BusinessMagazin

Tag: liceu

  • Românul care face manuale pentru liceul britanic unde au învăţat Prinţii William şi Harry

    Schimbările adevărate şi norocul se trag din mari frustrări, spune Paul Balogh, confondatoul unei companii care produce material educaţional digital pentru Eton College, cel mai prestigios liceu din Marea Britanie, şcoala aristocraţilor şi a familiei regale.

    El a povestit pentru Viitorul României că Learn Forward s-a născut dintr-o frustrare, aceea că sistemul educaţional românesc trebuie să se schimbe, să meargă înainte, să ţină pasul cu evoluţia tehnologică. Lucrul acesta este posibil, mai ales cu tinerii de astăzi, care au potenţialul să producă schimbări majore. A ales să îşi continue afacerea la Londra din motive care ţin de realitatea administrativă a României, fiindcă, să fim sinceri, nu a ajuns strada să schimbe Guvernul pentru că lucrurile merg bine la nivel administrativ.

    Dar, spune Paul Balogh, la nivel uman suntem o ţară occidentală, cu tineri plini de potenţial, iar schimbarea socială este iminentă cu o asemenea forţă care vine din urmă. Ce ne va trebui, însă, este multă răbdare, fiindcă nu se va schimba ţara peste noapte, poate peste o generaţie.

    Viitorul României: Cum a început povestea Read Forward?

    Paul Balogh: Cred că mai toate lucrurile bune pornesc dintr-o frustrare. Te apuci să faci ceva cu un elan uneori negativ în sensul că ai vrut să faci ceva anterior, nu a funcţionat aşa cum ai vrut din diferite condiţii şi la un moment dat îţi spui “La naiba, trebuie să fac lucrurile pe cont propriu!”. Asta depinde şi de cum sunt structurile individuale, dar funcţionează. Am văzut de multe ori că o echipă care este faţă în faţă unei adversităţi funcţionează mai bine decât o echipă care nu înfruntă o provocare.

    Adică să fie unită împotriva a ceva?

    Da. Am văzut sistemul acesta funcţionând foarte bine la Humanitas cu echipa de online. Cred că zilele trecute am văzut pe undeva zicala asta – dacă vrei să construieşti o barcă având la dispoziţie puţine resurse, nu trebuie să le spui foarte precis oamenilor ce fel de lemn să aibă sau cum să-l prelucreze, trebuie doar să le explici de ce trebuie să meargă pe mare.

    Cititi mai multe pe www.viitorulromaniei.ro

  • A venit în România pentru două zile şi a ajuns să conducă una dintre cele mai mari companii locale de leasing operaţional

    Au fost două momente în copilăria mea care m-au format. Primul a avut loc când aveam şase ani, era între clasele întâia şi a doua; atunci am văzut moartea cu ochii“, povesteşte Hezi Shayb, CEO New Kopel Group, care de-ţine pe piaţa locală dealerul Opel Union Motors şi firma de rent a car şi leasing operaţional Sixt New Kopel, dar şi divizia de maşini second-hand Sixt New Kopel SH. „Obişnuiam să petrec timp alături de rude la malul mării, în Israel, şi ţin minte că erau foarte multe stânci în apă care duceau la apariţia unor vârtejuri. Ţin minte că într-o bună zi tatăl meu mi-a spus: «Dacă se întâmplă să fii prins într-un vârtej, nu încerca să ieşi din el. Lasă‑te dus de curent şi, atunci când simţi pământul cu picioarele, împinge cât poţi de tare şi ieşi din apă.» Bineînţeles, acest lucru s-a şi întâmplat, m-am trezit prins în vârtej şi am făcut exact ceea ce mă învăţase tatăl meu. Apa nu era foarte adâncă, să fi avut vreo patru metri, dar pentru mine, un copil de şase ani, era ca şi cum ar trebui să cobor de pe Empire State Building. Am reuşit totuşi, cumva, să ies la suprafaţă. Ţin minte că tatăl meu îmi spusese că există doar o şansă: dacă o ratezi, gata! A fost o lecţie foarte importantă pentru mine, am înţeles că înainte de a acţiona trebuie să ştiu lucruri. Cunoaşterea este extrem de importantă; sunt aici pentru că tatăl meu şi-a făcut timp să mă înveţe acele lucruri. Al doilea moment s-a petrecut ceva mai târziu, eram în clasa a XI-a la un liceu de electronică şi veneam în fiecare zi din provincie pentru cursuri. În cadrul unui program, fiecare liceu trebuia să trimită doi elevi la un examen, iar cei mai buni urma să ajungă pentru câteva luni în Olanda. Nu am vrut iniţial să particip, pentru că nu-mi prea stătea mintea atunci la examene, dar la insistenţele profesorilor m-am dus.“

