BusinessMagazin

Tag: regizor

  • A long time ago in a galaxy far, far away: lucruri mai mult sau mai puţin ştiute despre fenomenul Star Wars

    „În ziua când a avut loc lansarea eram pe Coasta de Est şi participam la o emisiune de radio“, povesteşte Gary Kurtz, unul dintre producătorii Star Wars. „Pe la mijlocul emisiei, un ascultător a intrat în direct şi a început să dea tot felul de detalii despre film. I-am spus că ştie destul de multe lucruri, dat fiind că eram abia în ziua lansării filmului, iar el mi-a răspuns că l-a văzut deja de patru ori. În momentul acela mi-am dat seama că ceva se întâmplă“. Ziua Star Wars a adus „o nouă eră pentru genurile science-fiction şi fantasy. A deschis apetitul lumii întregi pentru aceste poveşti, pentru că a reuşit să traducă ceva complicat pe înţelesul oamenilor. A fost şi este un moment definitoriu în istoria filmului“, explică debutul fenomenului Star Wars Robert Muratore, producător al documentarului The people vs. George Lucas.

    „I HAVE A BAD FEELING ABOUT THIS!“

    Câteva generaţii mai târziu, curiozitatea faţă de noul film din universul Star Wars este mai mare ca oricând. Este o stare pe care o putem numi, simplu, mania Star Wars. Ca multe dintre lucrurile care schimbă lumea, Star Wars a pornit nesigur şi are o poveste de dezvoltare inspiraţională.

    Povestea spune că George Lucas nu reuşea să termine scenariul lui Star Wars; avea firul evenimentelor în minte, dar nu reuşea să îl transpună într-un format pe care să îl poată prezenta caselor de producţie. Apoi şi-a adus aminte de un text pe care îl citise în facultate, „Eroul cu o mie de feţe“, o explorare a miturilor universale. Lucas a recitit studiul semnat de Joseph Campbell şi a înţeles ce avea de făcut: să concentreze întreaga poveste în jurul unui singur personaj, Luke Skywalker, şi al drumului pe care acesta îl avea de urmat.

    Lucas nu a avut însă mare încredere în filmul său, fapt ilustrat cel mai bine de un celebru pariu pe care regizorul l-a pus cu bunul său prieten Steven Spielberg. În timpul filmărilor pentru Star Wars, Lucas a făcut o vizită la studioul unde Spielberg pregătea un alt clasic al anilor ’70, Întâlnire de gradul III. „George era extrem de supărat, credea că Star Wars nu se va ridica la înălţimea aşteptărilor lui“, a povestit Spielberg într-un interviu acordat celor de la Turner Classic Movies. „Credea că a făcut un film pentru copii. Aşa că a venit la mine şi mi-a spus că Întâlniri de gradul III o să aibă mult mai mult succes decât Star Wars, că o să fie cel mai de succes film din toate timpurile. Mi-a propus şi un pariu: 2,5% din încasările Star Wars pentru 2,5% din încasările mele. I-am spus că sunt de acord“.

    Întâlnire de gradul III a fost într‑adevăr un hit, generând venituri de 303 milioane dolari. Însă Lucas a fost adevăratul câştigător, iar, pentru Spielberg, pariul s-a dovedit a fi mai mult decât inspirat. După calculele celor de la Time, 2,5% din încasările Star Wars i-au adus lui Spielberg în jur de 40 de milioane de dolari. „Filmul meu a fost o poveste de succes, dar Star Wars a fost un fenomen“, spune Spielberg, precizând că „George îmi trimite şi azi bani în contul acelui pariu“.

    După primul film din serie, George Lucas a devenit proprietarul francizei, el închiriind practic drepturile celor de la 20th Century Fox. Cu banii obţinuţi, Lucas a pus bazele Industrial Light & Magic, compania de efecte vizuale care a semnat sute de filme în anii ce au urmat. Regizorul a mers chiar mai departe, creând o companie de cercetare pentru a găsi noi metode de a edita efecte de sunet sau vizuale; acea companie a inventat multe dintre sistemele folosite astăzi de marile case de producţie. În caz că nu aţi ghicit, compania în cauză se numeşte Pixar. George Lucas are astăzi o avere estimată la 5 miliarde de dolari, ocupând locul 309 în topul Forbes 500 miliardari.

    „HE IS THE CHOSEN ONE. SURELY YOU MUST SEE IT“

    De ce a generat însă Star Wars un val de entuziasm nemaiîntâlnit? Ce a diferenţiat povestea cavalerilor Jedi de altele? „Cred că este important să înţelegem de cine a fost bine primită“, explică sociologul Andrei Boţeşteanu: „Pentru un segment considerabil de public, Star Wars îmbină dozele potrivite de nostalgie şi optimism. În sfârşit, nu mai e nevoie să consume Star Wars clandestin, ci o pot face ca oamenii, în HD şi la vedere, public. Orgoliul acestui public e şi el mângâiat, fiind în cele din urmă recunoscuţi ca demni de a fi vizaţi de promovarea Disney. Contăm şi putem să arătăm asta cu gadgeturi şi cu alte lucruri disponibile în România. Celălalt segment de public, mai tânăr, primeşte Star Wars aşa cum primeşte şi moda. Este o atitudine consumeristă, de apartenenţă la „the next big thing“. Este un public mai puţin fidel personajelor, cât universului Star Wars, probabil un public care va sesiza mai degrabă lipsa efectelor speciale decât arta trucurilor de cameră folosite la filmele mai vechi din serie.“

    Privind înapoi la anii ’70, devine clar că Star Wars a fost construit pentru succes din mai multe puncte de vedere. Pentru a înţelege fenomenul Star Wars, trebuie să înţelegem contextul. Încă de la sfârşitul secolului XIX genul science-fiction devenise extrem de popular, mai ales datorită unor autori precum Jules Verne sau H.G. Wells. Această tendinţă a continuat şi în secolul XX, când poveştile au devenit mai complexe şi mai sofisticate. În anii ’70 exista deja o listă lungă de autori consacraţi, dintre care trebuie amintiţi Isaac Asimov, Philip K. Dick, Ray Bradbury sau Larry Niven; aceştia au adus o nouă dimensiune genului, dezvoltând lumi şi personaje aparte.

