BusinessMagazin

Tag: istorie

  • Povestea Klarei Rotschild, creatoarea de modă evreică care a îmbrăcat elitele maghiare în timpul Cortinei de Fier

    Klara Rotschild a devenit un fel de Coco Chanel a Estului. Iar liderii populişti ai Ungariei de azi caută să se folosească de numele ei, scrie Balkan Insight. Mai recent, guvernul premierului Viktor Orban a descoperit moda ca instrument de relaţii cu publicul, înfiinţând Agenţia Naţională de Modă şi Design în 2018 ca subsidiară a Agenţiei pentru Turism din Ungaria. Agenţia încearcă să sporească profilul industriei de modă din Ungaria, iar mulţi dintre cei mai renumiţi designeri cu care lucrează se vor inspira, fără îndoială, de la Rotschild.

    „În primul rând, aceasta este povestea de succes a unei femei care a supravieţuit în două regimuri politice şi a dictat moda în spatele Cortinei de Fier”, spune lldikó Simonovics, curatorul unei expoziţii Rotschild la Muzeul Naţional al Ungariei. Simonovics ştie multe despre creatoarea de modă deoarece i-a studiat ani de zile viaţa. Rotschild nu a dus lipsă de clienţi cu nume mari: Jovanka Broz, soţia liderului iugoslav Iosip Broz Tito – personaj care stârneşte nostalgii chiar şi acum în fosta Iugoslavie, împărăteasa egipteană Farah Diba, soţia şahului iranian şi celebritatea hollywoodiană de origine maghiară Zsa Zsa Gábor, cunoscută şi ca prinţesa Sári von Anhalt. Născută într-o familie de evrei în 1903, Rotschild şi-a creat o carieră uimitoare, aparent netulburată de deceniile de agitaţie politică şi război din Ungaria. Ea a dat tonul modei pentru societatea înaltă a regimului conservator-naţionalist al lui Horthy din anii 1930-1940 şi a îmbrăcat elita comunistă după 1956. Deviza ei: „Fiecare femeie vrea să arate bine, iar eu o pot ajuta”. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea a fost cruţată de deportare şi de camerele de gazare ale Holocaustului. Salonul ei nu a intrat în atenţia infamelor legi ale Ungariei care îi privau pe evrei de proprietăţile lor. Ungaria lui Miklós Horthy a fost aliata Germaniei lui Adolf Hitler. Rotschild a creat rochia de nuntă pentru mireasa lui István Horthy, fiul regentului Ungariei.

    Legenda spune că Rotschild era în căutarea unei locaţii pentru o prezentare de modă când trupele germane se pregăteau să invadeze Budapesta în decembrie 1944. Politica nu a deranjat-o pe Rotschild. După război, experienţa ei în materie de modă a fost foarte solicitată de noua elită comunistă. „Ea i-a găsit întotdeauna pe «influencerii» din vremea ei, iar aceştia îi cumpărau rochiile“, povesteşte Simonovics. „Unii ar numi-o oportunistă, dar dacă faci haute couture, trebuie să fii în termeni buni cu elita regimului în care trăieşti, altfel nu vei avea clienţi.”
    Crearea unui brand a fost surprinzător de uşor de făcut. Deşi nu avea nicio legătură cu familia Rothschild, binecunoscută în lumea finanţelor internaţionale, numele ei a fost asociat cu luxul şi stilul şi a deschis uşi din afara Ungariei. „Numiţi-mă regina modei”, a spus ea odată, când a fost întrebată despre relaţiile sale cu lumea finanţelor. În regimul comunist, salonul ei, Salon de Rochii Deosebite pentru Femei, a fost naţionalizat în 1949, dar i s-a permis ulterior să-l „conducă”. Spre deosebire de majoritatea ungurilor, ea a putut să călătorească în străinătate, vizitând spectacole de modă la Paris (se spune că Rotschild călătorea la Paris şi de două ori pe an) şi chiar să cumpere câteva modele străine cu bani de la stat, pe care le-a recreat cu o tuşă maghiară. Adora parfumurile şi atât salonul său, cât şi prezentările de modă erau învăluite întotdeauna în cele mai noi arome franţuzeşti. Liderii politici au remarcat rapid valoarea ei de marketing unică. Când soseau demnitari străini, o vizită la salonul lui Klara era adesea inclusă în programul oficial. Jovanka Broz, soţia lui Tito, i-a vizitat salonul împreună cu soţia liderului comunist al Ungariei János Kádár şi s-a îndrăgostit instantaneu de creaţiile Klarei. De atunci a rămas o clientă fidelă. Unii spun că aceasta a fost chiar cel mai frecvent client.

