BusinessMagazin

Tag: Proprietate

  • Cele mai inovatoare companii din lume, conform Thomson Reuters

    De ce are o companie nevoie pentru a deveni cu adevărat inovatoare şi care sunt cele care schimbă lumea de astăzi, aşa cum o ştim?

    Rândurile de mai sus se regăsesc în raportul Top 100 Global Innovators, realizat de Thomson Reuters şi ajuns la cea de-a cincea ediţie; pe scurt, documentul îşi propune să descopere companiile care influenţează modul în care trăim. Top 100 Global Innovators este o listă a companiilor care au ieşit în evidenţă transformând creativitatea şi originalitatea în bunuri tangibile.

    Pentru a alege companiile din Top 100 Global Innovators, cei de la Thomson Reuters folosesc o serie de instrumente pentru a monitoriza patentarea proprietăţii intelectuale, precum Derwent World Patent Index, Derwent Patent Citation Index, Quadrilateral Patent Index şi Thomson Innovation. Pornind de la aceste resurse, companiile sunt evaluate pe baza mai multor criterii, inclusiv volumul de patente pentru invenţii, rata de succes a patentelor depuse, obţinerea protecţiei pentru patente pe pieţele dezvoltate şi influenţa patentelor asupra altor companii. Lista pe 2015 oferă mai multe schimbări faţă de anii trecuţi, reflectând modul în care balanţa de putere s-a schimbat în lume atunci când vine vorba de inovaţie şi comerţ.

    În ansamblu, Top 100 Global Innovators demonstrează beneficiile aduse de încurajarea inovaţiei, precum şi de investiţiile în protecţia proprietăţii intelectuale. Companiile prezente în raportul celor de la Thomson Reuters au generat în 2014 venituri de peste 429 trilioane de dolari şi au investit peste 20 de trilioane de dolari în cercetare şi dezvoltare. 40 de companii s-au regăsit şi în listele din anii trecuţi, iar cel mai inovator stat pare a fi Japonia, cu 15 companii care „s‑au abonat“ la raportul celor de la Thomson Reuters.

    Statele prezente în Top 100 Global Innovators 2015 reprezintă trei continente, în vreme ce 75% din companii provin din Japonia şi Statele Unite, transformând aceste ţări în adevărate hub-uri ale inovaţiei.

  • A refuzat să promoveze unul dintre angajaţi. Din răzbunare, acesta i-a dărâmat casa şefului său

    Miliardarul David Tepper, administratorul unui fond fmerican de investiţii, a cumpărat vila de vacanţă a fostului său şef pentru mai bine de 40 de milioane de dolari şi a dărâmat-o pentru a face loc unei clădiri de două ori mai mare, potrivit Business Insider. Decizia sa nu ţine de nevoia sa de spaţiu mai mare, ci de răzbunarea pe fostul său şef.

    Tepper a părăsit Goldman Sachs pentru a bune bazele propriului fond de investiţii în momentul în care John Corzine, CEO la acel moment, a decis să nu îl promoveze pe Tepper. Fondul de investiţii Appaloosa a ajuns acum la venituri de 20 de miliarde de dolari sub managementul lui Tepper, potrivit Business Insider.

    David Tepper a cumpărat proprietatea de pe malul oceanului din Sagaponack, New York, de la fosta soţie a lui John Corzien. A plătit 43,5 milioane de dolari pentru aceasta, preţ care a clasat-o drept cea mai scump proprietate din Hamptons la vrema respectivă.

    În vara următoare, a dărâmat casa fostului său şef şi a construit o vilă nouă, mult mai mare. Au trecut cinci ani de atunci, renovarea lui Tepper s-a încheiat, iar noua proprietate are o piscină imensă, un teren de tenis, precum şi o vedere spectaculoasă a oceanului.

    În 2010, Tepper descria planurile sale de renovare în New York Magazine astfel: ”Am putea spune că există dreptate în lume.”

    Sursa: Business Insider

  • A fost pilot de curse, poet şi scenarist de film, dar a rămas în istorie ca fiind creatorul unuia dintre cele mai sofisticate vinuri de Bordeaux

    Baronul Philippe de Rotschild (13 aprilie 1902 – 20 ianuarie 1988), născut Georges Philippe de Rothschild, a fost un membru al dinastiei bancare franceze Rothschild.

    A fost pilot de curse Grand Prix, scenarist de film şi dramaturg, producător de teatru şi film, poet şi unul dintre cei mai de succes producători de vin din lume. Georges Philippe de Rothschild s-a născut în Paris şi a fost cel mai tânăr fiu al baronului Henri de Rothschild (care era un cunoscut scriitor dramatic cunoscut sub numele André Pascal) şi Mathilde Sophie Henriette von Weissweiller.

    La izbucnirea Primului Război Mondial, copilul în vârstă de 12 ani a fost trimis pe proprietatea unde se afla via familiei, în satul Pauillac din Medoc. A dezvoltat acolo pasiunea pentru viaţa la ţară şi pentru afacerea cu vinuri, deţinută de familia sa din 1853, dar căreia tatăl şi bunicul său nu i-au acordat multă importanţă.

