Ovidiu Palea vorbeşte repede şi sunt avertizată că foloseşte un limbaj colorat, altminteri folositor jurnaliştilor care scriu poveşti. Colorat, aveam să constat, în sensul metaforelor folosite. Iar debitul mare de cuvinte este rezultatul ritmului de viaţă foarte alert; medicul, specializat în anestezie şi terapia durerii, obişnuieşte nu numai să consulte, să facă intervenţii (la coloană, umăr sau genunchi), dar se ocupă şi de management, de dezvoltarea afacerii şi răspunde, personal, tuturor întrebărilor de pe forumul afacerii. Obişnuieşte să comunice mai degrabă prin SMS-uri, nu-i răspunde nici soţiei la telefon, pentru că îşi petrece cea mai mare parte din zi în consultaţii şi intervenţii.
ProVita, care reuneşte acum două clinici şi un spital care aşteaptă o singură autorizaţie pentru a începe să funcţioneze, a avut anul trecut o cifră de afaceri de 2 milioane de euro, iar în 2016, în funcţie de momentul în care spitalul va începe să funcţioneze, încasările s-ar putea ridica la 3-4 milioane de euro. Pe piaţa serviciilor medicale private, estimată la 600 de milioane de euro anual, 25 de spitale private au fost deschise cu investiţii de peste 300 de milioane de euro; 11 dintre ele sunt în Bucureşti.
Această piaţă este unul dintre puţinele domenii care au înregistrat plusuri chiar şi în perioada de criză, iar acum cele 3.000 de paturi din domeniul privat reprezintă 2% din totalul numărului de paturi de spital din ţară. La 45 de ani, medicul Ovidiu Palea intră pe o nişă nouă, deschizând, spune el, un spital butic: „Nu din punctul de vedere al costurilor, ci din punctul de vedere al actului medical. Adică în loc să mănânci o şaorma la colţul străzii, poţi să o comanzi la un restaurant în cu totul alte condiţii“. Una din practicile pe care medicul şi le-a însuşit în anii în care s-a specializat şi a profesat în SUA este de a-i da pacientului dreptul şi responsabilitatea de a alege şi de a-şi asuma riscurile. „Pacientul îşi asumă alegerea unui tratament, iar dacă ceva iese prost, îl ducem până la capăt, pentru că pot exista complicaţii – infecţii, hemoragii, pareze.
Pacienţii întreabă:
– Păi pot paraliza?
– Da, poţi.
– Ai avut cazuri?
– Da, am avut.
Nu pot spune că nu am avut complicaţii la operaţii, pentru că ar fi o minciună. Dar atunci când avem complicaţii nu lăsăm pacienţii în drum. Am avut pacient cu pareză dar a urmat un proces de recuperare şi acum este foarte bine. N-a rămas nimeni de la noi netratat până la capăt şi să-l trimitem în altă parte.“ Medicul este încredinţat că pacienţii trebuie informaţi de riscuri, dar ei nici nu vor să audă de ele; „pacienţii ciupesc informaţii şi apoi spun că nu au aflat despre riscuri, iar noi le arătăm raportul medical, de pe hârtie, pe care îl aveau deja. Mulţi nici nu se uită pe el.
– Cum, pot să mor?
– Da, poţi să mori.
– De la o infiltraţie?
– Da, de la o infiltraţie. Este puţin probabil, dar este posibil. Este diferenţa dintre posibil şi probabil.
Pacienţii trebuie să înţeleagă şi să-şi asume riscurile“. Aceasta este doar una dintre filosofiile medicului, care are o abordare total diferită de sistemul cu care sunt obişnuiţi pacienţii români, pentru că în sistemul de stat majoritatea doctorilor stau prea puţin de vorbă cu pacienţii. Palea are consultaţii programate pentru câte o oră şi de multe ori întârzie, pentru că într-o oră pacientul nu a priceput totul şi trebuie să o ia de la capăt cu explicaţiile; iar dacă pacientul următor este supărat că a întârziat, îi spune că stă cu el şi două ore, dacă e nevoie. „La doctor nu se pot respecta programările ca la masaj.“
SPRE SUA ŞI ÎNAPOI
„Nu-mi place să mă prepar, pentru că toată viaţa am urât când mă scoteau în faţa clasei să spun o poezie şi mă pierdeam în faţa clasei“, începe discuţia directorul general al ProVita, cu referire la pregătirea prealabilă pentru interviu. Iar apoi povesteşte cum a ajuns să clădească un spital. A terminat în 1995 facultatea de medicină şi spune că face parte din generaţia care a plecat masiv peste hotare „pentru că nu aveam nimic în faţă, nici în ce priveşte profesia, nici ca finanţe“. A mers la examene la Budapesta, apoi a mers la interviu în SUA, intrând în acelaşi sistem de evaluare cu absolvenţi americani; a urmat apoi un program de matching naţional – spitalele caută medici cu specializările care îi interesează, iar medicii aleg oferte.
La început era interesat de chirurgie şi a acceptat oferta unui spital afiliat cu Johns Hopkins (spital care vreme de 21 de ani consecutivi a fost desemnat cel mai bun din SUA); a făcut trei ani de rezidenţiat cu specializarea anestezie, după care a ales să se specializeze în terapie intensivă şi cu o supraspecializare, „anticipând că vreau să mă întorc în România, pentru că românii cer cinci ani de specializare, americanii nu“. Avea să se întoarcă în 2003. „Eu nu m-am întors pentru asta“, spune el făcând semn către pereţii spitalului nou-nouţ. „Nu m-am întors ca să fac o afacere în medicină; am plecat gândindu-mă că o să mă întorc“. Au apărut, în viaţa sa şi a soţiei sale, trei copii, născuţi în SUA, şi când s-au apropiat de vârsta de şcolari a trebuit să ia o decizie, pentru că dacă începeau şcoala acolo ar fi fost mult mai greu să se întoarcă.
Povesteşte că doar un an şi jumătate îi despărţeau de momentul în care ar fi primit cetăţenia americană, dar în acelaşi interval doi dintre copii ar fi început şcoala şi şi-au dat seama că nu s-ar mai fi întors niciodată în ţară. „Multă vreme m-am gândit la motivele pentru care ne-am întors, pentru că nu mi-a fost clar, şi mi-am dat seama că mi-am dorit ca şi copiii noştri să aibă copilăria noastră, cu viaţă emoţională; am zis că este important pentru ei să aibă ceva mai normal decât acolo. Din punct de vedere profesional America este extraordinară, ca pregătire în orice domeniu, dar la capitolul emoţional nu e pe lungimea mea de undă. Sună stupid pentru că mulţi pleacă pentru copii.“ Crede că sunt şcoli foarte bune şi aici – un procent mic raportat la numărul populaţiei.