    Evoluţia filmelor science-fiction a fost una similară, fapt explicat prin costurile foarte mici de producţie de la acea vreme. Dacă pentru un western, un alt gen foarte popular la acea vreme, producătorii aveau nevoie de costume, de cai sau de mai multe decoruri, toate acestea ridicând costul unui film, în cazul SF-urilor toate acestea puteau fi înlocuite prin efecte speciale. Iar la acea vreme efectele nu presupuneau investiţii precum cele de astăzi; spre exemplu, puţini au remarcat probabil că atunci când nava pilotată de Han Solo trebuie să treacă printr-un câmp de asteorizi, una dintre pietre este de fapt un cartof, iar alta un pantof. Explicaţia este una simplă: oamenii nu erau obişnuiţi cu efectele speciale şi nu aveau aşteptări, iar asta permitea producătorilor să folosească diverse trucuri pentru a simula obiecte sau acţiuni. Cu alte cuvinte, filmele şi serialele science-fiction au devenit apreciate de casele de producţie pentru că erau ieftine şi relativ uşor de realizat.

    Deşi genul science-fiction era popular, filmele de profil nu aveau încă rezultate extraordinare la box-office. 2001: A Space Odyssey, filmul lui Kubrick lansat în 1968, a obţinut din încasări sub 60 de milioane de dolari. Acest lucru avea să se schimbe însă în 1977, anul în care două filme SF au ocupat primele poziţii în topul celor mai profitabile producţii.

  • Regizorul Tudor Giurgiu şi compozitorul Andrei Tudor, laureaţi ai premiilor Matei Brâncoveanu

    „Acum doi ani, atunci când am început organizarea primei ediţi a Galei Premiilor Constantin Brâncoveanu, ne-am dat seama că trebuie şi putem să facem mai mult, astfel încât să putem acoperi cultura românească în întregul ei. Ne-am dat seama că este foarte greu să faci distincţi obiective între creatorii şi istoricii consacraţi şi cei mai tineri. Ne-am dorit să le arătăm că îi susţnem, că îi încurajăm şi că vrem să le fim parteneri în acest drum lung şi uneori anevoios al excelenţei şi al recunoaşterii. Acesta a fost motivul pentru care am decis ca, începând cu acest an, să organizăm o decernare de premii dedicată special lor, tinerilor artişti şi oameni de cultură care au dovedit deja că au un talent şi o forţă de muncă extraordinare”, a declarat Nawaf Salameh, preşedintele Fundaţei Alexandrion.

    Au fost premiaţi tineri din opt domenii diferite – literatură, arte vizuale, teatru, film, dans, muzică clasică, muzică pop/jazz şi ştiinţe socio-umane. Nominalizările şi selecţa câştigătorilor au aparţnut unui juriu independent, condus de prof. Bogdan Ion Lefter, poet, eseist, critic şi istoric literar român. Din juriu au mai făcut parte criticul de teatru Monica Andronescu, criticul de artă Irina Cios, compozitorul Dan Dediu şi istoricul Bogdan Murgescu.

    “Am premiat cariere construite şi personalităţ puternice, oameni în vârstă de 40-45 de ani, am premiat o generaţe intermediară şi o performanţă la mijloc de carieră. Un alt criteriu al juriului a fost cel al recompensării şi recunoaşterii rezultatelor din 2015”, a declarat prof. Bogdan Ion Lefter.

    La secţunea Literatură, câştigătorul desemnat a fost Vasile Ernu, cu volumul Sectanţi (vol. 1 din Mică trilogie a marginalilor). În aceeaşi categorie au mai fost nominalizaţ Teodor Dună, pentru “Obiecte umane” (poezie – Editura Cartea Românească, 2015), şi Florin Lăzărescu – pentru „Întâmplări şi personaje” (proză scurtă, Editura Polirom, 2015).

    Mihaela Kavdanska este câştigătoarea secţunii Arte Vizuale, pentru proiectele multimedia prezentate în expoziţii şi spectacole la Bucureşti, Cleveland, Nova Gorica/Gorizia, Linz, Stuttgart, Trastevere, Viena (toate în 2015). La secţunea Arte Vizuale au mai fost nominalizaţi Ciprian Mureşan, pentru expoziţiile personale de la Ludwig Museum din Budapesta şi Wilkinson Gallery din Londra, precum şi pentru participările la expoziţii de grup la Bucureşti, Berlin, Los Angeles, Paris, Tirana, Winterthur (toate în 2015) şi Ecaterina Vrana, pentru expoziţiile personale de la Galeria aiurart (vernisaj: 22 aprilie 2015), Galeria Cărtureşti Carusel (vernisaj: 23 aprilie 2015) şi Muzeul de Artă din Constanţa (vernisaj: 30 iulie 2015).

    George Costin, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu, Adrian Nicolae, Andrei Huţuleac, Alexandru Pavel (trupa de actori tineri constituită de regizorul Victor Ioan Frunză) sunt câştigătorii secţunii Teatru, pentru rolurile din “Steaua fără nume”, la Centrul Cultural European pentru UNESCO Nicolae Bălcescu (premieră în 2015, după un rodaj la sfârşitul lui 2014), “A douăsprezecea noapte” (premieră: 19 noiembrie 2015) şi „Romeo şi Julieta” la Teatrul Metropolis (premieră: 23 noiembrie 2015).