    În anii 1920, Philippe a trăit viaţa unui tânăr bogat, ce se găsea deseori în compania unor femei frumoase, de obicei actriţe, în locurile populare din Paris. Pentru o scurtă perioadă de timp, Philippe a participat la curse Grand Prix. A moştenit de la tatăl său pasiunea pentru maşini, dar nu voia să fie cunoscut pentru hobby-ul său şi folosea pseudonimul Georges Philippe pentru a concura. La capitolul curse a avut un succes moderat, ce a inclus câştigarea locului patru în cadrul Grand Prix-ului de la Monaco din 1929.

    Succesul său l-a scos însă din anonimat, aşa că a decis să renunţe la pasiunea pentru astfel de competiţii şi să se întoarcă la conducerea afacerii Chateau Mouton Rothschild. În pofida timpului petrecut în cadrul curselor de maşini şi chiar şi a producţiei filmului din 1932 Lac-aux-Dames (primul film franţuzesc cu sunet care a câştigat recunoaştere internaţională), Philippe şi-a dedicat energia şi ideile castelului Mouton Rothschild din Pauillac.

    La doar 20 de ani a preluat operaţiunile acestuia, iar doi ani mai târziu, în 1924, a venit cu ideea nemaiauzită până atunci de a derula întregul proces de îmbuteliere a vinurilor la castel. Anterior, producătorii de vin vindeau în masă şi lăsau maturarea, îmbutelierea şi marketingul pe seama negustorilor de vin. Ideea lui Philippe de Rothschild era să menţină controlul asupra calităţii produsului său şi să permită marketingul propriului nume.

    În 1932 a început să vândă vinul, poziţionat drept un low-cost din Bordeaux, sub numele Mouton Cadet. Produsul a avut atât de mult succes, încât în cele din urmă a fost nevoit să cumpere struguri din viile aflate în toată regiunea Bordeaux pentru a satisface cererea. În prezent, Mouton Cadet este vinul roşu numărul unu în lume din punctul de vedere al vânzărilor. În 1933, Philippe a extins proprietăţile Mouton-Rothschild cu achiziţia proprietăţii vecine Château d’Armailhac. Până la sfârşitul anilor 1930, vinurile Mouton Rothschild au fost recunoscute printre cele mai bune din lume.

    Izbucnirea Celui de Al Doilea Război Mondial a avut consecinţe grave asupra întregii familii Rothschild, de origine evreiască. După ocuparea germană a Franţei, părinţii lui Rothschild au plecat în regiunea sigură Lausanne din Elveţia, iar conacul din Paris a devenit centrul comandei navale germane. Deşi a fost solicitat să lupte în aviaţia franceză, căderea abruptă a Franţei a avut drept consecinţă arestarea lui Philippe în Algeria de guvernul de la Vichy, iar proprietatea sa a fost confiscată. Cetăţenia sa franceză a fost revocată pentru ceea ce The New York Times descria drept ”părăsirea Franţei fără permisiune oficială sau un motiv valid„.

    Eliberat din custodia regimului de la Vichy în 1941, Philippe Rothschild a ajuns în Anglia, unde s-a alăturat Forţelor Libere Franceze ale generalului Charles de Gaulle. Armata germană a produs daune majore proprietăţii sale, dar, împreună cu câţiva angajaţi dedicaţi, a reuşit să restabilească afacerea, iar până la începutul anilor 1950 începuse să producă din nou vin. În acelaşi timp, s-a întors şi în lumea teatrului, unde a început să scrie piese de teatru în engleză şi franceză, cum ar fi piesa Amantul doamnei Chatterley, bazată pe romanul lui D.H. Lawrence.

    A continuat să scrie poezii. În 1954, s-a recăsătorit cu Pauline Fairfax Potter, şeful designerului de modă Hattie Carnegie. Dezvoltarea cramei a continuat, iar în 1960 Rothschild a anunţat realizarea unui joint venture cu producătorul american de vin Robert Mondavi, alături de care a fondat crama Opus One din California. Baronul Philippe de Rothschild a rămas activ în afacerea cu vinuri până la moartea sa din 1988, la 85 de ani, şi a fost preluată de fiica sa, Philippine, care, pe lângă pasiunea pentru vin a tatălui său, a moştenit-o şi pe cea pentru teatru devenind actriţă ce juca sub numele de scenă Philippine Pascal.

  • A fost pilot de curse, poet şi scenarist de film, dar a rămas în istorie ca fiind creatorul unuia dintre cele mai sofisticate vinuri de Bordeaux

    Baronul Philippe de Rotschild (13 aprilie 1902 – 20 ianuarie 1988), născut Georges Philippe de Rothschild, a fost un membru al dinastiei bancare franceze Rothschild.