    A ajuns în cele din urmă în Olanda, iar ceea ce l-a impresionat cel mai mult a fost expresia de pe chipul oamenilor. „La acea vreme, era diferenţă mare între nivelul de viaţă din Israel şi cel din Olanda. Am văzut oameni fericiţi, şi mi-am spus: «vreau să fiu cineva şi am să fac tot ceea ce ţine de mine pentru a fi cineva». Am decis să iau totul în serios şi să-mi trăiesc viaţa în aşa fel încât să nu fie risipită. Spre norocul meu, în Israel există o anumită scurtătură pentru asta. Nu e uşoară, dar este totuşi o scurtătură. La 18 ani trebuie să intri în armată şi, dacă ai anumite abilităţi, poţi să ajungi la trupele speciale. Şi exact asta am făcut: m-am înscris la Academia Navală din Israel, care ţine şase ani şi jumătate. Am terminat cursurile în 1983, dar nu a fost o experienţă uşoară.“

    CEL MAI TÂNĂR VICEPREŞEDINTE

    La primul job a ajuns dintr-o întâmplare, la scurt timp după terminarea armatei. „Am terminat armata la 26 de ani, fără a avea studii superioare şi am găsit un anunţ din partea unei companii de asigurări care oferea un curs de specializare. După absolvirea acestuia, aveai asigurat un loc de muncă şi primeai şi o maşină; la vremea respectivă, cei care aveau maşină erau priviţi ca având un statut special. Problema era că trebuia să ai studii superioare şi să ai 28 de ani. Eu nu respectam niciuna dintre condiţii, dar m-am dus totuşi la interviu. Cel cu care m-am întâlnit mi-a spus: «Am acceptat interviul ăsta doar din curiozitate, cum ai îndrăznit să te prezinţi?». L-am întrebat de câţi oameni are nevoie şi mi-a spus că va angaja zece; aşa că i-am propus să mă angajeze în plus, pe lângă posturile disponibile, ca pe un tânăr lipsit de experienţă. I-am spus: «cunoaşterea nu e totul; promit că ceea ce nu înţeleg în timpul zilei voi studia noaptea, iar a doua zi voi cunoaşte problema.» Şi m-au angajat, era în primăvara lui ’88, iar după opt luni am terminat al doilea curs de specializare. Bineînţeles, a trebuit ulterior să obţin diploma de studii superioare, aşa că am urmat cursuri de administrarea afacerilor la sucursala din Israel a unei facultăţi americane. În 1995 aveam 32 de ani şi eram cel mai tânăr vicepreşedinte la cea mai mare companie de asigurări din Israel; obţinusem, între timp, şi masterul în administrarea afacerilor.“

    A ocupat apoi mai multe poziţii în cadrul unor firme de asigurări, iar în 1999 unul dintre cei mai bogaţi oameni din Israel, pentru care mai lucrase în trecut, i-a propus să pună bazele unei companii de asigurări în sănătate. În 2004, după ce investitorul vânduse grupul din care făcea parte, a decis să facă şi el exit.