    În aceeaşi secţune au mai fost nominalizaţ Mariana Cămărăşan (regizoare), pentru spectacolul “N(aum)”, pe texte de Gellu Naum, proiect Unteatru/ Teatrul Metropolis din Bucureşti/ Fundaţia Gellu Naum (premieră: noiembrie 2014, relansat pe 1 mai 2015) şi Andrei şi Andreea Grosu (regizori şi creatori ai Unteatru), pentru spectacolele regizate în 2015: “The Sunset Limited” (premieră: 14 noiembrie 2015) şi „Livada de vişini” (premieră: 24 şi 25 noiembrie 2015), ambele la Unteatru.

    Regizorul Tudor Giurgiu este laureatul secţunii Film a premiilor Matei Brâncoveanu, pentru lung-metrajul de ficţiune “De ce eu?” (Libra Film, premieră în România: 27 februarie 2015). ”Este primul premiu pe care îl iau în România cu De ce eu? Este o poveste personală şi complicată, mi-a luat mult timp să-l fac. E cel mai important proiect la care am lucrat. Aş vrea să rămână cunoscut ca o radiografie a societăţi româneşti a anilor 2000”, a spus Tudor Giurgiu într-un mesaj înregistrat.

    Au fost nominalizaţ la această secţune Oana Giurgiu, pentru lung-metrajul de documentar „Aliyah Dada” (Libra Film, premieră în România: 27 martie 2015) şi Radu Jude (regizor) – pentru lung-metrajul de ficţiune „Aferim!” (HiFilm Productions, premieră în România: 27 februarie 2015).

    Cosmin Manolescu, coregraf şi dansator, este câştigătorul secţunii Dans, pentru „the kite/zmeul sau ce este dansul contemporan” (spectacol independent; premieră: 12 şi 13 noiembrie 2015) şi „Fragil”.

    Au fost nominalizaţ la această categorie şi Andrea Gavriliu (coregrafă, actriţă şi dansatoare), pentru „3 ore după miezul nopţii” la Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte (regia: Mihai Măniuţiu; premieră: 13 noiembrie 2015) şi “Vertij” la Teatrul Aureliu Manea din Turda (coregrafie în colaborare cu Vava Ştefănescu; regia: Mihai Măniuţiu; premieră: 25 aprilie 2015) şi Vava Ştefănescu (coregrafă şi dansatoare), pentru „UbuZdup” la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj (regia: Tompa Gabor; premieră: 9 iunie 2015) şi „Vertij” la Teatrul Aureliu Manea din Turda (coregrafie în colaborare cu Andrea Gavriliu; regia: Mihai Măniuţiu; premieră: 25 aprilie 2015).

    Dirijorul Tiberiu Soare este câştigătorul premiului Matei Brâncoveanu pentru Muzică Clasică, pentru CD-ul realizat la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio cu simfonia „Manfred”, de Piotr Ilici Ceaikovski (Editura Casa Radio, 2015).

    Au mai fost nominalizaţ la aceeaşi secţune şi Mihai Măniceanu (compozitor), pentru “Reductio ad absurdum – Concertino pentru pian şi orchestră de cameră” (primă audiţie absolută în cadrul Festivalului Enescu, în interpretarea ansamblului Profil, 5 septembrie 2015) şi Diana Moş (violonistă), pentru susţinerea muzicii contemporane româneşti în recitaluri solistice la Berlin şi Oldenburg (mai-iunie 2015).

    Compozitorul şi pianistul Andrei Tudor este câştigătorul secţunii Pop/Jazz, pentru proiectul „Fusion Concerto pentru pian şi orchestră” (prezentare publică: iunie 2015), precum şi pentru CD-ul „Guardian Angel” al Angelei Gheorghiu (lansare: decembrie 2014) şi piesa „A million stars” cu care a concurat Luminiţa Anghel la Eurovision 2015 (lansare: februarie 2015).

    La această secţune au fost nominalizaţ şi Cătălin Creţu (compozitor), pentru volumul “De la sunetul sinus la anatomia umbrei. Perspective tehnologice în muzica nouă” (Editura Vellant, 2015) şi pentru proiectele de muzică electronică derulate în anul 2015 şi Jazzapella, grup vocal relansat în formula Zoltán András, Ana Băncescu, Elena Moroşanu, Ana-Cristina Leonte, Bogdan Tudor, Mihail Grigore, pentru concertele şi înregistrarile din anul 2015.

    Marius Diaconescu, conf. dr. La Universitatea din Bucureşti, a fost laureatul secţunii Ştiinţe Socio-Umane, pentru proiectul „Digitizarea documentelor medievale din Arhivele Naţionale ale României”, coordonat la Universitatea din Bucureşti, în parteneriat cu Arhivele Naţionale ale României, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi Arhivele Naţionale ale Norvegiei (proiect 2015-2016).

    Celelalte nominalizări la această secţune au fost Alexander Baumgarten (conf. dr. la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca), pentru proiectul colecţiei „Biblioteca medievală” iniţiat şi coordonat la Editura Polirom (27 de volume cu începere din 2003; apariţii 2015: Christine de Pizan, Cartea cetăţii doamnelor şi Raimundus Lullus, Ars brevis) şi Victoria Stoiciu (Fundaţia Friedrich Ebert, Bucureşti, pentru proiectul “Monitorul social de investigare a realităţilor sociale româneşti” (proiect lansat în iunie 2015).