    A fost pilot de curse Grand Prix, scenarist de film şi dramaturg, producător de teatru şi film, poet şi unul dintre cei mai de succes producători de vin din lume. Georges Philippe de Rothschild s-a născut în Paris şi a fost cel mai tânăr fiu al baronului Henri de Rothschild (care era un cunoscut scriitor dramatic cunoscut sub numele André Pascal) şi Mathilde Sophie Henriette von Weissweiller.

    La izbucnirea Primului Război Mondial, copilul în vârstă de 12 ani a fost trimis pe proprietatea unde se afla via familiei, în satul Pauillac din Medoc. A dezvoltat acolo pasiunea pentru viaţa la ţară şi pentru afacerea cu vinuri, deţinută de familia sa din 1853, dar căreia tatăl şi bunicul său nu i-au acordat multă importanţă.

    În anii 1920, Philippe a trăit viaţa unui tânăr bogat, ce se găsea deseori în compania unor femei frumoase, de obicei actriţe, în locurile populare din Paris. Pentru o scurtă perioadă de timp, Philippe a participat la curse Grand Prix. A moştenit de la tatăl său pasiunea pentru maşini, dar nu voia să fie cunoscut pentru hobby-ul său şi folosea pseudonimul Georges Philippe pentru a concura. La capitolul curse a avut un succes moderat, ce a inclus câştigarea locului patru în cadrul Grand Prix-ului de la Monaco din 1929.

    Succesul său l-a scos însă din anonimat, aşa că a decis să renunţe la pasiunea pentru astfel de competiţii şi să se întoarcă la conducerea afacerii Chateau Mouton Rothschild. În pofida timpului petrecut în cadrul curselor de maşini şi chiar şi a producţiei filmului din 1932 Lac-aux-Dames (primul film franţuzesc cu sunet care a câştigat recunoaştere internaţională), Philippe şi-a dedicat energia şi ideile castelului Mouton Rothschild din Pauillac.

    La doar 20 de ani a preluat operaţiunile acestuia, iar doi ani mai târziu, în 1924, a venit cu ideea nemaiauzită până atunci de a derula întregul proces de îmbuteliere a vinurilor la castel. Anterior, producătorii de vin vindeau în masă şi lăsau maturarea, îmbutelierea şi marketingul pe seama negustorilor de vin. Ideea lui Philippe de Rothschild era să menţină controlul asupra calităţii produsului său şi să permită marketingul propriului nume.

    În 1932 a început să vândă vinul, poziţionat drept un low-cost din Bordeaux, sub numele Mouton Cadet. Produsul a avut atât de mult succes, încât în cele din urmă a fost nevoit să cumpere struguri din viile aflate în toată regiunea Bordeaux pentru a satisface cererea. În prezent, Mouton Cadet este vinul roşu numărul unu în lume din punctul de vedere al vânzărilor. În 1933, Philippe a extins proprietăţile Mouton-Rothschild cu achiziţia proprietăţii vecine Château d’Armailhac. Până la sfârşitul anilor 1930, vinurile Mouton Rothschild au fost recunoscute printre cele mai bune din lume.

    Izbucnirea Celui de Al Doilea Război Mondial a avut consecinţe grave asupra întregii familii Rothschild, de origine evreiască. După ocuparea germană a Franţei, părinţii lui Rothschild au plecat în regiunea sigură Lausanne din Elveţia, iar conacul din Paris a devenit centrul comandei navale germane. Deşi a fost solicitat să lupte în aviaţia franceză, căderea abruptă a Franţei a avut drept consecinţă arestarea lui Philippe în Algeria de guvernul de la Vichy, iar proprietatea sa a fost confiscată. Cetăţenia sa franceză a fost revocată pentru ceea ce The New York Times descria drept ”părăsirea Franţei fără permisiune oficială sau un motiv valid„.

    Eliberat din custodia regimului de la Vichy în 1941, Philippe Rothschild a ajuns în Anglia, unde s-a alăturat Forţelor Libere Franceze ale generalului Charles de Gaulle. Armata germană a produs daune majore proprietăţii sale, dar, împreună cu câţiva angajaţi dedicaţi, a reuşit să restabilească afacerea, iar până la începutul anilor 1950 începuse să producă din nou vin. În acelaşi timp, s-a întors şi în lumea teatrului, unde a început să scrie piese de teatru în engleză şi franceză, cum ar fi piesa Amantul doamnei Chatterley, bazată pe romanul lui D.H. Lawrence.

    A continuat să scrie poezii. În 1954, s-a recăsătorit cu Pauline Fairfax Potter, şeful designerului de modă Hattie Carnegie. Dezvoltarea cramei a continuat, iar în 1960 Rothschild a anunţat realizarea unui joint venture cu producătorul american de vin Robert Mondavi, alături de care a fondat crama Opus One din California. Baronul Philippe de Rothschild a rămas activ în afacerea cu vinuri până la moartea sa din 1988, la 85 de ani, şi a fost preluată de fiica sa, Philippine, care, pe lângă pasiunea pentru vin a tatălui său, a moştenit-o şi pe cea pentru teatru devenind actriţă ce juca sub numele de scenă Philippine Pascal.

