schmidt, la directorul general al Unilever, Paul Polman, s-au strâns într-un venerabil castel de pe malul Tamisei pentru a deplânge faptul că, în capitalismul de astăzi, oferta pentru cei cu venituri mici este insuficientă. Fostul preşedinte american Bill Clinton a remarcat ”distribuţia inegală a oportunităţilor„, în timp ce directorul general al FMI, Christine Lagarde, a criticat numeroasele scandaluri din lumea financiară.

    Gazda reuniunii, investitoarea Lynn Forester de Rothschild, a spus că este îngrijorată în legătură cu coeziunea socială, remarcând faptul că oamenii şi-au pierdut încrederea în guverne.

    Nu este necesar, desigur, să participi la o conferinţă la Londra pe tema incluziunii pentru a realiza că ţările industrializate au o problemă. La căderea Zidului Berlinului, acum 25 de ani, ordinea economică şi socială liberală occidentală părea că se află într-un marş triumfal de neoprit. Comunismul se prăbuşise. Politicienii de pretutindeni lăudau pieţele dereglementate, iar specialistul american în ştiinţe politice Francis Fukuyama invoca sfârşitul unei ere.

    Astăzi, nimeni nu mai vorbeşte despre efectele capitalismului liber. Subiectul zilei este ”stagnarea seculară„, aşa cum a numit-o Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei SUA.

    Economia americană nu creşte nici la jumătate faţă de anii 1990. Japonia a devenit bolnavul Asiei, în timp ce Europa se afundă într-o recesiune care a început să încetinească maşinăria de export a Germaniei, punându-i în pericol bunăstarea.

    Capitalismul secolului XXI este unul al incertitudinilor, aşa cum a devenit evident în această lună, când a fost nevoie doar de câteva date dezamăgitoare din comerţul SUA pentru a provoca scăderea puternică a burselor la nivel global, de la piaţa americană a obligaţiunilor şi piaţa petrolului şi până la obligaţiunile mult încercatei Grecii.

    Politicienii şi liderii din afaceri cer noi iniţiative de creştere, dar arsenalele guvernelor sunt goale. Miliardele de dolari cheltuite pe pachete de stimulare economică, în urma crizei financiare, au creat munţi de datorii în majoritatea statelor industrializate, care duc acum lipsă de fonduri pentru noi programe de cheltuieli.

    Băncile centrale rămân şi ele fără muniţie. Au coborât dobânzile aproape de nivelul zero şi au cheltuit sute de miliarde pentru achiziţia de obligaţiuni guvernamentale. Cu toate acestea, sumele uriaşe de bani pompate în sistemul financiar nu îşi fac loc în economie.

    În Japonia, Europa şi Statele Unite, companiile abia dacă mai investesc în echipamente sau fabrici. În schimb, preţurile explodează pe pieţele de acţiuni, obligaţiuni şi imobiliare, un boom periculos generat de banii ieftini şi nu de creşterea economică durabilă.

    Pe lângă crearea unor noi riscuri, politicile occidentale de criză amplifică conflictele din interiorul naţiunilor industrializate. În timp ce salariile muncitorilor stagnează, iar formele tradiţionale de economisire aproape nu aduc câştiguri, clasele bogate, formate din cei care îşi pun banii să lucreze pentru ei, profită din plin. Potrivit celui mai recent Raport al Bunăstării Mondiale (Global Wealth Report) realizat de Boston Consulting Group, averea privată la nivel mondial a crescut cu circa 15% în 2013, aproape de două ori mai rapid faţă de anul anterior.

    Datele ilustrează o disfuncţie periculoasă a motorului capitalismului. Băncile, fondurile mutuale şi companiile de investiţii erau folosite pentru ca economiile cetăţenilor să fie transformate în progres tehnic, dezvoltare şi noi locuri de muncă. În prezent, aceste entităţi organizează redistribuirea bunăstării sociale de jos în sus. Clasa de mijloc a fost şi ea afectată. În ultimii ani, mulţi membri ai clasei de mijloc au văzut că prosperitatea lor scade în loc să crească.

    Larry Kats, economist la Harvard, spune că societatea americană seamănă cu o clădire de apartamente deformată şi instabilă, în care penthouse-ul din vârf devine tot mai mare, în timp ce nivelurile inferioare sunt supraaglomerate, cele de mijloc sunt pline de apartamente goale, iar liftul nu mai funcţionează.

    Nu este de mirare că oamenii nu mai înţeleg prea multe din acest sistem. Potrivit unui sondaj realizat de Allensbach Institute, doar unul din cinci germani consideră că actualele condiţiile economice din Germania sunt echitabile şi aproape 90% simt că decalajul dintre bogaţi şi săraci se amplifică din ce în ce mai mult.