    „A existat chiar şi un manechin pentru croieli făcut după dimensiunile doamnei Broz”, spune una dintre fostele modele ale lui Rotschild într-un videoclip care însoţeşte expoziţia de la Muzeul Naţional. „Ori de câte ori selecta o rochie, noi o ajustam la dimensiunile ei. Avea în jur de 100 de kilograme, iar când a mai pus ceva greutate pe ea, o pernă a fost ataşată de manechin pentru a-i extinde dimensiunile.“ Jovanka Broz era cunoscută ca „Jackie Kennedy a Estului“. Despre liderii politici din Ungaria cu greu se putea spune că sunt în pas cu moda, dar diplomaţii, avocaţii, medicii, artiştii şi emigranţii au constituit o clientelă suficient de mare pentru a menţine afacerea vie. Unii veneau cu avioanele personale şi comandau rochii pentru un sezon complet. Alţii alegeau doar câteva.

    O rochie Klara Rotschild era scumpă. „Costa între 200 şi 800 de dolari şi o rochie de seară în jur de 1.000 de dolari”, a explicat Rotschild într-un documentar TV rar, realizat de televiziunea austriacă ORF. La acea vreme, salariatul mediu din Ungaria câştiga în jur de 80 de dolari pe lună. Asta însemna că rochiile Rotschild erau mult peste mână pentru majoritatea oamenilor dintr-o societate care pretindea că se bazează pe egalitate. „Doar să trec pe lângă salonul ei şi să văd rochiile în vitrina era pentru mine o experienţă artistică”, spune o femeie în vârstă la expoziţie. „Nu ne-am gândit niciodată că putem avea suficienţi bani pentru a cumpăra o rochie de-a ei.” În Ungaria, după ce tancurile sovietice au zdrobit revolta populară antisovietică din 1956, Rotschild a ajuns să simbolizeze socialismul cu faţă umană, în ciuda tiraniilor comunismului. Creaţiile ei evocau o societate în care fetele sunt frumoase şi viaţa este mai colorată decât în restul blocului comunist estic. „Femeile trebuia să fie bine îmbrăcate, feminine şi oarecum distante”, a spus unul dintre modelele sale prezentând imagini rare la expoziţie.

    Chiar şi scandalurile i-au făcut mai mult bine decât rău deoarece Rotschild a ştiut să folosească puterea bârfei pentru a-şi face numele celebru. La începutul carierei sale, un tânăr playboy maghiar a insultat-o şi a bătut-o când aceasta s-a dus să strângă bani pentru costume făcute de tatăl ei. Klara a apelat la justiţie pentru despăgubiri şi a câştigat. Cazul a ajutat-o să devină faimoasă. Mai târziu, în 1968, când actriţa de la Hollywood de origine maghiară Zsa Zsa Gábor a refuzat să o plătească, şi-a găsit alţi clienţi şi nu s-a sfiit să mânjească numele acesteia prin intermediul mass-media. „A fost o maestră a croitoriei, dar a fost şi un salesman perfect, care ştia imediat ce model se potriveşte mai bine clientului“, a spus Simonovics.

    Chiar şi după ce numele său a devenit o marcă, Rotschild a „vânat” în mod activ clienţi. Când a aflat că legendele de la Hollywood Elizabeth Taylor şi Richard Burton se aflau în oraş, a trimis-o pe vânzătoarea sa la hotelul lor şi le-a invitat pe cele două celebrităţi de film la salonul ei. Faptul că Rotschild însăşi nu ştia un cuvânt în engleză sau germană nu a fost un obstacol. Hainele ei vorbeau de la sine. Viaţa creatoarei de modă s-a încheiat tragic. În vârstă de 73 de ani, temându-se de bătrâneţe şi suferind de probleme dentare, s-a sinucis sărind de la fereastra bucătăriei din apartamentul ei. Salonul Rotschild a primit un nou manager, dar nu a mai ajuns niciodată la faima pe care i-a adus-o doamna Rotschild.

    Nu există planuri de reînnoire a brandului Rotschild în Ungaria, însă regimul Orban pare că are un ochi bun pentru modă – cel puţin în termeni politici. „Politica a mers mereu mână în mână cu moda“, spune Simonovics. „Imaginea noastră, hainele pe care le purtăm fac parte din imaginea unei ţări.”

  • De ce este apa îmbuteliată una dintre cele mai mari PĂCĂLELI din istoria modernă, lucru valabil şi pentru România

    Apa îmbuteliată a devenit una dintre cele mai profitabile afaceri. Doar în Statele Unite se cheltuiesc în jur de 100 de miliarde de dolari pe an. Companii mari precum Nestle, Pepsi sau Coca-Cola au început să exploateze această nişă. Lucru de înţeles de altfel, pentru că la nivel global consumul de apă îmbuteliată a depăşit consumul de suc.