  • Semănătorul de profit

    La Semănătoarea lucrau în urmă cu aproximativ 25 de ani circa 7.500 de angajaţi, care produceau 3.500 de combine agricole. În 2002, compania era singurul producător român de combine de recoltat, ce concura cu New Holland ori John Deere, iar în 2003 aceasta avea o cifră de afaceri de 5,3 milioane de euro şi peste 350 de angajaţi. Semănătoarea a fost una dintre privatizările cu probleme de pe piaţa locală, ce s-a întins pe parcursul a aproape trei ani.

    Societatea şi-a întrerupt activitatea în 1998, iar, la începutul anului 1999, Fondul Proprietăţii de Stat a hotărât trecerea societăţii în lichidare administrativă, după ce anterior adunarea generală a acţionarilor de la SC Semănătoarea SA a decis deschiderea procedurii de faliment a societăţii. În urma a trei liciţatii nereuşite şi a renunţării la o ofertă de 50 de milioane de dolari venită din partea italienilor de la New Holland, fondul proprietatii de stat a vândut, cu acordul sindicatului salariaţilor de la semănătoarea, 56,7% din acţiunile societăţii către MYO-O, deţinută de antreprenorul Ion Rădulea.

    În anul 2004, cei 350 de angajaţi fabricau circa 300 de combine pe an. în prezent, în cadrul producătorui de utilaje agricole mai lucrează opt angajaţi, începutul declinului din industria de utilaje agricole fiind dat de fărâmiţarea terenurilor arabile. Potrivit celor mai recente informaţii publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe, firma Semănătoarea, clasificată în categoria „fabricare a maşinilor şi utilajelor pentru agricultură şi exploatări financiare“ înregistra o pierdere de circa 900.000 de lei, la o cifră de afaceri de aproximativ 365.000 de lei.

    „Un om de afaceri inspirat, care a văzut, cu mult înaintea celorlalţi, în locul fabricilor care acopereau faţa Capitalei clădiri de birouri, apartamente şi complexuri comerciale“, îl descria pe Ion Rădulea un articol din Business Magazin din 2006. De numele lui Ion Rădulea se leagă una dintre legendele real estate-ului românesc. Iar legenda sună astfel: Ion Rădulea a cumpărat la licitaţie în anul 2000 fabrica de utilaje agricole Semănătoarea din Grozăveşti pentru 1,1 milioane de euro, devenind astfel proprietar pe cele 43 de hectare de teren dintr-o locaţie din centrul Capitalei, cu o valoare actuală estimată la 900 de milioane de euro.

    Totul a pornit de la ataşamentul său faţă de compania la care a început să muncească din studenţie. Şi-a inceput afacerile care l-au transformat într-un lider al pieţei imobiliare, dar şi al celei de utilaje agricole, prin dealerul de maşini agricole MYO-O, acţionarul majoritar de la Semănătoarea. A decis să investească în utilajele agricole în avântul general al implicării în afaceri de la începutul anilor ‘90, amplasându-şi sediul în vecinătatea fabricii în 1993. După şapte ani, a revenit la Semănătoarea, în calitate de proprietar. La alţi aproape şapte ani de la preluarea companiei Semănătoarea, a demarat proiectul imobiliar Sema Parc.

    Dezvoltatorul imobiliar spunea că afacerea Semănătoarea l-a costat în total mai bine de 18 milioane de dolari şi, oricât de vizionar ar fi fost, visul de la care a pornit era să repună pe picioare compania producătoare de utilaje agricole de care spunea că îl leagă multe amintiri şi mulţi ani din viaţă. Lansarea proiectului a fost o surpriză pentru piaţă, în condiţiile în care Rădulea era un nou investitor ce se plasa direct pe podiumul dezvoltatorilor dominat de nume sonore. Proiectul Sema Parc de atunci presupunea o dezvoltare prin care fosta platformă Semănătoarea ar fi trebuit transformată în spaţii de birouri, locuinţe şi un centru comercial. Între timp, s-a renunţat la ideea dezvoltării unui mall pe platforma Semănătoarea, iar, până la venirea crizei, în cadrul proiectului au fost dezvoltate doar două clădiri de birouri care au fost vândute grupului austriac Europolis (absorbit între timp de CA Immo) într-o tranzacţie de circa 100 de milioane de euro.

    Pe fondul unei cereri în creştere pe segmentul de birouri, Rădulea a decis să reia investiţiile anul trecut, prin începerea reconversiei a două hale industriale în centre de afaceri, proiect în urma căruia vor fi create noi spaţii de birouri cu o suprafaţă totală de 42.000 de metri pătraţi, în care se vor investi aproximativ 10 milioane de euro, potrivit ZF. Dezvoltatorul a anunţat la începutul anului că va investi circa 600 milioane de euro în următorii ani pentru extinderea centrului de afaceri situat pe amplasamentul fostei platforme industriale în cadrul proiectului Sema New Project, acesta urmând a fi unul dintre cele mai importante proiecte integrate de dezvoltare urbană din Bucureşti.