    A urmat apoi funcţia de CEO al IVECO Israel, pe care a ocupat-o între 2005 şi 2012. A venit ca o provocare, pentru că nu ştia nimic despre camioane. I s-a explicat că situaţia companiei este una extrem de dificilă şi că nu se aşteaptă minuni de la el, aşa că a decis să accepte. „Au fost două elemente care au adus compania de la stadiul de faliment la cel de succes; în primul rând, ştiam că maşinile IVECO au o imagine foarte proastă, pentru că se stricau destul de des. Am ales cea mai stabilă maşină şi am decis să o vindem cu o garanţie completă de trei ani. Astfel, le-am explicat clienţilor că nu vor mai avea cheltuieli suplimentare, pentru că noi vom acoperi în respectiva perioadă toate costurile de service. Pe piaţa din România putem oferi garanţie de până la 57 de luni în care acoperim toate costurile, fiind vorba de maşini, dar în cazul tractoarelor lucrurile sunt puţin diferite. În fiecare zi în care tractorul stă în service, proprietarul trebuie să anuleze comenzile pe care le-a primit, iar asta complică destul de mult situaţia. La acel moment cota de piaţă era de 8%, dar a crescut în scurt timp la 23%. Am câştigat şi destul de mulţi bani într-o perioadă scurtă de timp, iar asta mi-a oferit practic o fereastră de un an de zile. Problema de fond era însă neschimbată: foarte multe maşini se stricau, şi am înţeles că trebuie să rezolv asta cât mai repede. Am primit mai multe propuneri, dar era vorba de lucruri minore, iar eu căutam ceva care să schimbe datele problemei. Atunci când te afli într-o situaţie de criză, rezolvarea problemelor mici nu reprezintă o soluţie. Trebuie să gândeşti la scară mai mare. Şi s-a întâmplat ca acea soluţie pe care o căutam să ajungă la mine pe birou: un tip oarecare a venit la mine şi mi-a spus că are un sistem care adună informaţiile tehnice ale maşinilor, în timp real, şi le trimite prin satelit, dar că nu ştie ce să facă cu el. Reţineţi, era anul 2006. Am luat 100 de maşini şi le-am echipat cu sistemul, iar la scurt timp am descoperit că doar 20-25 de probleme cauzau toate stricăciunile. Şase luni mai târziu, costurile cu garanţiile scăzuseră cu 30%, iar cererile de reparaţii scăzuseră cu 50%. A fost un pas imens către salvarea companiei. Iar compania care producea softul a ajuns să valoreze, astăzi, în jur de 150 de milioane de euro.“

    Să nu renunţi niciodată este unul din motto-urile sale, dar trebuie să fie pus în practică într-un mod inteligent. „E în regulă să greşim pentru că nimeni nu e perfect. Eu am făcut mai multe greşeli decât alţi 3-4 oameni la un loc. O să vă povestesc despre o greşeală din cauză căreia am avut, multe nopţi la rând, coşmaruri. Atunci când eram în clasa a VIII-a jucam baschet, eram foarte înalt pentru vârsta mea. Am avut un meci cu echipa altei şcoli şi, la pauza mare, a trebuit să merg până la baie. Când am revenit pe teren coşurile se schimbaseră, dar eu nu mi-am dat seama aşa că am plecat cu mingea şi am înscris pentru echipa adversă. După asta, toată lumea din şcoală m-a cunoscut; norocul meu a fost că era ultimul an din şcoala generală. Cât despre carieră, una din greşelile pe care le-am făcut a fost atunci când am refuzat un angajat de-al meu care mi-a propus să lucrăm împreună la un proiect. Eu i-am spus că vreau să mă concentrez pe carieră, iar ulterior produsul său s-a bucurat de un succes fantastic, chiar anul trecut în august a vândut compania pentru 25 de milioane de euro. O altă greşeală am făcut-o în timpul armatei: un coleg a venit şi mi-a propus să construim o maşinărie care combina esenţe pentru parfumuri. Eu i-am spus că nu mă interesează, mai aveam puţin şi terminam armata şi voiam să stau liniştit o perioadă. El a pus pe picioare start-up-ul, era prin 1986, iar la scurt timp după s-a descoperit că în tratamentul împotriva virusului HIV e nevoie de un astfel de aparat care să amestece substanţele. A vândut şi el compania ulterior, iar acum are o avere de vreo 150 de milioane de dolari. Suntem în continuare în relaţii foarte bune, pentru că el spune că prietenii pe care ţi i-ai făcut înainte să te îmbogăţeşti sunt prietenii adevăraţi.“

  • O elevă din Cluj a obţinut cel mai mare punctaj din lume la un examen Cambridge

    O elevă a Transylvania College, şcoala românească  acreditată pe curriculum românesc şi curriculum Cambridge, a obţinut cel mai mare punctaj din lume la un examen Cambridge la Limba Franceză. Această distincţie îi deschide uşile către cele mai bune universităţi din Marea Britanie, totuşi, ea  a decis să îşi continue studiile în România, potrivit informaţiilor trimise de reprezentanţii Transylvania College.