    Totuşi, pentru majoritatea americanilor, apa de la robinet şi cea din magazine este identică în ceea ce priveşte valorile nutriţionale şi sănătatea, relatează Science Alert.

    În unele cazuri, apa de la robinet este chiar mai sigură decât cea îmbuteliată, întrucât prima este verificată mai des, excepţie făcând puţurile proprii care de obicei nu se bucură de aceleaşi verificări riguroase.

    De asemenea, un studiu recent a identificat faptul că aproape jumătate din cantitatea de apă îmbuteliată din Statele Unite este derivată din apa normală.

    Producţia de apă îmbuteliată, alături de recipientele acestora, necesită un proces complex. Un studiu publicat în jurnalul Environmental Research Letters a scos la iveală că în jur de 32-54 de milioane de barili de petrol au fost folosiţi pentru producţia apei îmbuteliate consumate în Statele Unite în anul 2007.

    În afară de acest aspect, este nevoie de mai multă apă pentru a produce apă îmbuteliată. Într-un studiu recent al International Bottled Water Association s-a specificat că pentru un litru de apă îmbuteliată este nevoie de 1,39 de litri de apă.

    Cititi continuarea pe wwwdescopera.ro

  • Povestea farmacistului care a transformat Coca-Cola într-una dintre cele mai iubite băuturi de pe planetă

    Dacă nu ar fi întâlnit omul potrivit la locul potrivit, Poate că Asa Griggs Candler ar fi rămas un simplu farmacist. A avut însă norocul de a-şi fi intersectat destinul cu cel al lui John Stith Pemberton, inventatorul Coca-Cola, de la care a cumpărat cunoscuta reţetă care avea să îl transforme într-unul dintre cei mai importanţi magnaţi din istoria Statelor Unite, după ce a pus bazele imperiului cunoscut astăzi în toată lumea drept The Coca-Cola Company.

    Asa Griggs Candler s-a născut pe 30 decembrie 1851 în Villa Rica, Georgia, în familia Marthei şi a lui Samuel Charles Candler, şi a avut zece fraţi. În 1888, pe când lucra ca farmacist, Asa Griggs Candler l-a întâlnit pe John Stith Pemberton (8 iulie 1831 – 16 august 1888), inventatorul Coca-Cola, care crease în mai 1886 o versiune timpurie a celebrei băuturi. Intrigat de băutura dulce, carbonatată a lui Pemberton, antreprenorul i-a oferit acestuia suma vehiculată la 1.750 de dolari (circa 47.000 de dolari la valoarea din prezent a monedei) pentru a cumpăra reţeta.

    Unele surse menţionează suma de 2.300 de dolari ca fiind adevărata valoare a tranzacţiei. Grav bolnav şi în pragul falimentului, Pemberton a acceptat, cu toate că anticipase succesul pe care îl va avea băutura şi dorise să lase reţeta moştenire fiului său, care a preferat însă banii.
    Patru ani mai târziu Candler a fondat The Coca-Cola Company. În anul următor, brandul a devenit marcă înregistrată şi a început distribuţia primelor dividende către acţionari.

    Până în 1895 compania distribuia Coca-Cola pe tot teritoriul Statelor Unite, iar în 1899 a început exportul în Cuba, doi ani mai târziu businessul extinzându-se în Europa. Antreprenorul a lansat de asemenea faimosul „contract de un dolar”, prin care vindea dreptul de a îmbutelia Coca-Cola în SUA pentru doar un dolar. La început, compania a promovat băutura drept un remediu pentru durerile de cap, dar şi ca o soluţie pentru ameliorarea oboselii psihice şi fizice.

    În 1903 Candler a decis să scoată cocaina din frunzele de coca înainte de a le amesteca cu băutura şi să vândă extractul de cocaină companiilor farmaceutice. În 1911 compania a investit 1 milion de dolari în publicitate. După patru ani, Root Glass Co. a creat sticla iconică a brandului. În 1916, când antreprenorul a fost ales primar al Atlantei, s-a retras din managementul afacerii. În timpul mandatului, el a depus eforturi considerabile pentru a reconstrui peste 1.500 de locuinţe distruse în marele incendiu din Atlanta din anul 1917. De asemenea, a făcut mai multe împrumuturi personale pentru a extinde reţeaua de apă şi canalizare, precum şi infrastructura oraşului. Candler a fost, de asemenea, şi un cunoscut filantrop, dotând numeroase şcoli, universităţi şi spitale cu cele necesare.