  • Ce se află pe spaţiul unei fabrici pe care Ceauşescu a închis-o pentru că îl deranja mirosul

    Pe cele cinci hectare pe care se află în prezent complexul hotelier Caro se aflau anterior o fabrică de alcool a cărei activitate de producţie a încetat în momentul când acesta a devenit monopol de stat. În 1987, fabrica a fost desfiinţată, zvonurile spunând că mirosul degajat îl deranja pe Nicolae Ceauşescu, care stătea aproape, în zona Primăverii. Toate echipamentele au fost mutate în fabrica Bragadiru, de pe Calea Rahovei, „într-un mod barbar, smulse cu macaraua“. (după 1990, fabrica Bragadiru a intrat în paragină. Privatizată în 1998, a continuat să se degradeze, în ciuda dorinţei exprimate de moştenitorii industriaşului de a fi preluată şi restaurată.)

    În anul 1989, într-un pod al unei clădiri de pe proprietate, a funcţionat pentru scurt timp o fabrică de glucoză. Ulterior, proprietatea a găzduit o fabrică de confecţii, unde lucrau circa 20 de persoane cărora li se cumpăraseră maşini de cusut la mâna a doua şi trecuseră de la întreprinderea de stat Apaca la întreprinderea privată. A urmat apoi funcţionarea unui mic restaurant, numit „Zahana“, unde veneau să mănânce la un moment dat cei care lucrau pe platforma Pipera, dar şi un magazin alimentar. 

    Pe suprafaţa de 5 hectare a fostei fabrici de glucoză funcţionează hotelurile cu grade diferite de clasificare ale Caro Club – Caro Horoscop (2 stele), Caro Parc Hotel (3 stele) şi Caro Golf (4 stele), 14 săli de conferinţe, două restaurante, un winebar, o terasă exterioară şi alte activităţi conexe, cum ar fi un centru fitness dotat cu o piscină, administrate de operatorul de cluburi de fitness Club Moving, o clădire de birouri, cât şi un cămin studenţesc; toate sunt reunite sub umbrela firmei Editura Adevărul, condusă acum de Octavian Lazăr, fiul lui Ion Lazăr, cel care a demarat întregul proiect în anii ’90.

    Istoria comună a familiei Lazăr şi a fostei fabrici de alcool şi apoi glucoză începe în 1991, când proprietatea a fost cumpărată prin intermediul întreprinderii de stat Editura Adevărul, condusă de Ion Lazăr, pe atunci director general al acesteia şi lider sindical. Ziarul Scânteia, devenit ulterior Adevărul, avea un tiraj la care publicaţiile din prezent nici nu visează, potrivit lui Lazăr, de un milion de unităţi pentru Adevărul şi de 800.000 pentru România Liberă, generând profituri consistente, ceea ce i-a permis directorului să cumpere, cu acordul celorlalţi membri, atât această proprietate, cât şi alte proprietăţi.

    Octavian Lazăr povesteşte cum activitatea de atunci a tatălui său legată de această proprietate era strict de administrare a unor clădiri transformate în depozite, activitatea fabricii fiind demult oprită. „Arabii erau cei care făceau comerţ pe atunci şi aveau depozite de ţigări, de nes, portocale, erau singurii bani care se puteau produce la vremea respectivă.“ Achiziţia terenului a fost făcută integral, dar ulterior clădirea s-a privatizat prin sistemul MEBO, astfel că activitatea efectivă a început în 1994, odată cu privatizarea. Tatăl său şi-a propus să construiască acolo un restaurant, deşi puţini l-au încurajat: „«Cine să vină pe platforma Pipera la restaurant? Arunci banii pe fereastră!», spuneau prietenii noştri. Pe atunci nimeni nu paria pe zona de nord, pe aşa- numita platformă Pipera; în vechea fabrică de glucoză nu mai exista producţie din 1987 şi, deşi ne place partea de cărămidă şi de clădiri vechi, la vremea aceea era inutilizabilă în proporţie de 99%“, spune Octavian Lazăr.

    El îşi aminteşte că pe proprietatea fostei fabrici de glucoză nu mai funcţiona nimic în afară de un laborator cu cobai albi de care, copil fiind, era încântat. Îşi aminteşte şi cum tatăl său prezenta cunoştinţelor planurile sale legate de proprietate într-o perioadă în care el lucra ca paznic acolo şi pe teren funcţiona încă aburul tehnologic. „În momentul în care mă plimbam prin curte şi trebuia să păzesc magaziile, eram speriat că cineva îmi va da în cap, era o atmosferă ca în Pistruiatul în toate clădirile de aici.“ Totuşi, tatăl său îşi imagina pe acest spaţiu o sală de bal, un hotel, planuri ce păreau neverosimile pe atunci.