    În aceste condiţii, criza capitalismului s-a transformat într-una a democraţiei. Mulţi consideră că ţările lor nu mai sunt guvernate de parlamente, ci de lobby-urile bancare, care aplică logica bombelor suicidale pentru a-şi asigura privilegiile, cu alte cuvinte fie sunt salvate, fie trag după ele, până la moarte, întreg sistemul.

  • Noul război rece al petrolului. SUA şi Arabia Saudită împing Rusia şi Iranul în colaps

    ÎN POFIDA TULBURĂRILOR CARE AU LOC ÎN MULTE DIN STATELE PRODUCĂTOARE DE PETROL, LIBIA, IRAK, NIGERIA ŞI SIRIA, PREŢURILE ŢIŢEIULUI ATING MINIME NEMAIÎNTÂLNITE ÎN ULTIMII ANI.

    Analiştii identifică un număr de posibile cauze pentru acest declin accentuat, cum ar fi producţia mare din SUA, creşterea economică lentă din Europa şi China, precum şi producţia constantă a OPEC.În loc să analizăm cauzele, Friedman spune însă că trebuie să analizăm rezultatele şi anume reducerea încasărilor Rusiei şi Iranului şi ce înseamnă acest lucru.

    Cine are de câştigat? Statele Unite vor ca sancţiunile impuse Rusiei din cauza conflictului din Ucraina să aibă un impact mai mare. Atât saudiţii cât şi americanii duc un război în Siria, în apropierea Iranului. „Este vorba de afaceri, dar arată ca un război cu alte mijloace – petrolul„, scrie Friedman.

    Paul Richter, analist la Los Angeles Times, este de acord că atât Rusia, cât şi Iranul încep să simtă efectul scăderii preţurilor petrolului, chiar dacă nu merge atât de departe cu speculaţiile legate de un război secret.„Presiunile economice nu vor schimba eforturile agresive ale lui Putin de a recâştiga influenţa puternică asupra Ucrainei, pe care nu o consideră negociabilă. Aceste presiuni provoacă însă tensiuni în relaţiile cu elita rusească şi mediul de afaceri, doi piloni ai susţinerii sale politice„,  scrie Richter.

    În privinţa Iranului, Richter spune că un preţ al petrolului de sub 100 de dolari pe baril creează deficite bugetare masive şi subminează poziţia ţării în negocierile cu Occidentul referitoare la programul nuclear al Teheranului.

    În prezent, cotaţia petrolului Brent, de referinţă la bursa din Londra, şi-a revenit uşor, în jurul valorii de 86 de dolari pe baril, de la un minim al ultimilor patru ani, în timp ce preţul petrolului West Texas Intermediate, de referinţă pe piaţa americană, este de circa 82 de dolari pe baril.

    În Rusia, presa urmăreşte cu atenţie evoluţiile cotaţiilor petrolului. „Dependenţa economiei ruse de resursele naturale, în primul rând de gaze naturale şi petrol, este deseori comparată cu dependenţa de droguri„, potrivit publicaţiei Nezavisimaia Gazeta. Nikolai Makeiev şi Konstantin Smirnov au scris în Moskovski Komsomoleţ că se tem de o replică mai severă a crizei economice din 2008-2009. ”Putem doar spera că şeicii petrolului îşi vor veni în fire, vor reduce producţia şi stabiliza preţurile la cel puţin 90 de dolari pe barili„, afirmă cei doi autori.

    ARABIA SAUDITĂ, DERANJATĂ DE PRODUCŢIA SUA
    Teoriile lui Friedman despre un nou Război Rece nu sunt singurele speculaţii ale momentului. Pentru unii analişti, scăderea preţurilor petrolului are legătură directă cu producţia mare din Statele Unite, care pune în pericol poziţia de lider a Arabiei Saudite. În această teorie, Rusia şi Iranul nu sunt doar simpli privitori inocenţi.

    „Saudiţii au asigurat stabilitatea preţurilor petrolului în timpul crizelor geopolitice, mai întâi prin creşterea producţiei pentru a compensa declinul livrărilor din Iran, Siria şi Sudan, iar ulterior prin adaptarea la creşterea producţiei Irakului„, a arătat Akhil Handa, de la Indian Republic.