    În 1917 reprezentanţii businessului au decis să scadă cu 50% cantitatea de cafeină din băutură. Doi ani mai târziu fondatorul a cedat un procent majoritar din acţiunile pe care le deţinea în companie celor cinci copii ai săi (patru fii şi o fiică), care la rândul lor le-au vândut unui grup de investitori condus de omul de afaceri american Ernest Woodruff.

    În 1926 antreprenorul a suferit un accident vascular cerebral, iar pe 12 martie 1929 a murit în spitalul Wesley Memorial Hospital din Atlanta, Georgia.În 2018 The Coca-Cola Company a avut venituri de 31,85 de miliarde de dolari şi o echipă de circa 60.000 de angajaţi. În prezent compania deţine în jur de 500 de branduri răspândite în peste 200 de ţări.

  • Cum a reusit o tânără să facă o afacere profitabilă din vânzarea unui simbol românesc in toată lumea

    „Veşnicia s-a născut la sat”, cum spunea Lucian Blaga, iar românul s-a născut antreprenor. Aşa se face că astăzi straie populare care datează de veacuri sau care sunt create după un meşteşug cu origini pierdute în istorie îşi fac loc şi în garderobele dominate de hainele moderne. Şi, pentru că cererea există, răspunsul acestei nevoi a fost crearea unei oferte pe măsură.
     
    Lada cu zestre a bunicii, înţesată cu straie populare cusute de mama sa ori chiar mai vechi, păstrate de peste două generaţii, sau meşteşugurile deprinse de la bunicul de a face opinci din piele, brâuri ori clopuri, au devenit în timp o sursă de inspiraţie pentru artizanii care le-au transformat într-un business.

    Pentru a le face cunoscute şi următoarelor generaţii, dar şi peste hotare, câţiva români pasionaţi de tradiţie au investit în îndeletnicirile străbune şi le-au actualizat la cerinţele din prezent.

    Izabela Măndoiu esta una dintre ei. Tânăra, care a crescut în localitatea Albeştii de Muscel din judeţul Argeş, creează haine tradiţionale inspirate din zona în care a copilărit, iar produsele sale iau drumul străinătăţii, către ţări precum Italia, Suedia, Franţa sau Canada.
    „Ia este un simbol patriotic, creat şi păstrat de către strămoşii noştri cu pasiune, inspiraţie şi dedicare. Ia reprezintă un element de brand naţional, chiar dacă nu în mod oficial, dar care se bucură de recunoaştere şi apreciere internaţională.

    Sunt români care doresc să poarte, atunci când sunt departe de casă, haine cu un liant emoţional, care să le valideze identitatea, tradiţiile şi cultura”, povesteşte Izabela Măndoiu, fondatoarea brandului de articole vestimentare cu influenţe tradiţionale ce-i poartă numele.

    După ce a lucrat o bună perioadă în domeniul construcţiilor, Izabela Măndoiu a schimbat macazul şi a trecut la crearea unor piese vestimentare care împletesc stilul tradiţional cu cel contemporan. Încă de copil era pasionată de ţesăturile de pe cămăşile din cufărul mamei sale, iar în 2014 a creionat propriul business, satul în care a crescut fiind principala sa sursă de inspiraţie.

    Totul a pornit de la dorinţa de a valorifica ţesăturile din lada cu zestre a mamei. Unele straie erau în stare bună, iar altele erau puţin deteriorate, aşa că a decis să realizeze propriile haine cu aplicaţii tradiţionale, prin amestecarea ţesăturilor vechi cu materiale de actualitate. 
    „Am abordat această iniţativă extrem de serios: am urmat un curs de design vestimentar şi am început lucrul.

    Terminam jobul full-time şi mergeam la activitatea dragă mie, care, încet-încet, m-a convins că trebuie să fac saltul de care vorbesc toţi antreprenorii. Am renunţat la serviciul meu şi mi-am urmat pasiunea, conştientă fiind că provocarea va fi să îmbin creativitatea cu latura financiară pe care o implică un business”, spune designerul Izabela Măndoiu.

    În urmă cu câteva decenii, locuitorii, cu precădere cei din mediul rural, purtau haine populare zi de zi. Aveau haine tradiţionale pe care le purtau pe câmp, dar şi haine pentru sărbători, nunţi sau alte evenimente importante din viaţa lor.

    În prezent, sunt câteva zile cheie în care românii, în special femeile, au iniţiativa colectivă a de a purta o ie: pe 24 iunie, de ziua iei, pe 1 decembrie, de ziua naţională a României, pe 24 ianuarie, de ziua Marii Uniri, de Crăciun şi de Paşte.
    Totuşi, există şi purtătoare ale cămăşii populare, care o aleg fie pentru un eveniment important din viaţa lor, la o conferinţă, petrecere, eveniment în familie sau la un dineu.