    Maria Bega, elevă în ultimul an de liceu în cadrul Transylvania College, a primit certificatul pentru ”Cel mai bun rezultat din lume” pentru unul dintre examenele finale susţinute în acest an, la nivelul AS. 

    Premiile Cambridge ”Top in the World” sunt oferite elevilor din întreaga lume care susţin examene Cambridge la disciplinele studiate în liceu şi care obţin cele mai bune rezultate pe plan global la una dintre disciplinele de examen.

    Certificatul Cambridge pentru cel mai bun rezultat din lume este considerat un paşaport al succesului în lumea academică, deoarece îi poate deschide cu uşurinţă porţile unora dintre universităţile de top din lume. Deja, Maria a primit oferte de la toate universităţile la care a aplicat, printre care St. Andrew (cunoscută ca lider mondial în educaţie şi situată în top 1% universităţi mondiale), Nottingham, Liverpool, Cardiff,  Bristol.

    Cu toate acestea, Maria a decis să îşi continue studiile în România, la Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, deoarece se pregăteşte pentru o carieră în Neuroştiinţe Cognitive.

    ”Încă din primii ani la Transylvania College, Maria şi-a exprimat interesul de a se implica în proiectele şcolii, ca membră a echipei de ambasadori şi media, dar şi în activităţi de voluntariat, contribuind inclusiv la construirea unei case pentru o familie în proiectul Habitat for Humanity. Este un exemplu pentru toţi elevii noştri şi, odată cu acest rezultat, va rămâne un reper şi o sursă de inspiraţie pentru generaţiile care îi vor urma”, a declarat Ruxandra Mercea, director executiv Transylvania College.

    Simona Baciu, împreună cu soţul ei, Dr. Dan Baciu, sunt iniţiatorii şi fondatorii Fundaţiei Transylvania College, care a lansat instituţiile educaţionale Grădiniţa “Happy Kids” şi “Transylvania College. The Cambridge International School in Cluj”. Familia Baciu este şi în momentul de faţă activ implicată în conducerea şcolii, iar cei care optează pentru Transylvania College se bucură de beneficiile educaţiei bazate pe valori, unde elevii sunt încurajaţi să-şi valorifice la maximum potenţialul, să respecte diversitatea, să fie creativi şi responsabili.

     

  • Doi foşti colegi de liceu au pornit un canal de YouTube urmărit de 250.000 de români. “Lumea caută mereu feţe proaspete”

    Un calcul realizat pe baza informaţiilor obţinute de la vloggerii cu care am discutat arată că, pentru a obţine echivalentul unui salariu minim pe economie (1.050 lei), un creator de conţinut trebuie să genereze, lunar, peste 2,5 milioane de afişări. Mai simplu spus, dacă toată populaţia Bucureştiului s-ar uita lună de lună la clipurile sale, un youtuber ar reuşi să câştige în jur de 250 de dolari.

    Cum reuşesc atunci creatorii români să trăiască de pe urma canalelor de YouTube? „Trebuie să îţi creezi propriile tale contracte cu diferiţi terţi. Nu poţi să trăieşti din YouTube“, explică Ionuţ Bodonea şi Andrei Lăcătuş, care au fiecare 27 de ani şi care au dezvoltat serialul online „10 lucruri“.

    CITESTE SI:

    Povestea tinerilor din Cluj care au creat unul dintre cele mai populare seriale online din România

    Cum a ajuns un tânăr din Deva să fie mai popular decât Smiley. Aproape un milion de oameni s-au abonat la glumele lui

    Povestea lor a început în urmă cu aproape 5 ani, într-un club din Bucureşti: „A fost ideea mea, vreau să scrie mare în toată revista“, spune Andrei râzând. „Într-o seară, când eram în Kulturhaus, am văzut o fată dansând în nişte feluri nu tocmai ortodoxe şi am zis «Frate, aş face un filmuleţ cu fata asta, 10 feluri în care să nu dansezi în club». Urma să vină ziua mea, aşa că le-am dat mesaj prietenilor mei şi le-am zis că ştiu ce vreau cadou, şi anume domeniul 10lucruri.ro.“ Alături de Ionuţ şi un alt fost coleg de liceu au reuşit să filmeze un clip, dar nu au fost foarte mulţumiţi de ce le-a ieşit; surprinderea lor a fost cu atât mai mare când au văzut cât de repede s-a viralizat.