    Situaţia s-a schimbat însă, în ultimii şase ani având loc o creştere de 70% a producţiei de petrol a Statelor Unite.
    „În încercarea de a restabili echilibrul, saudiţii ar putea profita de costurile mai mici de producţie de care beneficiază, comparativ cu costurile mari de exploatare a zăcămintelor de şist din Statele Unite. Saudiţii ar putea avea nevoie să permită preţurilor să coboare la 75-80 de dolari pe baril şi să le lase acolo o perioadă, pentru ca unii producători din SUA să iasă din afaceri„, consideră Handa. Este evident că scăderea drastică a preţurilor petrolului creează câştigători şi perdanţi clari pe scena mondială. Ce nu este clar este cine trage sforile.

    Scăderea cotaţiilor petrolului a provocat şi declinul cotaţiilor acţiunilor producătorilor de petrol şi gaze din SUA, evoluţie care aduce în atenţie un nou factor decisiv în acest război al preţurilor, şi anume încrederea investitorilor.

    După trei ani de calm ciudat pe piaţa petrolului, după cum afirmă Christof Ruhl, economist- şef al grupului BP, volatilitatea s-a întors. Aparenta intenţie a Arabiei Saudite de a lăsa preţurile să scadă pentru a-şi lovi concurenţii va testa susţinerea de către pieţele de capital a producătorilor americani, acesta urmând să fie cel mai dur examen pentru industria nord-americană de la revoluţia exploatărilor de şist începută în 2009.

    Pentru a putea continua activităţile de forare la exploatările de şist, companiile americane trebuie să convingă investitorii că merită să facă plasamente în obligaţiuni şi acţiuni din acest sector. Philip Verleger, analist în domeniul energiei, spune că firmele americane care exploatează zăcăminte de şist vor continua să fie relativ atractive.

  • Superstiţii legate de bani

    Cea mai cunoscută este aruncatul unei monede într-o fântână, pentru noroc.

    La fel de norocoase erau socotite monedele găsite în timpul unei furtuni; erau văzute drept bani căzuţi din rai şi folosiţi drept amulete.

    Vederea unui fluture alb sau galben, primăvara, asigura bunăstare. Aceeaşi bunăstare o asigura vederea lunii noi, pe fereastră sau uşa deschisă.

    Un bun leac pentru boli era înghiţirea unei monede pe care era gravat fie un crucifix, fie figura Fecioarei Maria.

    Şi banii găsiţi în anii bisecţi erau socotite drept purtătoare de noroc.

  • Lucruri mai mult sau mai puţin amuzante despre bani

    Greşiţi dacă vă închipuiţi că banii nu cresc în copaci. Din secolul 3 înainte de Hristos până în secolul IX, clasele superioare din China îşi turnau banii sub forma unor copacei cu monede drept fructe. Monedele se rupeau la nevoie, iar în final scheletul copacului era topit şi refolosit.

    Studiile au identificat 93 de tipuri de bacterii, incluzând E.coli şi S.aureus pe suprafaţa banilor. În Japonia există ATM-uri care dezinfectează banii, trecându-i printre două role încinse.

    Un studiu al Departamentului antidrog al SUA a demonstrat că mai mult de jumătate din bancnotele de 50 şi de 100 de dolari furnizate de ATM au urme de cocaină pe ele. Alte teste au arătat că 70% din bancnotele folosite în Chicago, Miami şi Huston sunt în această stare. Obiceiul americanilor de a priza cocaina cu ajutorul unei banconte rulate nu este, oricum, la baza situaţiei; cocaina este o pulbere fină, care se transmite de la o bancontă la alta, în interiorul unui ATM.

    Cea mai valoroasă monedă din lume este cea de 20 de dolari, din aur, bătută în 1933 şi cunoscută sub numele de Double Eagle. În acelaşi an preşedintele Roosevelt a decis să renunţe la standardul aur şi a ordonat ca toate monedele de aur să fie distruse. Una singură a apărut în 1996, iar şase ani mai târziu a fost vândută la licitaţie pentru 7,95 milioane dolari.

    Regina Marii Britanii Elisabeta a II-a este persoana care apare pe cele mai multe banconte şi monede, în întreaga lume.

    În 1994, în fosta Iugoslavie apărea o bancnotă de 500.000.000.000 de dinari, fiind hârtia cu cele mai multe zerouri din lume.

    Cel mai mare depozit de aur din lume se află în Manhattan. Mai mare decât Fort Knox, în seif, administrat de Rezerva federală din New York, se află 90 de miliard de dolari în lingouri de aur, aparţinând unor bănci, organizaţii sau naţiuni. 

    Termenul de milionar a fost folosit pentru prima oară de scriitorul Benjamin Disraeli, în 1826, în romanul “Vivian Grey

    În lume există în jur de 7 milioane de milionari. 80% dintre aceştia conduc maşini la mâna a doua.