    Înfiinţată în anul 2003, Fundaţia Alexandrion şi-a pus amprenta în susţinerea artei, culturii şi sportului românesc. Sute de proiecte din aceste domenii, dar şi sponsorizări punctuale şi activităţi de într-ajutorare s-au concretizat cu sprijinul fundaţiei. Printre aceste proiecte se numără refacerea unor lăcaşe de cult, lansări de cărţi, retipărirea, alături de Biserica Ortodoxă Română, a Bibliei de la Bucureşti, Premiile Constantin Brâncoveanu, sponsorizarea Olimpiadelor de la Atena, Beijing şi Londra, precum şi suţinerea mai multor echipe sportive de handbal şi fotbal.

     

  • Ce vedem la cinema: În voia mării

    Regizorul Ron Howard (”O minte sclipitoare“) aduce din 4 decembrie pe marile ecrane aventura ”În inima mării“, o poveste dramatică despre expediţia balenierei Essex, inspirată din bestsellerul omonim semnat de Nathaniel Philbrick.

    În iarna anului 1820, vasul Essex este atacat şi distrus de o balenă uriaşă cu o voinţă distrugătoare, aparent raţională. Dezastrul maritim care s-a întâmplat în realitate îl va inspira pe Herman Melville să scrie ”Moby-Dick“. însă, cartea nu relatează decât jumătate din poveste.

    O producţie Warner Bros. Pictures, filmul ”În inima mării“ reuneşte o distribuţie de excepţie din care fac parte Chris Hemsworth, Owen Chase, Benjamin Walker, Cillian Murphy sau Tom Holland.

  • Cronică de film: Maze Runner: The Scorch Trials

    Cei care au văzut prima parte a francizei the Maze Runner, printre care mă număr şi eu, aşteptau cu o oarecare doză de curiozitate continuarea poveştii bazate pe cartea lui James Dashner. The Scorch Trials aduce câteva completări la conceptul primului film, explicând cauzele care au dus la devastarea planetei.

    Filmul este plin de acţiune, urmărind aventurile celor care au evadat din labirint. Ei se confruntă acum cu pericolele prezente la tot pasul într-o lume distrusă de un virus despre care nu ştim prea multe. Partea a treia va oferi, cel mai probabil, ceva lămuriri în această privinţă.

    Din punctul de vedere al calităţii actoriceşti, The Scorch Trials nu este genul de film care să propună actori pentru premii. Este un film plin de efecte speciale şi de personaje realizate pe calculator; cred că nici măcar regizorul Wes Ball nu şi-a propus să dezvolte prea mult această latură. Tot pe regizor cade vina şi pentru cele câteva stângăcii care sunt evidente de-a lungul filmului.

    Proiectul The Maze Runner a fost gândit, încă de la început, ca o serie în trei părţi, lansările având loc în 2014, 2015 şi 2017. Primul film s-a bucurat de un succes moderat la box office, cu încasări de 350 de milioane de dolari la nivel global, iar partea a doua pare să îi calce pe urme. Până în prezent, în cele opt săptămâni ce au trecut de la lansare, The Scorch Trials a generat venituri de peste 300 de milioane de dolari din vânzarea de bilete. Luând în calcul şi bugetul de 61 de milioane de dolari, producătorii vor fi cu siguranţă mulţumiţi de performanţele filmului.

    Filmul este regizat de Wes Ball, care a semnat şi The Maze Runner, cunoscut mai mult pentru documentarele sale decât pentru lungmetraje. În distribuţie îi regăsim pe Dylan O’Brien (The Internship, High road, The first time), Kaya Scodelario (Tiger house, Skins, The truth about Emanuel), Thomas Brodie-Sangster (Game of thrones, Phantom halo, Rain) şi Patricia Clarkson (The green mile, Shutter Island, Vicky Cristina Barcelona).

    Una peste alte, The Scorch Trials este un film care se aseamănă cu prima parte a seriei: este dinamic şi urmează o reţetă a succesului de care Hollywood pare să nu se mai sature, şi anume distrugerea aproape totală a planetei.

    Cât va mai ţine acest subiect rămâne de văzut, dar mi-e greu să cred că acesta este ultimul film cu viruşi şi zombi despre care vom vorbi în viitorul apropiat.
     

  • Un Hamlet în mediul de business: regizorul de teatru care oferă traininguri pentru mediul de business

    Mărturisesc că prima dată am vrut să scriu despre Dan Vasile în urmă cu vreo opt – nouă ani, la începuturile Business Magazin; m-a atras atunci ceea ce mi se părea a fi independenţa de care Dan dădea dovadă, faptul că regiza spectacole în ţară, că lucra pe proiecte şi că rezista în lumea teatrului – voiam să scriu despre astfel de oameni, care nu erau legaţi de o slujbă şi de un program, un astfel de trai mi se părea nemaipomenit, atunci. Nu mai ştiu de ce am abandonat ideea, cred că a venit criza şi nu a mai fost loc pentru astfel de abordări. După ani l-am regăsit pe Dan Vasile într-un grup de bărbaţi care îşi propune să rescrie normele eleganţei masculine româneşti; îşi lăsase o barbă respectabilă şi avea propria firmă, care se cheamă, cum altfel?!, „Mr. Vasile“. În fond tot un soi de independenţă.

    Dan Vasile a devenit Mr. Vasile cu patru ani în urmă. „A fost un gând care se leagă de umorul pe care îl cultiv. Când te iei prea în serios, este un semn că ai îmbătrânit şi ai luat-o razna. M-am întrebat ce voi face şi am zic că mă vând cel mai bine pe mine, aşa că am numit compania Mr. Vasile“. A început cu ani în urmă cu traininguri motivaţionale, petreceri corporate neconvenţionale sau team buildinguri altfel decât cele obişnuite, activităţi derulate în paralele cu regia de teatru. Printre cei mai vechi clienţi se numără lanţuri de hipermarketuri sau de retail pentru care lucra cu  grupe de 400 de oameni pe tehnici de vânzare. „Aveam săptămâni în şir în care lucram cu câte două echipe pe zi, patru ore cu unii şi patru ore cu alţii. Era extenuant.“ Piaţa i s-a format „din gură în gură“, de la sine, oamenii apreciind la el faptul că propunea ceea ce numim „ieşirea din zona de confort“.