    Potrivit Izabelei Măndoiu, această categorie de cliente are un nivel de educaţie şi cultură ridicat, apreciază tradiţia şi are venituri medii sau peste media pieţei. „Avem cliente care îmbrăţişează ideea unei creaţii vestimentare cu doar câteva elemente tradiţionale, creaţie pe care o pot purta chiar şi la birou.”

    Produsele companiei sunt cusute de mână ca pe vremuri, potrivit antreprenoarei, iar realizarea unei cămăşi populare poate dura chiar şi şase săptămâni, dacă designul este complex.
    „Avem femei colaboratoare din sat, care au vârste înaintate, dar sunt conştiente că munca lor valorează mult şi că prin efortul lor, tradiţia persistă, ceea ce le motivează să continue. Realizarea unei bluze tip ie durează între patru şi şase săptămâni, în funcţe de complexitatea sa. O cămaşă masculină se realizează în zece zile lucrătoare”, explică Izabela Măndoiu.

    Articolele vestimentare marca Izabela Măndoiu sunt comercializate pe site-ul propriu al companiei, în showroomul situat pe strada Vasile Conta din Capitală, la Confident Concept Store din Brăila, la Desir Boutique din Constanţa, dar şi la târguri de profil.
    „Ia este o piesă vestimentară atemporală. Şansa brandurilor româneşti care abordează ia stă în curaj şi perseverenţă. În cinci ani publicul va face diferenţa între ia produsă în China, cea cu preţuri de până în 100 de lei, şi ia cusută manual de către româncele noastre. O haină de calitate rezistă şi sute de ani, aşa cum sunt iile de la stră-străbunicile noastre. Altfel spus, publicul se va educa şi va învăţa să aprecieze calitatea”, consideră Izabela Măndoiu.

    Firma care operează brandul Izabela Mandoiu a fost înfiinţată în acest an; preţul unei bluze ce poartă numele antreprenoarei porneşte de la 950 de lei şi poate ajunge până la 3.500 de lei, conform datelor de pe site-ul companiei.

    Piesa de rezistenţă: opincile
    Evoluţa pe piaţa forţei de muncă a dus la schimbări majore în rândul meseriilor. Cele mai vechi meserii populare au fost înlocuite de maşinării, roboţi şi aparate performante apărute odată cu inovaţia tehnologică. Bogdan Constantin Dincă, de meserie profesor de teologie, se încăpăţânează să facă opinci din piele naturală, cum a învăţat de la câţiva meşteri opincari pe care i-a cunoscut în timp ce colinda prin ţară.

    „Când eram mic, nu preţuiam tradiţia, pentru că nu o cunoşteam. În timp, m-am apropiat de o asociaţie de studenţi, cu care
    mi-am petrecut mai bine de 11 ani până acum. În toată această vreme am colindat satele din Maramureş, Braşov sau Haţeg, am învăţat multe obiceiuri, am făcut spectacole tradiţionale şi am strâns şi o bogată zestre de costume populare. Însă, văzându-i pe cei din jur îmbrăcaţi cu acele haine cu diferite prilejuri, mi-am dat seama că le lipseşte un element important: opinca”, îşi aminteşte Bogdan Constantin Dincă.

    Acela a fost momentul zero, cel în care a decis că trebuie să stăpânească arta de a întocmi încălţămintea atât de râvnită acum câteva decenii, la care aveau acces numai boierii − oamenii de rând mergeau mai ales desculţi.
    A început să caute meşteri opincari pe internet şi să îi contacteze pentru a merge la ei să înveţe meşteşugul. A fost uimit când a văzut că cei care mai există pot fi număraţi pe degetele de la o mână.

    „Am mers în comuna Tureac, în Ţara Năsăudului, la badea Nicolae Bacea, un om de o ţinută morală deosebită, care te cucereşte prin simplitate şi omenie. Dumnealui m-a învăţat să fac opinci. Apoi, am reuşit să facem un atelier de opinci în taberele de studenţi pe care le-am organizat şi încet, încet am văzut că sunt tot mai mulţi interesaţi să aibă o pereche de opinci şi să le poarte”, spune Bogdan Constantin Dincă.

    Astfel, a continuat să ducă mai departe acest mesteşug, producând opinci în timpul liber, în văzul tuturor, pentru a le fi de folos şi celorlalţi. Acum o face cu drag în atelierul său din Cluj, iar produsele le comercializează prin intermediul paginii de Facebook a micuţei afaceri Opincărie. El povesteşte că jumătate din oamenii care îl sună pentru a comanda opinci îl contactează în urma recomandărilor, iar jumătate l-au găsit, din întâmplare, pe internet.