  • Istoria banilor: Evul Mediu şi ascensiunea băncilor

    Evul Mediu a fost o perioadă în care moneda s-a diversificat, fiecare regat folosind propriul sistem monetar. Monedele bizantine şi-au păstrat puterea de circulaţie, cele create de Constantin cel Mare, milliarense, siliqua şi solidusul, la mijlocul secolului al IX-lea apărând, pe lângă monedele plane şi unele concave (skeyphate). Lumea medievală a folosit drept etalon, pe rând, dinarul, grosul şi talerul, dar statele germane au adoptat pfenigul, care în Anglia a devenit penny.

    Perperul a fost emis de împăratul Alexis I, în cadrul unei mari reforme monetare, în anii 1092 – 1093. Moneda a fost bătută până la finele domniei lui Andronic al III-lea, în 1328. În secolul XII statele germane scot piese noi, aşa numitele bactreate – bani de tinichea, foarte subţiri, care foşneau. În secolul XIII în Anglia apare sterlingul, monedă din argint, în Austria creiţarul (cu o cruce – kreutz – pe revers) iar la Florenţa florinul, de aur. Cruciadele şi sumele importante de bani necesare finanţării acestora au constituit un stimul pentru sistemul bancar european.

    În jurul anului 900 în China apar banii de hârtie, iar în 960 emisiunile de bancnote au devenit regulate. Rezultatul nu este greu de ghicit: inflaţie, cămătărie, dar şi primul tratat despre monetărie, al împăratului Hung Tsun (1149). Banii de hârtie sunt folosiţi şi de Imperiul Mongol, care după 1230 includea şi China. în următoarea sută de ani hârtia devine ban în India, Japonia şi Persia. După 1400 putem vorbi deja de hiperinflaţie – o bancnotă cu o valoare nominală de 1000 de monede ajunge să valoreze numai trei.

    Europenii află despre banii de hârtie de la Marco Polo, care a trăit în China între 1275 şi 1292.

    În 1355 Nicole Oresme, cel mai important economist al Evului Mediu publică De Origine Natura Jura et Mutationibus Monetrum, unde face conexiunea dintre cantitatea de metal preţios aflat în circulaţie şi valoarea banilor. În 1370 Oresme devine consilier al regelui Charles V al Franţei.

    Din 1400 încep să apară băncile, la Barcelona şi la Genoa în timp ce la Florenţa este legalizată modificarea dobânzilor.
    1440 însemnă inventarea tiparului, de către Gutenberg. Tiparniţa este modificată, printre alţii şi de Leonardo da Vinci, pentru a putea fi folosită la producerea banilor, cu 200 de ani înainte de apariţia primelor bancnote în lumea occidentală.

    Cincisprezece ani mai târziu chinezii renunţă la banii de hârtie, după 500 de ani de folosire a acestora. La baza deciziei pare a sta inflaţia.

    Pentru europeni urmează perioada marilor descoperiri geografice – America, drumul spre India, conchistadorii în America de Sud – iar dezvoltarea comercială care a urmat acestora a fost cât se poate de benefică dezvoltării sistemului financiar.

  • Istoria banilor: dezvoltarea sistemului financiar mondial

    Pe măsură ce timpul a trecut, sistemul financiar mondial, pentru că putem vorbi deja de aşa ceva, se dezvoltă: egiptenii pun bazele unui sistem bursier, romanii se confruntă, în timpul celui de-al doilea război punic, dintre Roma şi Cartagina, cu inflaţia generată de enorma cerere de bani pentru plata trupelor iar insula greacă Delos devine un important centru bancar. Spiritul novator chinez se manifestă şi el: apar banii din piele (de cerb), cu o valoare de 40.000 de monede de bază.

    Romanii au reacţionat cu o relativă întârziere la baterea de monedă, dar au adoptat, pe lângă aur şi argint, şi metalele mai puţin preţioase, cum ar fi arama. Împăratul Augustuts a reformat atât sistemul monetar cât şi pe cel al taxelor, impozitând tranzacţiile comerciale, deţinerea de terenuri şi câştigurile.

    În toată această perioadă, cele mai folosite unităţi monetare de către greci erau halcousul (din aramă, echivala cu o treime de obol), obolul (o şesime de drahmă), drahma (din argint), staterul (din aur, echivala cu 4 drahme) şi talantul (600 de drahme). Romanii foloseau libra şi uncia, din aramă, denarii din argint şi aureusii din aur.