    La un moment dat i-a întâlnit ce cei de la compania Trainart, care căutau un actor. A fost o „potrivire de caracter“ între compania de training şi regizor, şi de atunci au făcut „mii de traininguri“. Au creat inclusiv un produs, Metamorphosis, care urmăreşte stimularea leadershipului intuiţional, care merge pe zona intuitivă şi nu pe zona raţional-logică, care oricum există în fiecare lider, îmi explică Dan. „Antrenând anumite exerciţii din programarea neurolingvistică, tehnici din teatru şi altele asemenea, am făcut un program de două zile de training care a funcţionat atât în sistem deschis, cu participanţi care cumpărau programul, cât şi în sistem intern, în companii. A fost un moment de extindere pe piaţă, a apărut un brand şi a fost dovada că se pot face astfel de lucruri“. Au venit clienţi mari, din industria de medicamente sau din consultanţa de business. „Ceea ce facem este de top, este zona de fuziune dintre tehnicile de influenţare din teatru şi modul în care faci ajustări extrem de precise cu cel din faţa ta. Astfel de tehnici sunt de bază în pregătirea actorilor, dar au fost aduse spre avocaţi sau oameni de vânzări. Sigur că în occident sunt mai avansaţi, faţă de noi există un oarecare decalaj, dar acesta este binevenit.“

    Dan Vasile a terminat actoria la Hyperion, dar în paralel făcea şi regie de teatru la universitatea de stat. A fost în clasa lui Tudor Mărăscu la regie şi a învăţat actorie cu Eusebiu Ştefănescu. „Au fost profesori buni, de la care am mâncat teatru pe pâine. A fost perioadă fabuloasă, pentru că dimineţile eram la facultate, după-amiezile la Cinematecă şi serile la teatru.“ Primul său spectacol, Pelicanul de August Strindberg, pus în scenă la Teatrul Naţional din Iaşi în 2000, a fost nominalizat la premiile UNITER, pentru debut. „Debutul meu a fost un pic strâmb, pentru că am avut o cronică, pe prima pagină a unui ziar important, care desfiinţa spectacolul. Cineva o luase foarte personal şi era lipsit de afinităţi şi umor. La un moment dat au venit criticii adevăraţi şi au pus lucrurile la punct, iar teatrul s-a văzut cu o nominalizare la UNITER pe care nu o mai avuseseră de 10 ani. Mă aşteptam ca lucrurile să urmeze. Eram invitat la şedinţe la UNITER şi am zis că am început cu dreptul. Dar a început marea aşteptare lângă telefon. A fost o perioadă în viaţa mea când asta am făcut.“

    Era foarte important să sune telefonul şi destinul său artistic ţinea de telefoanele acelea pe care trebuia să le primească, era în mâinile unor domni şi doamne pe care trebuia într‑un fel să-i facă atenţi, să îl bage în seamă. „Permanent era despre ce n-am făcut eu bine, astfel încât oamenii aceştia să mă valorizeze suficient. Întrebările acestea au tot funcţionat într-o bună parte din viaţa mea, ştiind în acelaşi timp că îmi fac treaba, ştiind că lucrurile pe care le fac eu au o oarecare inspiraţie şi o oarecare lucrătură şi un oarecare mecanism bine pus la punct, profesional vorbind. Ştiind că sunt acoperit profesional, mă întrebam în continuare ce ar mai trebui de făcut. Răspunsuri am primit, dar nu mi-au plăcut. Adică anumite lucruri pe care ar fi trebuit să le fac nu ţineau de valorile mele.“ Totuşi telefonul a sunat, şi a avut de lucru, pentru că are peste 30 de spectacole la activ, făcute în 15 ani. „Binişor, mai ales în condiţiile în care am început să montez Shakespeare, Cehov, texte importante, care contează şi au putere, texte prin care dacă intri, eşti altfel. Este un proces de iniţiere, inclusiv personală. Şi mi-am ales oameni interesanţi, scenografi şi actori de la diferite teatre din ţară şi asta a însemnat pentru mine realmente o creştere. Dar aveam spre 30 de ani, doi copii care creşteau, şi mi-am pus nişte întrebări: la ce bun? Avem o discuţie creativă sau ne umilim reciproc? Încotro merg, care este construcţia la care pun umărul?“

    După aceste întrebări a ales businessul. „Mediul de business mă aranjează la nebunie, pentru că este un mediu în care, dacă lucrezi cu toată capacitatea şi îţi faci treaba aşa cum trebuie, eşti valorizat. Este mediul în care primeşti instantaneu respect. Dacă îţi stabileşti o întâlnire cu un CEO, la ora stabilită există deja o cafea şi cineva care te conduce, fără probleme. În teatru, apar urgenţe şi nu dau nici măcar un SMS să anunţe.“

    Totuşi, cum a ajuns la training, coaching şi Mr. Vasile? La un moment dat un prieten care avea o fundaţie l-a invitat la un eveniment de pregătire a trainerilor, pentru care nu avea suficienţi participanţi. „Eram într-o săptămână în care nu făceam nimic şi am zis că orice este mai bine decât să stau acasă. Scriam de fapt articole pentru o revistă, am scris o carte pentru copii, am făcut tot felul de lucruri. Dar am zis OK, hai la TOT şi am avut o mică revelaţie. Ce se presupunea acolo, jocurile de rol, modul în care stăteai de vorbă cu participanţii, se asemăna foarte mult cu modul în care lucram în teatru, modul în propuneam anumite situaţii de învăţare experienţială. Mi-a explodat capul, mi-am spus: «Asta este o potecă interesantă».“ A păşit pe potecă şi telefonul a început să sune.