    „Pielea naturală o iau din targul Oser (cel mai mare târg de vechituri din ţară – n.red.) şi sunt foarte atent când o cumpăr”, explică Bogdan Constantin Dincă.
    Acesta adaugă că realizarea unei perechi de opinci durează aproximativ o oră, dacă dispune de materialele necesare.
    „Preţul este perceput, în general, în funcţe de mărime şi grosime. Am avut clienţi care voiau opinci cu talpă dublată sau cu nojiţe mai lungi. În medie, o pereche de opinci pentru femei costă 70 de lei, iar o pereche de opinci pentru bărbaţi, 75-80 de lei”, precizează Bogdan Constantin Dincă.


    Ţinute haute couture cu inspiraţie tradiţional românească
    În România sunt aproximativ
    450 de zone etnografice, iar între acestea există atât asemănări, cât şi deosebiri. Meşterul popular Virginia Linul şi-a propus să se concentreze pe costumul popular din Ţara Năsăudului.
    Născută în localitatea Salva din judeţul Bistriţa-Năsăud, ea a învăţat de la mama sa să croiască costume populare, dar şi accesorii, precum clopuri sau brâuri, iar ambiţia sa este să ducă acest meşteşug la un alt nivel, să-l facă cunoscut pe plan naţional şi internaţional.
    „Am învăţat arta confecţonării costumelor populare de la mama mea, care la rândul său a deprins meşteşugul de la bunica. Acum, când creez produsele, mă ghidez după modelele tradiţionale strămoşeşti, dar creez şi modele proprii. La costumele populare pe care le confecţionez pentru ansamblurile folclorice păstrez strict linia tradiţională a fiecărei zone etnografice în parte, iar în creaţiile proprii îmi folosesc imaginaţia”, spune meşterul popular Virginia Linul. Ea a înfiinţat în 2006 businessul Artă şi Tradiţii, care a generat anul trecut o cifră de afaceri de peste 250.000 de lei.
    Pregătirea unei cămăşi femeieşti, cusută manual, poate să dureze de la o săptămână până la câteva luni, în situaţia în care modelul este unul mai bogat. Realizarea acesteia se face succesiv, pe mai multe etape, precum alegerea modelului, croitul, cusutul manual în tehnica stabilită şi cu culorile alese, încreţirea, încheierea la maşina de cusut sau manual şi finalizarea, cu dantelă şi ciucuri.
    Produsele sale sunt vândute în special în România, acasă la ea, în localitatea Salva, unde a creat un muzeu viu în care sunt expuse ii, cămăşi populare, costume populare pentru copii şi pentru adulţi, din diferite zone ale ţării, accesorii pentru acestea, dar şi haine haute couture cu inspiraţie tradiţională, precum rochii, fuste, veste, sacouri sau paltoane.
    Românca a avut colaborări cu mai mulţi designeri străini renumiţi, una dintre cele mai importante fiind cu designerul francez Philippe Guillet. 
    „Philippe Guillet, fostul director cultural al Ambasadei Franţei din România, cel care în anul 2011 a realizat colecţia 100%.ro, a creat un eveniment istoric. Acesta a fost un moment important, care a contribuit la schimbarea mentalităţii românilor despre arta populară românească şi implicit despre costumul popular. El a dat tonul confecţionării şi purtării hainelor haute couture cu inspiraţie populară”, susţine Virginia Linul.
    Ea spune că străinii sunt interesaţi să cumpere haine tradiţionale româneşti, mai vechi ori mai noi, însă pun preţ pe calitate. De altfel, ea adaugă că are clienţi de etnii diferite care o vizitează când îşi expune noile produse ori care vin să-i vadă creaţiile la târgurile de profil sau la expoziţiile la care participă. „Străinii sunt buni cunoscători ai portului românesc, sunt interesaţi şi ştiu să aprecieze foarte mult lucrul manual.”
    Virginia Linul afirmă că este foarte greu să menţină acest meşteşug, bazat pe lucrul manual, în viaţă, deoarece piaţa este acaparată de produse cu motive tradiţionale realizate industrial. De altfel, ea consideră că încă cererea este mai mare pentru cele din urmă, deoarece clienţii nu au cultura etnografică necesară pentru a face diferenţa între o ie cusută manual şi o ie cusută industrial, iar când fac o alegere sunt ghidaţi de preţul, nu de calitatea acesteia.
    „O ie românească durează trei generaţii, pe când una industrială are o durată de viaţă mai mică de un an. Acesta este rezultatul diferenţei de preţ şi plusvaloarea oferită de tradiţie şi de identitatea naţională. Pentru a rezista şi dăinui în timp, aşa cum a rezistat şi s-a transmis acest meşteşug de-a lungul secolelor, trebuie să ne cunoaştem valorile culturale naţionale, să le îndrăgim, să le susţinem şi să le promovăm, dincolo de interesele materiale imediate”, apreciază meşterul popular.