    Alungarea cămătarilor din templul Ierusalimului de către Isus nu a fost decât un episod minor al dezvoltării sistemului monetar, cu bunele şi relele sale: în anul 250 conţinutul de argint al monedelor romane scade la 40% iar în 270 la numai 4%, consecinţe ale inflaţiei accelerate. Aurelian încearcă să combată acest flagel printr-o emisiune de noi monede de aur pur, cărora le ridică valoarea de două ori şi jumătate. Fără prea mare succes, pentru că inflaţia rămâne o problemă şi pentru Diocleţian. Acesta este învins de forţele pieţei, chiar dacă a introdus controlul preţurilor şi al dobânzilor, şi abdică. Pe de altă parte, Diocleţian este cel ce a introdus primul sistem de buget anual, cu succes.

    Inflaţia nu s-a lăsat învinsă nici de trecerea la creştinism a Imperiului Roman, chiar dacă, cu această ocazie, împăratul Constantin cel Mare a confiscat enormele comori acumulate în templele “păgâne”.

    Mai trebuie remarcat şi faptul că împăratul Constantin a emis o monedă de aur, solidus, în anul 306, care a fost produsă, fără a i se schimba greutatea sau puritatea timp de 700 de ani. O măsură a inflaţiei acelori timpuri este evoluţia valorii aurului: în anul 307 preţul era dublu faţă de cel stabilit de Diocleţian cu şase ani mai devreme iar în 324 preţul era de şase ori mai mare. Ceva mai târziu, în Egipt, o măsură de aur care valora 300.000 de denari ajunge să coste 2.120.000.000 de denari.

    Invaziile barbare au frânat evoluţiile monetare, activităţile bancare sunt abandonate, iar monedele emise de episcopul Mellitus în Londra sunt folosite mai mult drept bijuterii decât pentru scopuri comerciale.

  • Istoria banilor: de la cochiliile de scoici la colţii de câini

    “Cu buzunarul plin de bani, eşti înţelept, frumos şi mai cânţi şi bine”, spune un vechi proverb evreu. Este, poate, una din cele mai sugestive caracterizări a ceea ce înseamnă banul şi istoria sa pentru omenire.

    Practic, istoria banilor este istoria omenirii, cele două neputând fi separate.

    O spune chiar o personalitate a lumii moderne a banilor, Alan Greenspan, fostul preşedinte al Rezervei Federale a Statelor Unite. “Ieri i-am spus unui amic, cam chetuitor, că trebuie să vorbesc despre istoria banilor. <Înţeleg istoria banilor. Cum am câţiva, repede devin istorie>, a răspuns acesta. Din fericire, nu toată lumea este ca prietenul meu”, spunea, în 2002, Alan Greenspan.

    Din fericire, pentru ca prietenul lui Greenspan să poată face istorie, cineva, în zorii omenirii s-a gândit să schimbe greoiul sistem al schimburilor comerciale bazat pe troc. Sarea, condimentele, ceaiul, vitele sau grânele au fost primii bani ai omenirii, bunuri din păcate greu de mânuit şi perisabile. Între 3000 şi 2000 înainte de Hristos, în Mesopotamia, se pun bazele sistemului bancar de astăzi, templele şi palatele dovedindu-se locuri sigure pentru depozitarea bunurilor – produse agricole sau metale preţioase.

    Câteva sute de ani mai târziu, Codul lui Hammurapi legifera activităţile bancare, în Babilon. Ceva mai departe, în China, cu circa 1.200 de ani înainte de Hristos, cochiliile de scoici erau folosite pentru schimburile comerciale; în timp scoicile s-au dovedit extrem de rezistente pe pieţele monetare, fiind folosite în unele zone din Africa, chiar până la jumătatea secolului XX.

    Chiar din zorii tranzacţiilor, banii au avut şi adversari: o legendă greacă vorbeşte de legislatorul Solon, care ar fi bătut monede cât roata carului, pentru a-i dezvăţa pe cetăţeni de acumulările monetare.

    Monedele din piatră se regăsesc şi în insula Yap din Arhipelagul Carolinelor din Pacific: acestea erau găurite la mijloc şi puteau fi transportate, înşirate pe o prăjină, de doi oameni. Cercetătorii nu precizează cum erau transportate monedele de valoare maximă, care aveau 3,5 metri în diametru şi cântăreau până la cinci tone. Un amănunt: insula nu are cariere de piatră, materia primă pentru bani fiind transportată cu plutele, de la mare distanţă. Banii erau ţinuţi în faţa casei, ca semn al averii. Un purcel costa o monedă de jumătate de metru, iar o nevastă una de 1,3 metri.

    Alte forme de bani neobişnuite mai sunt colţii de câine, folosiţi în insula Salomon din Pacific, brăţările folosite pe Coasta de Fildeş, clopoţeii de bronz din Zimbawe sau cuţitele în China.