    „Primul clip a făcut zece mii de vizualizări într-o zi sau două. Ne-am chinuit cu o lavalieră chinezească pe care am dat 25 de lei, cu un trepied găsit printr-un beci şi cu o cameră de 640×480, un handycam de vacanţă. Filma mai prost decât toate telefoanele din ziua de azi. Îmi aduc aminte că ne-a şi dat cineva un comentariu, «cu ce cartof ai filmat asta?»“

    Primul moment dificil pentru echipa „10 lucruri“ a venit odată cu ideea monetizării canalului. „Colegul nostru Vlad ne-a spus că putem să scoatem bani din 10 lucruri, dar că pentru asta trebuie să ne organizăm ca o redacţie. Noi n-am putut ţine pasul, el s-a supărat că noi nu dădeam nimic la deadline şi a decis să îşi facă propriul lui canal. Culmea, exact din momentul ăla am început să producem bani“, îşi aminteşte Andrei, la fel cum îşi aminteşte şi că în primul an nu au avut niciun proiect, în al doilea an au avut unul sau două şi au ajuns, încet-încet, la o medie de două proiecte pe lună: „Primul contract a fost pentru Biblionet, era un proiect făcut de Bill şi Melinda Gates. Practic, din momentul ăla ne-am dat seama că putem să taxăm apariţia anumitor produse în show-ul nostru. Product placement putea să facă oricine; ce ne diferenţia pe noi era că pe baza unui brief dezvoltam tot proiectul. Este prima oară, chiar săptămâna asta, când o să postăm un clip care nu are scenariul scris în totalitate de noi“.

    Canalul „10 lucruri“ are astăzi aproape 250.000 de abonaţi şi peste 140 de clipuri publicate. Contractele le încheie pe societatea 10 lucruri SRL, o agenţie de publicitate pe care vor să deruleze mai multe proiecte, inclusiv în zona de spectacole. Ionuţ a renunţat la jobul său de zi cu zi şi manageriază businessul, angajament pe care şi l-a luat în momentul în care au deschis firma. Nu vor să vorbească foarte mult despre încasări, dar spun că într-o lună bună pot să asigure „un salariu bun, peste medie“ fiecărui membru al echipei. Iar echipa mai include, în afară de ei, încă 4-5 persoane.

    „În România nu poţi să trăieşti din CPM (banii oferiţi pe mia de vizualizări – n.red.), ai cam 100 de dolari la un milion de vizualizări. E foarte greu să faci un milion de vizualizări, iar banii sunt mult prea puţini. În străinătate e un pic mai bine, pentru că acolo licitează mult mai mulţi advertiseri pe un singur slot. La noi licitează un om pe zece sloturi. Nu e neapărat vina advertiserilor, şi piaţa e destul de mică“, îmi explică Ionuţ, care detaliază şi motivele: „Nu se investesc bani în pre-roll-urile de la YouTube sau în publicitatea care intră forţat în timpul clipurilor. Nu poţi să trăieşti din YouTube, trebuie să îţi creezi propriile tale contracte cu diferiţi terţi“.

    Cel mai mare proiect al lor, ca şi valoare, a fost pentru un producător de bere. Ca vizualizări, însă, cel mai de succes a fost pentru o băutură energizantă care i-a trimis, pentru cinci zile, în Ibiza. „Era povestea atât de bine făcută şi produsul integrat atât de puţin încât nu a zis nimeni că e reclamă.“ Durata medie a unui episod este de zece minute; şi chiar dacă timpul de consum este mult mai mic acum pe online, „pentru un episod de genul ăsta lumea stă şi se uită. Lumea s-a obişnuit cu o anumită durată, de-asta clipurile din serialul 10 lucruri au în general 10 minute. E o poveste, iar oamenii se uită până la capăt; e ca un episod din Friends, dacă l-ai face de trei minute s-ar supăra toată lumea pe tine“, spune Andrei.