    S-a dovedit că pariurile lui Ion Lazăr au fost corecte, iar restaurantul s-a transformat în primul club al Bursei Române de Mărfuri şi, potrivit lui Octavian Lazăr, era „foarte apreciat la vremea respectivă“. Ideea de a construi un hotel i-a venit lui Ion Lazăr în momentul în care partenerii săi francezi l-au invitat să viziteze alte clădiri vechi pe care le puseseră în funcţiune şi le eficientizaseră, moment când el a spus: „Dacă francezii pot, noi nu putem?“. Au construit mai întâi 12 camere cu o mică recepţie şi un loc unde se lua micul dejun de tip bufet suedez, o noutate în acele vremuri. „Nu ne permiteam să scriem pe pliante că avem apă caldă permanent, dar era un lucru important, la fel ca şi faptul că vindeam espresso, care nu prea exista la vremea respectivă în România şi italienii veneau aici bucurându-se că în sfârşit că pot să bea o cafea ca la ei acasă“, spune Octavian Lazăr.

    După construirea celor 12 camere, au urmat încă 24, în 1999 – „am ajuns să fiu printre puţinii care îşi mai aduc aminte cum arăta locul“. 1999 a fost un an de cotitură, în care partenerii francezi au construit clădirea de birouri din faţa proprietăţii, prin păstrarea zidurilor exterioare intacte. Odată cu darea în folosinţă a acestei clădiri, s-a deschis intrarea din Barbu Văcărescu şi o a doua recepţie, iar în 2001 au construit încă 35 de camere, alte 20 în 2003, an în care s-au mutat în cea de-a treia recepţie, iar în 2007 au construit două săli de conferinţe: ballroomul la care visa tatăl său încă din anii 1990, cu o capacitate de 600 de locuri, şi una de 200 de locuri. În 2008 au adăugat alte 50 de camere hotelului. „A fost un moment nepotrivit din cauza crizei ce a urmat; practic ne-am mărit capacitatea cu 35%, în timp ce piaţa a scăzut cu 50%“. Din cauza crizei, au oprit investiţiile şi au căutat stabilitatea.

    În 2008, când ajunseseră la o capacitate de 215 camere, au transformat 28 dintre acestea în cămin studenţesc, iar în 2012 au semnat un contract cu firma Club Moving, ce a deschis în 2013 Club Moving, pe o suprafaţă de 2.400 de metri pătraţi în incinta spaţiului. „Am intrat practic în următoarea etapă, în care am început să căutăm parteneri care să opereze diverse entităţi“, explică Octavian Lazăr. El spune că toată investiţia s-a realizat prin profit reinvestit, fără infuzii de capital din afară ori credite de la bănci. Au reuşit să păstreze profitabilitatea afacerii în toţi aceşti ani de criză, deşi cifra de afaceri a înregistrat o scădere, făcând un compromis în ce priveşte investiţiile. Anul trecut au înregistrat un grad de ocupare de 70%. Spune că au reuşit să dubleze profitul în 2014, iar pentru anul în curs speră să se menţină la acelaşi nivel, cu tot cu cheltuielile de reparaţie bugetate.
     

  • Politicianul care vrea să îşi facă propria ţară: o ţară în care taxele să fie voluntare

    Republica Liberlandeste un microstat în  devenire care se vrea independent, între Croaţia şi Serbia, fondat pe 13 aprilie  de politicianul eurosceptic Vit Jedlicka din Cehia şi alţi doi adepţi ai libertarianismului. Cu o suprafaţă de aproximativ şapte kilometri pătraţi, Liberland ar fi cel mai mic stat suveran din lume după Vatican şi Monaco.

    Libertarianismul, doctrina politică pe care se bazează fondatorii Liberlandului, susţine drepturile indivizilor de a achiziţiona, păstra şi schimba propriile bunuri. Unele şcoli de gândire susţin un stat al cărui rol unic este apărarea drepturilor de proprietate, altele susţin că şi acest rol ar putea fi îndeplinit de o piaţă liberă. Într-un sens strict, libertarianismul este o doctrină care susţine că oamenii se deţin pe ei înşişi pe deplin şi au capacitatea de a avea drepturi de proprietate asupra obiectelor exterioare.

    La baza doctrinei libertariene se află nonagresiunea, cu alte cuvinte regula potrivit căreia drepturile de proprietate ale tuturor trebuie întotdeauna respectate. Acesta este motivul pentru care libertarienii sunt susţinători fervenţi ai proprietăţii private. Libertarienii se opun legilor care restrâng activităţi personale sau consensuale, ei fiind pentru liberalizarea deplină a tuturor prohibiţiilor de tipul prostituţiei, consumului de droguri sau practicării jocurilor de noroc. Libertarienii nu acceptă obligaţii legislative cum ar fi practicile religioase sau obligativitatea serviciului militar, întrucât contravin dreptului de proprietate a individului asupra corpului său.