    O perioadă a lucrat şi în training, şi în teatru, ba o vreme, cam doi ani, a cochetat şi cu publicitatea. „În publicitate am avut o perioadă bună, era la patru ani de la debut şi nominalizare, o perioadă de relativă stagnare în viaţa profesională. Un publicitar mi-a dat şansa să fiu creativ şi vedeam cum iau viaţă proiectele mele.“ 

    Ultimul spectacol  a fost A 12-a noapte la Arad, în 2012, care a ieşit un mix elisabetan, cu muzică şi clovnerii, spectacol „care a fost îngropat de nişte decizii administrative. În momentul acela mi-am dat seama că nu mai vreau să fac parte din aşa ceva, iar acum, deşi consider că nu mi-am agăţat mănuşile în cui, nu mă mai văd întorcându-mă. Poate doar în termenii mei, ceea ce este aproape imposibil, în teatrul aşa cum îl ştiu eu“.

     

  • Ce filme vedem în noiembrie la cinematografele din ţară

    În luna noiembrie în România vom putea urmări la cinema mai multe producţii româneşti, dar şi filme blockbuster precum James Bond, “Spectre” sau ultimul film din trilogia “The Hunger Games”.

    Acasă la tata – Andrei Oprişor – 6 noiembrie

    Robert (Alexandru Papadopol) este un scriitor ce trece printr-o perioadă dificilă din viaţa sa. Decide să se întoarcă acasă în satul natal, prima dată după trei ani de la moartea mamei sale.  În 24 de ore rescrie toate relaţiile: cu tatăl lui, cu prietenul cel mai bun, cu prima iubire, cu trecutul.

    Spectre – Sam Mendes – 6 noiembrie

    Daniel Craig se întoarce pentru a patra oară în rolul lui James Bond. Intriga noului film este dominată de un mesaj codat din trecutul lui Bond, care îl trimite pe agentul 007 pe urmele unei organizaţii sinistre.

    Bucureşti NonStop – Dan Chişu – 13 noiembrie

    Noul film regizat de Dan Chişu povesteşte o noapte din viaţa unui magazin non-stop aflat într-un cartier de blocuri.  Patru persoane conduc patru poveşti diferite legate între ele de un personaj-cheie.

    Microbe et Gasoil (Microb şi gazonlină) – Michel Gondry – 13 noiembrie

    Regizorul al filmului “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” se reîntoarce pe marele ecran cu acest film după o pauză de 2 ani când a regizat Lecume des jours (Spuma Zilelor). Acţiunea filmului se învârte în jurul a doi prieteni care se îmbarcă într-o călătorie de-a lungul Franţei, cu un vehicul pe care l-au construit ei însişi.

    Goosebumps ( Îţi facem părul măciucă) – Rob Letterman – 13 noiembrie

    Filmul îl are în rolurile principale pe Jack Black (R.L Stine) şi Dylan Minnette (Zach), iar atunci când Zach începe să afle tot felul de lucruri despre vecinii săi, el descoperă că Stine are un secret periculos: creaturile pe care le-a creat şi cu care a populat cărţile sale sunt reale, iar Stine îşi protejează cititorii ţinându-le închise în cărţile unde au apărut fiecare.  Când creaţiile lui Stine sunt eliberate neintenţionat dintre paginile manuscriselor, viaţa lui Zach devine de-a dreptul ciudată.

    Le tout nouveau testament (Testamentul nou nouţ) – Jaco Van Dormael- 20 noiembrie.

    Filmul francezului, Van Dormael, o aduce, din nou, pe marile ecrane pe Catherine Deneuve a cărei poveste începe de la o premiză interesant.  Ştiai că Dumnezeu este în viaţă şi trăieşte în Bruxelles cu fiica Lui? Dumnezeu există. Locuieşte la Bruxelles. E odios cu soţia şi fiica lui. S-a vorbit mult de fiul lui, dar foarte puţin de fiica lui. Fiica lui sunt eu. Mă numesc Ea şi am 10 ani. Ca să mă răzbun, le-am trimis tuturor oamenilor din lume, prin sms, data la care vor muri.

    By the Sea (Pe malul mării) – Angelina Jolie – 20 noiembrie

    Unul dintre cele mai admirate cupluri de la Hollywood îşi face apariţia pe peliculă într-o operă regizată de Angelina Jolie. Filmul surprinde un moment de criză al mariajului dintre Roland (Pitt) şi Vanessa (Jolie). Aflaţi într-o staţiune pitorească la malul mării cei doi încep să se confrunte cu probleme care mocneau demult în viaţa lor.

    The Hunger Games: Mockingjay Part 2 (Jocurile foamei: Revolta – Partea a II-a) – Francis Lawrence – 20 noiembrie

    Jennifer Lawrence se întoarce pentru ultima oară în rolul eroinei Katnis Everdeen. Mockingjay Part 2 demarează acţiunea de unde s-a oprit prima parte. În centrul districtelor răzvrătite se află în continuare Capitoliul, reşedinţa preşedintelui Snow. Devine evident că numai moartea acestuia va sfârşi tirania în Panem, aşa că un commando condus de Katniss are ca ţintă capturarea inamicului lor de moarte. O misiune plină de primejdii, care nu se sfârşi fără victime.