  • Românul care face manuale pentru liceul britanic unde a învăţat familia regală

    Schimbările adevărate şi norocul se trag din mari frustrări, spune Paul Balogh, confondatoul unei companii care produce material educaţional digital pentru Eton College, cel mai prestigios liceu din Marea Britanie, şcoala aristocraţilor şi a familiei regale.  El a povestit pentru Viitorul României că cum s-a născut Learn Forward şi cum a ajuns să-şi continue afacerea la Londra. 

    Cum a început povestea Read Forward?

    Paul Balogh: Cred că mai toate lucrurile bune pornesc dintr-o frustrare. Te apuci să faci ceva cu un elan uneori negativ în sensul că ai vrut să faci ceva anterior, nu a funcţionat aşa cum ai vrut din diferite condiţii şi la un moment dat îţi spui “La naiba, trebuie să fac lucrurile pe cont propriu!”. Asta depinde şi de cum sunt structurile individuale, dar funcţionează. Am văzut de multe ori că o echipă care este faţă în faţă unei adversităţi funcţionează mai bine decât o echipă care nu înfruntă o provocare.

    Adică să fie unită împotriva a ceva?

    Da. Am văzut sistemul acesta funcţionând foarte bine la Humanitas cu echipa de online. Cred că zilele trecute am văzut pe undeva zicala asta – dacă vrei să construieşti o barcă având la dispoziţie puţine resurse, nu trebuie să le spui foarte precis oamenilor ce fel de lemn să aibă sau cum să-l prelucreze, trebuie doar să le explici de ce trebuie să meargă pe mare.

    Citiţi mai multe pe www.viitorulromaniei.ro

  • Trenul care opreşte într-o gară doar pentru un pasager

    La gara Kyu-Shirataki din Hokkaido, Japonia, o singură persoană circulă în mod regulat. Trenul opreşte de două ori pe zi, când singurul pasager, o elevă, pleacă şi se întoarce de la şcoală.

    Căile ferate nipone au decis, în urma cu trei ani,  să oprească de două ori pe zi în gara Kami-Shirataki din insula Hokkaido pentru această studentă. Numărul pasagerilor în staţia Kami-Shirataki a scăzut semnificativ în ultimii ani din cauza poziţiei sale izolate. Căile Ferate din Japonia se pregătea să închidă gara pentru totdeauna, când au observat că aceasta încă era utilizată în fiecare zi de o elevă.

    Trenul va funcţiona până în martie când eleva va absolvi liceul, iar gara va fi închisă definitiv.

  • Cea mai uşoara bicicletă pliabilă din lume, construită de doi tineri români în Londra, lansată pe Kickstarter – FOTO

    Doi tineri români stabiliţi în Londra, Petre Crăciun şi Ligia Stan, au construit cea mai uşoară biciletă pliabilă din lume, aceasta a fost a lansată astăzi şi pe platforma americană de crowdfunding kickstarter.com.

    Absolvent al liceului de arte Tonitza din Bucureşti, Petre Crăciun a lucrat la designul bicicletei Hummingbird în timp ce studia la universitatea de design din Bournemouth, în Marea Britanie. “Am încercat să cumpăr o bicicletă pliabilă uşoară, dar nu am putut să găsesc nimic în magazine. Apoi m-am gândit că aş putea să construiesc eu o bicicleta – aşa s-a născut Hummingbird”, spune Petre.

    Hummingbird este cea mai usoara bicicleta pliabila din lume cântărind doar 6.5 kilograme, cu  3-4 kg mai puţin decât alte biciclete pliabile de pe piaţă.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Un tânăr de 18 ani a câştigat 400.000 de dolari pentru un video în care explică teoria relativităţii a lui Einstein – VIDEO

    Liceeanul Ryan Chester a câştigat premii în valoare de 400.000 de dolari la secţiunea Junior Challenge la a treia ediţie a “Breakthrough Prize”. Tânărul de 18 ani a câştigat premiul datorită unui clip video în care explica  teoria relativităţii a lui Einstein, relatează Business Insider.

    Tânărul a încercat să explice într-un mod cât mai simplu un concept  complex precum teroria relativităţii. Chester a câştigat o bursă în valoare de 250.000 de dolari, un laborator în valoare de 100.000 de dolari pentru liceul lui şi 50.000 de dolari pentru profesorul care l-a îndrumat.