    Dincolo de barierele geografice: Ia românească cu destinaţiile SUA, Marea Britanie, Germania sau Spania
    Businessul 3M Admit Future, care deţine brandul Ie tradiţoanală, a apărut în urmă cu un an, cu scopul de a aduce ceva diferit pe piaţa de fashion din România, mai exact îmbrăcămintea modernă cu motive tradiţionale, spun fondatorii acestuia.
    „Ne-am dorit să purtăm tradiţia mai departe. Am cochetat cu antreprenoriatul încă din 2011 şi am încercat mai multe verticale, de la SaaS (Software as a Service) până la e-commerce. Fashionul este o verticală ce are o cotă de piaţă destul de mare, iar noi am ales o nişă pentru care cererea pieţei este mai mare şi ne dorim să o păstrăm”, spune Adrian Mitrache, CEO-ul brandului Ie tradiţională. Compania produce atât haine cu inspiraţie populară, stilizate, cât şi costume tradiţionale, realizate la maşina de cusut sau artizanal.
    Doza de inspiraţie, la care se adaugă creativitatea, şi-o iau din toate zonele ţării, iar durata realizării produsului finit depinde de procedeul prin care este realizat acesta: manual sau mecanic. Articolele brodate mecanic pot fi realizate în cinci sau opt zile, pe când realizarea celor lucrate manual poate dura chiar şi 30 de zile, în funcţie de complexitate, susţin antreprenorii.
    „Avem clienţi care poartă produsele noastre doar în momente de sărbătoare, dar şi foarte mulţi ce le poartă zi de zi, combinând tradiţionalul cu modernul. De exemplu, rochiile cu broderie tradiţională se poartă la cununii sau nunţi, pe când ia este purtată în combinaţie cu blugii, la birou. Ia a ajuns din nou la loc de cinste, iar românii îşi doresc să o poarte dincolo de hotare”, mai spune Adrian Mitrache.
    Potrivit acestuia, articolele vestimentare care ies din atelierul companiei pe care o reprezintă trec barierele geografice ale ţării, ajungând pe pieţe ca SUA, Marea Britanie, Germania sau Spania.
    Compania 3M Admit Future, care deţine brandul Ie tradiţională, a avut în primele 8 luni de activitate o cifră de afaceri de 14.000 de lei, iar marja de profit a fost de 54%, potrivit informaţiilor de pe site-ul Ministerului de Finanţe.


    Din Banat în toată ţara. Primul salt, până-n Ardeal
    Irina Paveloni a început să producă primele costume tradiţionale specifice Banatului acum mai bine de cinci ani, din pasiune, după cum povesteşte chiar ea. Iar de atunci, nu s-a mai oprit, ci a realizat zeci de costume pentru diverşi clienţi din judeţul Timiş, iar recent a primit o comandă de la un client din Ardeal. Însă ambiţia sa este să ajungă să-şi livreze creaţiile în toată ţara.
    „Am învăţat să cos de mică, de la mama, care ştia să coasă de la alţi bătrâni. Prima dată am învăţat să lucrez şipcă manual cu acul. Costume am început să fac mult mai târziu, în urmă cu cinci ani, din pasiune pentru tradiţie”, îşi aminteşte Irina Paveloni.
    Ea spune că realizarea unui port popular poate dura circa o lună, iar inspiraţia îi vine din natură, dar şi din studierea costumelor străbune şi, totodată, din analizarea trendurilor actuale. La început, numărul clienţilor era redus, dar meşterul popular spune că în ultimii doi ani cererea a crescut semnificativ, iar în prezent are comenzi în aşteptare.
    Originară din localitatea Poieni, judeţul Timiş, majoritatea comenzilor au venit din zona imediat apropiată, însă din vorbă în vorbă s-a dus vestea până în Timişoara, aflată la 120 de kilometri distanţă, iar prin recomandări a avut clienţi şi de acolo. „Acum am o comandă făcută de un client din Ardeal. Dacă o să primesc comenzi şi din alte judeţe, o să fac costume”, explică Irina Paveloni.
    Poalele şi cămaşa din care este compus costumul popular sunt făcute din in sau din pânză, iar laturii şi laibărul costumului sunt făcuţi din catifea ori din mătase, în funcţe de materialele pe care le găseşte la merceriile din Timişoara sau din Lugoj, când îşi achiziţionează materialele, dar şi de cerinţele clientului. Întregului costum popular i se adaugă şi opregul, brâul şi salba din bănuţ de aur de la gât.
    Potrivit realizatoarei de costume tradiţionale, în ultima vreme clienţii săi şi-au dorit ca articolele pe care urmează să le poarte să aibă cât mai multe paiete. De asemenea, ea spune că observă şi o tendinţă de selecţie a culorilor, în judeţul Timiş cei mai mulţi clienţi optând pentru culoarea roşu, pe când clientul din Ardeal a ales culoarea negru. „Preţul unui costum popular îl percep în funcţie de material, de dimensiuni şi de cusături. În medie porneşte de la 800 de lei şi poate ajunge până la 1.500 de lei”, încheie artizanul Irina Paveloni.
    Există oameni care se încăpăţânează să nu lase comori ale României precum meşteşugurile transmise din moşi strămoşi să piară în negura timpului. Sunt cei care pun preţ pe îndeletnicirile de odinioară şi nu doar atât, ci vor să ducă arta tradiţională mai departe. Pasiunea pentru meşteşugurile de odinioară este astăzi pentru mulţi dintre ei sinonimă cu o afacere prosperă.