    Bridge of Spies – Steven Spielberg – 27 noiembrie

    Veteranul regizor, Steven Spielberg, se reuneşte cu Tom Hanks pentru noul său film. Bridge of Spies – după un scenariu semnat de Matt Charman, recris de Joel şi Ethan Coen – spune povestea primului schimb de prizonieri făcut pe pod, dar şi a încercărilor avocatului James Donovan (Tom Hanks) de a negocia eliberarea pilotului Francis Gary Powers după ce avionul său a fost doborât pe teritoriul Uniunii Sovietice.

    Poveste de dragoste – Cristina Iacob – 27 noiembrie

    A treia producţie românească ce urmează să fie lansată în noiembrie.Poveste de dragoste este un film despre iubirea dintre doi tineri artişti din zilele noastre. În preajma sărbătorilor de iarnă, într-un oraş vechi şi fermecător din Transilvania, Sebastian şi Aprilia încep poveste de dragoste. Doar că nu e atât de simplu cum pare.

    The Good Dinosaur (Bunul Dinozaur) – Peter Sohn – 27 noiembrie

    Cea mai nouă producţie Pixar duce acţiunea în vremurile dinozaurilor. Un Apatosaurus plin de viaţă pe nume Arlo porneşte într-o călătorie remarcabilă, câştigând un companion surprinzător de-a lungul drumului – un băieţel.

  • Cronică de film: Irrational Man

    O idee se repetă, aproape obsesiv, în filmele lui Woody Allen: viaţa este imprevizibilă, iar cele mai multe lucruri se întâmplă aleatoriu. Aceasta este şi tema centrală a celui mai recent film al său, Irrational Man.

     După cum ne-a obişnuit de-a lungul anilor, Woody Allen este atât scenarist cât şi regizor al filmelor sale, iar Irrational Man nu face excepţie. În rolurile principale îi regăsim pe Joaquin Phoenix (Gladiator, Her, Walk the Line, The Master), Emma Stone (The Help, Birdman: Or the Unexpected Virtue of Ignorance, Easy A) şi Parker Posey (The House of Yes, Henry Fool, Superman Returns).

    Deşi este prezentat drept o comedie romantică, avându-i în centru pe Joaquin Phoenix şi Emma Stone, filmul nu are foarte mare legătură cu dragostea, un subiect abordat într‑un mod cumva absurd. Cele două personaje sunt Abe Lucas, un profesor de filosofie ale cărui principii de viaţă sunt lipsite de etica la care ne-am fi aşteptat, interpretat excelent de Phoenix, şi Jill Pollard (Emma Stone), o tânără ce duce o viaţă plictisitoare şi care leagă o strânsă prietenie cu profesorul ei (Phoenix).

    Deşi a fost membru al Greenpeace şi a călătorit în jurul lumii pentru a încerca să schimbe lucrurile în bine, Abe Lucas se găseşte acum într-o situaţie dramatică, fiind alcoolic şi depresiv.  Ceea ce urmează este un scenariu tipic pentru Woody Allen: elemente de nonconformism şi imprevizibilitate ce se leagă armonios, creând un film agreabil.

    Obiceiul lui Woody Allen de a nu da prea multe indicaţii actorilor duce la o aparentă „luptă“ a actorilor cu personajele; aceasta se traduce, judecând după succesul filmelor semnate de regizor, într-un realism care contrabalansează ideile de multe ori ciudate din scenariile lui Allen. Una din scene pare să aducă aminte de „Străinii din tren“ al lui Hitchcock şi personajele sale ciudate. Este un moment interesant, inserat într-un film care prezintă o viziune întunecată asupra vieţii şi care te face să te întrebi dacă titlul este legat, în vreun fel, de cel care i l-a dat.

    În timpul festivalului de la Cannes, cu puţine momente înainte de vizionarea de presă a filmului, Woody Allen a încercat să explice viziunea sa asupra lumii şi asupra meseriei de cineast: „Singurul lucru pe care poţi să îl faci, ca artist, este să găseşti o cale de a explica oamenilor de ce viaţa are un sens. Şi nu poţi face asta fără să îi păcăleşti. Pentru că, în cele din urmă, viaţa nu are niciun sens. Tot ceea ce creezi va dispărea, aşa cum planeta dispare, aşa cum soarele dispare… Toate se vor duce într-o bună zi, indiferent de cât de mult le iubim“, a spus Allen.

    Irrational Man se încadrează în categoria (bine definită, de altfel) a filmelor care sunt fie foarte apreciate, fie foarte criticate. Filmele lui Woody Allen nu permit o zonă de mijloc: cei care îi apreciază filmele vor aprecia şi această ultimă producţie. Ceilalţi o vor evita.
    Recomandarea mea este să urmăriţi Irrational Man, dacă nu pentru stilul mereu inovativ al lui Allen, măcar pentru întrebările pe care acest film te forţează să ţi le pui.
     

  • Wes Craven, maestrul filmelor horror, a murit la vârsta de 76 de ani

    Prolificul regizor de filme horror Wes Craven, autorul lungmetrajului cult “A Nightmare on Elm Street”, a murit duminică, la vârsta de 76 de ani, din cauza unui cancer cerebral, a anunţat familia acestuia, citată de Reuters.

    Craven, care a regizat şi celebrul horror din anii 1990 “Scream”, a murit în locuinţa sa din Los Angeles, înconjurat de cei dragi.

    Wes Craven a fost foarte bolnav în ultimii trei ani, însă a continuat să lucreze la mai multe proiecte, inclusiv câteva de televiziune, un volum de benzi desenate şi un nou film, “The Girl in the Photographs”, care va avea premiera la ediţia de anul acesta a Festivalului de la Toronto, ce va avea loc luna viitoare.