    “Mă simt foarte norocos să fiu selectat câştigator în acest concurs şi că am posibilitatea de a participa la un asemenea eveniment”, a spus el.

    Valoarea premiilor acordate în cadrul ceremoniei ajunge la 21.9 milioane de dolari
     

  • CEO-ul MasterCard are în plan creşteri de două cifre pentru plăţile electronice efectuate din România

    “Obiectivul meu la MasterCard este să înlocuiesc cât mai mult plăţile în numerar, iar un rezultat bun ar fi o creştere de 15-20% pe an. Nu este o schimbare pe termen scurt, ci determinarea unei schimbări comportamentale, care va veni în timp.“ Aşa poate fi rezumat discursul lui Cosmin Vladimirescu, general manager pentru România în cadrul MasterCard, din cadrul evenimentului Meet the CEO.

    Cosmin Vladimirescu a intrat în echipa MasterCard Europe în aprilie 2007, în poziţia de account manager pentru România. Principala sa responsabilitate, la acea vreme, consta în lansarea, alături de partenerii MasterCard, de produse şi programe noi de carduri. Astăzi conduce o echipă de 15 oameni şi spune că principalul său inamic este numerarul.

    Relaţia lui Cosmin Vladimirescu cu cardurile a început de timpuriu, în familie: „Mama lucra într-o bancă, aşa că acasă auzeam destul de mult despre ce se întâmplă pe piaţa financiară. Cred că un moment definitoriu a fost când ea mi-a pus un card în mână şi m-a lăsat să îmi gestionez singur bugetul“, povesteşte zâmbind Cosmin Vladimirescu: „A fost un exerciţiu dureros, pentru care relaţia mea cu ea încă suferă, dar a fost foarte bine pentru mine. În 1996, când se întâmpla asta, n-aveam ce să fac cu cardul. Era un singur bancomat pe care îl ştiam, instalat la McDonald’s la Unirii, înăuntru. Mergeam cu un prieten cu maşina şi scoteam de acolo bani“.

    Spre sfârşitul facultăţii, când avea deja câţiva ani de experienţă în utilizarea cardurilor, a aflat că cei de la Romcard recrutează: „Am ajuns să am şi un interviu cu domnul Marin Mitroi, care, trecând de primele două minute în care evident a fost într-o stare de şoc, pentru că eram destul de nonconformist, mi-a spus: «Băi băiatule, eu te-aş angaja pentru că am nevoie de unul ca tine, dar nu poţi să vii aşa la muncă. Trebuie să te tunzi şi să-ţi scoţi cerceii, altfel nu se poate.» Şi n-am vrut atunci să renunţ la cercei, aşa că n-a fost să fie la Romcard“.

    După terminarea facultăţii, Vladimirescu şi-a încercat norocul în zona antreprenoriatului, dar aventura sa a durat doar câteva luni. „Mica aventură antreprenorială a constat în faptul că am cumpărat cu un prieten vreo 50 de modemuri dial-up şi ne-am făcut un ISP (Internet Service Provider – n.red.). Ne-am distrat bine cam două luni, după care am mâncat covrigi şi am renunţat, pentru că am primit o ofertă de la Bancpost şi am acceptat fără să stau pe gânduri.“

    Oferta de la Bancpost, venită la jumătatea anului 2000,  a reprezentat începutul carierei sale în sistemul bancar, iar jobul de la Bancpost a fost un avanpost pentru viitoarea sa traiectorie profesională. „Cred că a fost ca efectul bulgărelui de zăpadă: am avut o oportunitate când mi s-a oferit primul meu job adevărat, imediat după terminarea facultăţii, ca ofiţer de fraudă la Bancpost. Am avut două oferte atunci, dar nu pot să spun la ce am renunţat. Jobul pe care l-am acceptat avea legătură cu cardurile, ştiam că în perioada aceea se întâmplau şi evenimente mai neplăcute, fraude, iar eu foloseam deja carduri de câţiva ani.“

