Fotografiile transmise de sonda spaţială americană sosesc pe Terra treptat, una câte una, şi cercetătorii care participă la misiunea New Horizons se declară fascinaţi de noile date pe care le primesc. Aceste date au permis deja să răspundă unor întrebări importante, dar au generat, la rândul lor, alte întrebări, informează site-ul fr.news.yahoo.com.
Dintre noile imagini dezvăluite, NASA s-a declarat interesată de o vastă câmpie îngheţată situată în “Regiunea Tombaugh”, o zonă în formă de inimă, denumită după Clyde Tombaugh, astronomul care a descoperit planeta Pluto în 1930.
“Nu este o zonă uşor de descifrat”, a declarat Jeffrey Moore, unul dintre cercetătorii care participă la misiune. “Nu se văd urmele unor cratere de impact recente şi suprafaţa din acea zonă este, deci, destul de recentă, având o vechime mai mică de 100 milioane de ani. Ea este, probabil, încă în faza de a fi fasonată de un proces geologic”.
“Descoperirea pe Pluto a acestei câmpii vaste, destul de tinere, fără cratere de impact, ne-a depăşit toate aşteptările”, a adăugat acelaşi cercetător.
Planeta pitică Plutto este situată în Centura Kuiper, o aglomerare vastă de fragmente de corpuri cereşti aflate dincolo de orbita planetei Neptun, şi, în mod normal, ar fi trebuit să fie “bombardată” cu regularitate de asteroizi. Cercetătorii americani se aşteptau să descopere numeroase cratere de impact pe suprafaţa planetei, însă, potrivit primelor imagini transmise de sonda New Horizons, situaţia pare complet diferită.
Echipa care coordonează misiunea New Horizons a denumit acea zonă plată şi îngheţată “Câmpia Sputnik”, după numele primului satelit artificial lansat în spaţiu de omenire, o reuşită ştiinţifică realizată de Uniunea Sovietică.
Savanţii de la NASA au făcut o altă descoperire: ei au constatat că atmosfera lui Pluto, formată în principal din azot, “evadează” de pe planeta pitică, din cauza forţei sale slabe de gravitaţie, într-un ritm destul de important – “circa 500 tone pe oră”, potrivit lui Fran Bagenal, participantă la misiune. Cercetătoarea americană speră să îşi nuanţeze şi mai mult estimările şi să înţeleagă mai bine acest proces cosmic, odată cu sosirea pe Terra a următoarelor tranşe de date ştiinţifice transmise de New Horizons.
Savanţii de la NASA au putut să cerceteze de aproape munţi destul de înalţi – de peste 3.500 de metri – în primele fotografii expediate de sonda americană şi care au ajuns pe Terra în cursul zilei de miercuri. Sonda americană va transmite treptat toate datele colectate marţi în timpul survolării planetei Pluto în următoarele 16 luni.
“Sonda se află acum la 3,5 milioane de kilometri de Pluto (a trecut cel mai aproape la 12.400 de kilometri, n.r.) şi funcţionează conform previziunilor”, a precizat Alan Stern, principalul coordonator al misiunii. Savantul american a estimat că sonda a trimis deocamdată pe Terra doar 2% din totalul datelor colectate la începutul acestei săptămâni.
O altă surpriză este Charon, principalul satelit natural al lui Pluto, despre care se credea că este “mort” din punct de vedere geologic. În schimb, New Horizons a descoperit pe Charon văi, piscuri şi canioane uriaşe – dovezi ale unei activităţi geologice interne.
Sonda New Horizons, lansată de NASA în 2006, este destinată cercetării planetei pitice Pluto, dar şi corpurilor spaţiale din Centura Kuiper, într-o misiune fără precedent.
New Horizons a petrecut peste opt ore pe orbita lui Pluto după trecerea momentului în care s-a aflat la cea mai mică distanţă de planeta pitică, pentru o serie de experimente ştiinţifice ce au vizat studierea atmosferei acesteia şi realizarea de fotografii pe timp de noapte, folosind doar lumina reflectată de Charon, cel mai mare dintre sateliţii săi naturali.
Primul semnal radio transmis de New Horizons a avut nevoie de patru ore şi jumătate pentru a ajunge pe Terra, călătorind cu viteza luminii şi parcurgând distanţa de 4,88 miliarde de kilometri dintre Pluto şi planeta noastră.