    Născut în oraşul american Cleveland, Craven a devenit celebru, cel puţin în lumea filmului horror, cu lungmetrajul de debut, “The Last House on the Left” (1972), care a devenit un clasic al cinematografiei. A început să lucreze în cinema după ce a fost timp de mai mulţi ani profesor de liceu.

    Alte filme ale sale devenite între timp clasice ale cinematografiei sunt “The Hills Have Eyes” (1977) şi “Creatura din mlaştină/ Swamp Thing” (1982). În 1984, “A Nightmare on Elm Street” i-a adus lui Craven recunoaşterea mondială. Filmul, care a costat mai puţin de 2 milioane de dolari, l-a avut în distribuţie pe Robert Englund în rolul Freddy Krueger, un monstru care bântuie un grup de tineri, în coşmarurile lor. Filmul a avut încasări de 25 de milioane de dolari şi a generat opt continuări, un serial TV şi mai multe romane.

    În 1996, Wes Craven a dat din nou lovitura, cu “Scream – Ţipi… sau fugi!/ Scream”, iar, pe parcursul a 15 ani, a regizat alte trei filme din această franciză.

    În 2005, Craven a schimbat registrul, cu “Zbor de noapte/ Red Eye”, un thriller de succes, cu Rachel McAdams în rolul principal.

    Craven a primit premiul pentru întreaga carieră la New York City Horror Film Festival (2012) şi din partea Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films (1995).

  • Wes Craven, maestrul filmelor horror, a murit la vârsta de 76 de ani

    Prolificul regizor de filme horror Wes Craven, autorul lungmetrajului cult “A Nightmare on Elm Street”, a murit duminică, la vârsta de 76 de ani, din cauza unui cancer cerebral, a anunţat familia acestuia, citată de Reuters.

    Craven, care a regizat şi celebrul horror din anii 1990 “Scream”, a murit în locuinţa sa din Los Angeles, înconjurat de cei dragi.

    Wes Craven a fost foarte bolnav în ultimii trei ani, însă a continuat să lucreze la mai multe proiecte, inclusiv câteva de televiziune, un volum de benzi desenate şi un nou film, “The Girl in the Photographs”, care va avea premiera la ediţia de anul acesta a Festivalului de la Toronto, ce va avea loc luna viitoare.

    Născut în oraşul american Cleveland, Craven a devenit celebru, cel puţin în lumea filmului horror, cu lungmetrajul de debut, “The Last House on the Left” (1972), care a devenit un clasic al cinematografiei. A început să lucreze în cinema după ce a fost timp de mai mulţi ani profesor de liceu.

    Alte filme ale sale devenite între timp clasice ale cinematografiei sunt “The Hills Have Eyes” (1977) şi “Creatura din mlaştină/ Swamp Thing” (1982). În 1984, “A Nightmare on Elm Street” i-a adus lui Craven recunoaşterea mondială. Filmul, care a costat mai puţin de 2 milioane de dolari, l-a avut în distribuţie pe Robert Englund în rolul Freddy Krueger, un monstru care bântuie un grup de tineri, în coşmarurile lor. Filmul a avut încasări de 25 de milioane de dolari şi a generat opt continuări, un serial TV şi mai multe romane.

    În 1996, Wes Craven a dat din nou lovitura, cu “Scream – Ţipi… sau fugi!/ Scream”, iar, pe parcursul a 15 ani, a regizat alte trei filme din această franciză.

    În 2005, Craven a schimbat registrul, cu “Zbor de noapte/ Red Eye”, un thriller de succes, cu Rachel McAdams în rolul principal.

    Craven a primit premiul pentru întreaga carieră la New York City Horror Film Festival (2012) şi din partea Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films (1995).

  • Cronică de film: Southpaw

    Încep prin a spune că cel mai bun lucru din Southpaw este interpretarea lui Jake Gyllenhaal (Prisoners, Nightcrawler, Donnie Darko, Zodiac). Actorul de 35 de ani îşi face treaba cu brio, aşa cum a făcut-o de nenumărate ori de-a lungul anilor. Gyllenhaal este unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale, iar alegerea sa de a juca mai mult în producţii independente este singura explicaţie pentru faptul că a fost ignorat de Academia Americană de Film (Gyllenhaal are o singură nominalizare la Oscar, pentru rolul din Brokeback Mountain). În distribuţie îi regăsim şi pe excelentul Forest Whitaker (Last King of Scotland, Platoon, Lee Daniels’ The Butler) şi pe Rachel McAdams (Midnight in Paris, Sherlock Holmes, About Time).

    Regia filmului este semată de Antoine Fuqua, cunoscut publicului larg mai ales pentru filme de acţiune precum Olympus Has Fallen, The Equalizer, Shooter sau Training Day. Trecerea către genul dramatic nu pare să îi fi prins foarte bine, pentru că desfăşurarea pare pe alocuri grăbită, iar acest lucru duce la o lipsă de profunzime a caracterelor prezentate. Spectatorul nu ajunge să cunoască bine personajele, iar asta afectează experienţa generală a filmului.

    Scenariul prezintă un atlet aflat în anii de glorie, care ajunge pe culmile disperării, dar reuşeşte, în cele din urmă, să găsească puterea de a triumfa din nou. Povestea are câteva momente dramatice bine realizate, dar nu reuşeşte să surprindă pe parcursul celor mai mult de două ore. Spectatorul ştie, încă de la bun început, cum se va termina filmul.

    În concluzie, Southpaw este un film mediocru, dar acest lucru se datorează în mare măsură actorilor. Cu o altă distribuţie, el ar fi trecut neobservat şi fără prea mult succes. Este un film cu o desfăşurare uşor de anticipat, destinat în mare măsură celor care au apreciat filme precum Rocky sau The Fighter.

    Nota: 7/10