    În anii 2000, povesteşte Cosmin Vladimirescu, frauda se făcea prin acceptare: erau nişte magazine care acceptau carduri „care nu erau chiar în regulă. Dacă îşi dădeau sau nu seama de chestia asta e discutabil; bine că tehnologia a avansat şi verificările acestea nu mai rămân la latitudinea casierului“. Experienţa în Bancpost a fost de învăţare accelerată. „Primul meu salariu, de 300 de lei, nu însemna mai nimic, dar, pe de altă parte, oricât mi-ar fi dat, cel mai mare avantaj îl aveam din faptul că eram expus informaţiilor. Eram în mijlocul evenimentelor, înţelegeam ce se întâmplă. La acea vreme, salariile stăteau pe card doar câteva secunde“, îşi aminteşte managerul de la MasterCard. Comportamentul românilor era să scoată toţi banii de pe card, unul dintre motive fiind faptul că acceptarea cardurilor la plată era foarte redusă, dar motivul principal fiind lipsa de experienţă a românilor în folosirea cardurilor. „E firesc, aşa am început cu toţii. Diferenţa e că alţii au început să dezvolte plăţile cu cardul cu 50 de ani în urmă. Acum ne-am apropiat, nu le suflăm în ceafă, dar suntem la vreo 20 de ani în spate.“

    Oportunitatea de a lucra pentru MasterCard a venit ca o surpriză, mai ales pentru că noul job description nu se potrivea cu ceea ce lucrase, pentru o bună vreme de timp, la Bancpost. Cu toate acestea, a decis să încerce. „Când eram la Bancpost nu îndrăzneam să sper la ce fac acum, dar îmi doream să mă dezvolt în direcţia asta. Am fost foarte plăcut surprins când mi s-a oferit postul prin care am intrat la MasterCard, în 2007. Atunci era şefă Denisa Mateescu, şi ea mi-a zis «Cosmin, am nevoie de un om de vânzări». Eu i-am spus că nu mai făcusem asta, că eram un om de fraudă, de cealaltă parte a baricadei. Munca de convingere nu a fost prea lungă şi am acceptat propunerea ei.“

    Denisa Mateescu a preluat funcţia de conducere a MasterCard România în 2001 şi a ocupat acest post până în 2010, atunci când Cosmin Vladimirescu a devenit country manager al companiei. Imediat după ce a absolvit facultatea, Denisa Mateescu a lucrat doi ani la Institutul de Calculatoare şi Informatică, pentru ca, în 1994, să se îndrepte spre publicitate. Pe vremea aceea, era un domeniu nou, fără istorie, iar jucătorii erau, aşa cum îşi dorise, companii internaţionale. Aşa că a lucrat aproape opt ani pe piaţa de media, la început la Saatchi & Saatchi şi apoi la D’Arcy. La Saatchi a intrat în departamentul de media ca junior media executive şi apoi a fost promovată media executive. După doi ani, a fost numită senior media executive. Ulterior, între 1998 si 2001, a fost media director la D’Arcy. Experienţa din publicitate a apropiat-o de marketing şi de mărci, „iar de la un punct încolo, când am simţit că învăţasem suficient şi că media, în structura în care era în 2001, nu-mi mai oferea mari perspective de evoluţie profesională, am decis că e cazul să încep un nou capitol“, spunea Mateescu.

  • Monolog Stela Popescu în “Las Fierbinţi”, despre învăţământul românesc: “Un copil se strică repede şi se repară greu” – VIDEO

    Actriţă Stela Popescu a prezentat o radiografie dură, dar cât se poate de reală, a sistemului educaţional din România, din perspectiva unei directoare de liceu, în cadrul serialului “Las Fierbinti”, potrivit stirileprotv.ro

    “Toti profesorii pleacă la Bucuresti, nimeni nu mai vrea să predea aici. Am scris la minister, am fost la inspectorate, nu sunt soluţii. De parca aici n-ar fi copii de valoare”, începe Stela Popescu monologul, după care prezintă problemele ruşinoase, extrase din realitatea învăţământului românesc.

    “Nicaieri în Europa nu mai există aşa ceva: să încălzesti clasele cu lemne. Lucrurile din ţara asta au luat-o pe un drum greşit”, continua Stela Popescu.

    Concluzia este una tristă: “La noi incă e bine (n.r. referindu-se la scoala din Las Fierbinti), in alte locuri e şi mai rău”.