    În privinţa economiei, libertarienii vor ca intervenţiile statului să fie cât mai reduse şi susţin din acest motiv eliminarea finanţării asigurărilor sociale prin impozite. Unii susţin că orice formă de impozitare este prin definiţie o preluare coercitivă a bunurilor altora şi constituie din acest motiv o agresiune care nu ar trebui să existe.

    Liberland este situat între Croaţia şi Serbia, pe malul vestic al Dunării, iar pe unele hărţi este numit „Gornja Siga”. Fondatorii Liberlandului susţin că Liberland nu aparţine nici Croaţiei, nici Serbiei. Când fosta Iugoslavie s-a divizat în noi ţări, acest mic teritoriu a fost practic uitat. Nici Croaţia şi nici Serbia nu l-au revendicat, aşa că Liberland a devenit practic „no man’s land” (teritoriul nimănui).

    O astfel de micronaţiune este o entitate care se pretinde a fi o naţiune independentă, dar care nu este recunoscută oficial de guvernele lumii sau de marile organizaţii internaţionale. Micronaţiunile sunt diferite de alte comunităţi sociale întrucât emit cereri oficiale de suveranitate asupra unui teritoriu.

    Actualul preşedinte al Liberlandului este politicianul eurosceptic Vit Jedlicka, în vârstă de 31 de ani, membru al Partidului Conservator al Cetăţenilor Liberi din Republica Cehă. Jedlicka a lipsit de la primele alegeri prezidenţiale din Liberland, dar cu toate acestea a fost ales de ceilalţi doi membri fondatori, dintre care unul este chiar iubita acestuia, care a devenit astfel primă doamnă.

    Statul Liberland a fost fondat cu obiectivul de a construi o ţară în care oamenii cinstiţi pot prospera cu o minimă intervenţie din partea unui guvern central.

    „Avem nevoie de mai multe ţări ca Hong Kong, Singapore şi Monaco, în special în Europa. Aveam cu adevărat nevoie de un nou paradis fiscal”, a explicat Jedlicka. În acest scop, toate taxele din Liberland vor fi voluntare, iar serviciile din ţară, cum ar fi furnizarea de energie, asistenţa medicală şi salubritatea, vor fi asigurate fie de companii private, fie prin strângeri de fonduri.

  • Vezi cum arată cea mai scumpă casă aflată la vânzare din Statele Unite – GALERIE FOTO

    Denumită “Briar Patch”, casa a fost construită în 1931, în East Hampton, New York, iar acum este cea mai scumpă casă pusă la vânzare, conform Zillow Group, reţea de imobiliare, scrie Business Insider.

    Proprietatea ce valorează 140 de milioane de dolari se întinde pe 4 hectare, pe care sunt construite două case. Principala reşedinţă se numeşte Shepard Krech House, are peste 900 de metri pătraţi, şase dormitoare, patru şeminee şi o bibliotecă. Casa pentru oaspeţi de pe proprietate are peste 300 de metri pătraţi, patru dormitoare, o sufragerie şi bucătarie.

    De asemenea, pe proprietatea Briar Patch se află un teren de tenis şi o piscină de aproape 20 metri lungime.

    Casa a fost cumparată de catre Chris Whittle şi soţia acestuia Priscilla Rattazzi în 1989 şi renovată în 1990.

  • Cosmina Simion se alătură ca partener în practicile de proprietate intelectuală şi jocuri de noroc ale NNDKP

    De-a lungul celor 16 ani de activitate profesională, Cosmina Simion a coordonat activitatea practicii Intellectual Property & Technology a biroului local al unei firme internaţionale de avocatură. Anterior a gestionat activitatea la nivel regional a departamentului juridic al Central European Media Enterprises (CME).

    Cosmina Simion va asista clienţii în toate aspectele de proprietate intelectuală şi protecţia consumatorului din diverse industrii, precum IT & media, industria farmaceutică, FMCG şi suplimente alimentare, industria auto, retail, telecomunicaţii, industria tutunului. De asemenea, ea va consilia clienţii şi în proiecte de jocuri de noroc (reglementare, licenţiere, activităţi promoţionale), media şi publicitate.

    “Sosirea Cosminei Simion sprijină strategia firmei de abordare prioritară a practicilor de proprietate intelectuală şi jocuri de noroc, iar experienţa ei va însemna o creştere semnificativă a capacităţii celor două practici. Anul acesta ne aşteptăm ca ponderea pe care acestea o au în cifra de afaceri a firmei să depăşească considerabil valoarea din 2014, de 6%. Această tendinţă indică atractivitatea şi deschiderea pieţei locale în cele două domenii, iar atât Ana-Maria Baciu, cât şi Cosmina Simion sunt recomandate ca oferindu-le clienţilor strategii viabile adaptate specificului activităţii lor”, precizează Ion Nestor, partener coordonator al NNDKP.

    În prezent, echipa NNDKP are 21 de parteneri (19 avocaţi şi doi consultanţi fiscali) şi 100 de avocaţi, cărora li se adaugă 18 specialişti în fiscalitate, 3 consilieri în proprietate intelectuală şi 75 de angajaţi în departamentele administrative.

    Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen Legal & Tax are, în prezent împreună cu diviziile specializate de taxe şi proprietate intelectuală, o echipă formată din 115 avocaţi, 20 de consultanţi fiscali, trei consilieri în proprietate intelectuală şi 70 de angajaţi în departamentele administrative. Cu birouri la Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Braşov şi Craiova, NNDKP oferă servicii de avocatură şi consultanţă fiscală companiilor care îşi desfăşoară activitatea în România.

  • Ai probleme cu rambursarea creditelor? Legea insolvenţei personale poate rezolva situaţia. Pricipalele prevederi ale proiectului şi când va intra în vigoare

    Undeva la sfârşitul acestui an sau la începutul anului viitor legea insolvenţei persoanelor fizice ar putea intra în vigoare şi ar putea rezolva multe dintre situaţiile cu care românii care s-au creditat în franci elveţieni sau au rămas fără slujbă se confruntă. Deputaţii au aprobat miercuri proiectul de lege, după ce acesta a fost adoptat şi de Senat şi a fost avizat de Guvern anul trecut. Pentru ca legea să intre în vigoare, proiectul trebuie promulgat de preşedintele României şi publicat în Monitorul Oficial, urmând să intre în vigoare la şase luni de la publicare.

    Procedura de insolvenţă a persoanelor fizice poate suspenda executările silite începute, opreşte acumularea de dobânzi şi penalităţi pentru întârzierea la plată şi protejează persoanele fizice de bună credinţă. Toate creanţele devin lichide şi exigibile şi toate actele unilaterale ale debitorului nu mai produc efecte. Legea asigură un echilibru între interesele debitorilor, persoane fizice, şi cele ale creditorilor. Legea reglementează trei tipuri de insolvenţă: cea pe plan de rambursare a datoriilor, procedura judiciară de insolvenţă prin lichidare de active şi procedura simplificată de insolvenţă.

    Insolvenţa se aplică debitorului persoană fizică care are domiciliul în România, este în stare de insolvenţă şi nu există o probabilitate rezonabilă de a redeveni, într-o perioadă de cel mult 12 luni, capabil să-şi execute obligaţiile aşa cum au fost contractate, cu menţinerea unui nivel de trai rezonabil pentru sine şi pentru persoanele pe care le are în întreţinere; probabilitatea rezonabilă se apreciază prin considerarea cuantumului total al obligaţiilor raportat la veniturile realizate sau prognozate a fi realizate, faţă de nivelul de pregătire profesională şi expertiza ale debitorului, precum şi la bunurile urmăribile deţinute de acesta; cuantumul total al obligaţiilor scadente este cel puţin egal cu valoarea-prag (valoare-prag este cuantumul minim al datoriilor scadente ale debitorului necesar pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei pe bază de plan de rambursare a datoriilor sau a procedurii judiciare de insolvenţă prin lichidare de active; este de 15 salarii minime pe economie).

    Debitorul aflat în insolvenţă va putea depune la comisia de insolvenţă o cerere de deschidere a procedurii pe baza de plan de rambursare a datoriilor. Dacă el consideră că situaţia sa este compromisă iremediabil, va putea solicita instanţei judecătoreşti deschiderea procedurii de insolvenţă prin lichidare de active.

    Cererea trebuie să cuprindă motivele care au condus la insolvenţă; numele sau denumirea creditorilor, datele acestora, precum şi valoarea şi tipul creanţei; acţiunile judiciare împotriva averii debitorului, inclusiv, dacă este cazul, procedurile de executare silită începute sau măsurile asigurătorii aplicate; demersurile de renegociere extrajudiciară a anumitor datorii angajate anterior formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei;    statutul civil; statutul profesional; cuantumul veniturilor din muncă şi a celor asimilate acestora, al sumelor de bani cuvenite pensii în cadrul asigurărilor sociale ori reprezentând o altă categorie de prestaţii sociale, precum şi a oricăror alte venituri, inclusiv venituri cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală şi dividende încasate într-o perioadă de trei ani anterior depunerii cererii, precum şi schimbările previzionate ale veniturilor în următorii trei ani; bunurile debitorului, incluzând bunurile aflate în proprietate comună pe cote-parţi sau în devalmăşie, cu precizarea altor drepturi reale decăt dreptul de proprietate pe care debitorul le deţine asupra bunurilor altor persoane; conturile deschise la instituţiile de credit sau la societăţile de investiţii financiare de către debitor, precum şi conturile curente, alături de disponibilul din aceste conturi; creanţe al căror titular este debitorul, precum şi orice drepturi reale, altele decât dreptul de proprietate, pe care debitorul le deţine asupra bunurilor altor persoane; actele cu titlu gratuit, precum şi tranzacţiile de peste 10 salarii minime pe economie încheiate în ultimii trei ani anteriori formulării cererii; litigiile în curs sau finalizate în care debitorul este sau a fost parte, care ar putea să afecteze în orice fel patrimoniul acestuia.