Pluto parcurge o rotaţie completă în jurul Soarelui în 248 de ani, iar traiectoria sa este atât de neregulată încât produce modificări radicale de la un anotimp la altul.
Va fi nevoie de 16 luni pentru ca New Horizons să transmită pe Terra toate datele şi imaginile pe care le-a stocat la bordul său în timpul apropierii sale de Pluto. La finalul acestui interval, sonda americană se va afla şi mai departe de Terra, continuându-şi călătoria în Centura Kuiper, şi ar putea să primească o nouă misiune – aceea de a studia unul dintre “verişorii” lui Pluto.
“Întâlnirea” dintre New Horizons şi Pluto a completat misiunea de explorare a celor “nouă planete clasice” din Sistemul Solar: odată cu survolarea lui Pluto, toate cele nouă corpuri cereşti vor fi fost explorate cel puţin o dată de o sondă spaţială.
De la trecerea sondei Voyager 2 pe lângă Neptun la sfârşitul anilor 1980, nicio planetă (clasică, pitică) nu a fost explorată de la o distanţă atât de mică, aşa cum o face sonda New Horizons.
Până de curând, cele mai bune imagini cu Pluto au fost cele realizate de telescopul spaţial Hubble. Însă acestea reprezentau o simplă succesiune de puncte, difuze, din care specialiştii reuşeau cu greu să extragă date ştiinţifice valoroase.
Începând din luna mai, acest lucru s-a schimbat, deoarece New Horizons s-a apropiat tot mai mult de Pluto şi a început să trimită spre Terra o serie de fotografii care au rezoluţii considerabil mai bune decât cele ale imaginilor transmise de Hubble.
Imaginile trasmise în ultimele zile de sondă arată că Pluto are o culoare naturală brun-roşiatică, generată de molecule de hidrocarburi care se formează în urma interacţiunii metanului cu razele cosmice şi cu particulele solare din atmosferă, după cum au explicat specialiştii.
De asemenea, recentele date obţinute de specialişti indică faptul că Pluto are un diametru de 2.370 de kilometri, reprezentând 18,5% din cel al Pământului, iar satelitul său Charon are un diametru de 1.208 kilometri, 9,5% din cel al Terrei.
Pluto se află în Centura Kuiper, o regiune de mini-planete şi alte corpuri îngheţate care orbitează Soarele dincolo de Neptun şi despre care se crede că sunt rămăşiţe ale procesului de formare a Sistemului Solar, în urmă cu 4,6 miliarde de ani. Este ultima dintre regiunile neexplorate ale Sistemului Solar.
De la descoperirea ei, în 1930, de astronomul american Clyde William Tombaugh, Pluto a rămas un mister pentru savanţi, care se chinuie să explice de ce o planetă cu o rază atât de mică ar putea exista dincolo de lumile uriaşe ale planetelor Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.
În 1992, astronomii au descoperit că Pluto, situată la o distanţă de Soare de 40 de ori mai mare decât cea dintre Terra şi astru, nu era singură în depărtările Sistemului Solar, iar din acest motiv Uniunea Astronomică Internaţională (International Astronomical Union) a decis să reevalueze definiţia unei “planete”.
În 2006, cu New Horizons deja lansată, Pluto şi-a pierdut titlul de a noua planetă a Sistemului Solar, fiind clasată în categoria “planetelor pitice”, deoarece nu a “curăţat” spaţiul cosmic din vecinătatea orbitei sale. De atunci, peste 1.000 de planete pitice au fost descoperite în Centura Kuiper.
Centura Kuiper este o regiune a Sistemului Solar similară centurii de asteroizi, dar mult mai mare ca aceasta şi cuprinzând mult mai multe corpuri spaţiale, formate din diferite tipuri de gheaţă. Centura Kuiper a fost denumită după Gerard Peter Kuiper (1905 – 1973), un astronom olandezo-american care a prezis şi demonstrat existenţa acestei centuri de materie a Sistemului Solar.
În afară de New Horizons, astronomii contează în anii viitori şi pe sistemul de imagistică în infraroşu de la bordul succesorului lui Hubble, telescopul spaţial James Webb – deocamdată programat pentru lansare în 2018, potrivit site-ului NASA -, pentru a realiza o serie de cercetări şi mai detaliate, precum compoziţia chimică de la suprafaţa lui Pluto şi a sateliţilor săi, dar şi de la suprafaţa numeroşilor asteroizi care se află în Centura Kuiper.