  • Cea mai bună carte de business pe care am citit-o nu este despre succes, ci despre eşec, greşeli, trădări şi luptele între acţionari

    Cea mai bună carte de business pe care am citit-o în 2019 este „Povestea de la colţul mesei”, în care Cătălin Mahu, proprietarul lanţului de restaurante La Mama, îşi povesteşte viaţa şi mai ales istoria acestui brand.
    Probabil că este cea mai bună carte de business pe care am citit-o în ultimii zece ani.
    Într-o lume în care toţi vor să povestească despre succes, despre strategii de business, despre idei geniale, despre leadership, Cătălin Mahu vine cu o sinceritate extraordinară şi povesteşte versiunea lui despre celebra ruptură din spatele lanţului La Mama, atunci când Dragoş Petrescu şi Daniel Mischie au plecat cu oameni, idei, locaţii şi au înfiinţat lanţul concurent City Grill.

    Aeastă carte ar trebui să fie predată în şcolile de business din România şi la cursurile de antreprenoriat.
    Fiecare afacere, fiecare succes, fiecare brand creat are în spate o poveste care, dacă ar fi spusă în realitate, s-ar da la o parte toată aureola succesului.
    Toată lumea spune că în România educaţia financiară este la pământ, că educaţia antreprenorială de-abia acum începe şi că 30 de ani sunt prea puţini pentru o clasă de business adevărată.
    Dar dacă dincolo de succes patronii, antreprenorii, oamenii de afaceri, managerii nu vorbesc şi despre greşeli, despre eşecuri, cei care vin din spate şi din lateral nu au de unde să înveţe.
    În decembrie, la conferinţa ZF Afaceri de la zero organizată în Bucureşti în parteneriat cu Banca Transilvania, i-am întrebat pe cei aproape 200 de mici şi mijlocii antreprenori din sală cine ar vrea să vorbească despre eşec şi despre greşelile pe care le-au făcut în business. Nu s-au ridicat mai mult de cinci mâini.
    Antreprenorii nu prea vor să vorbească despre acest lucru având în vedere că în România insolvenţa, falimentul, greşeala sunt încă taxate.
    Octavian Radu, patronul Diverta şi al multor alte afaceri, unele de succes, altele mai puţin, spune că a pierdut zeci de milioane de euro în business şi ar putea să vorbească ani întregi despre acest lucru. Sper să o facă, pentru ca măcar viitorii antreprenori să nu o ia de la capăt. Şi să greşească mai puţin.
    Economia şi businessul din România au nevoie de exemple pozitive, de antreprenori şi companii care au crescut de la zero şi au ajuns undeva sus, dar, la fel, există nevoie de bibliografie în privinţa greşelilor pe care aceştia le-au făcut.
    Business Magazin va încerca să aducă în prim-plan greşelile pe care le-au făcut antreprenorii români în cariera lor de business, pe care acum pot să le povestească cu detaşare şi fără încrâncenare.
    Multe dintre prieteniile care apoi se transformă în asocieri în business ajung în final la despărţiri crâncene, cu cuţitele pe masă, cu lungi procese în tribunale şi cu o energie irosită din motive de orgoliu, de ambiţie etc. Dar până la urmă acestea sunt şi calităţile care duc un business înainte.
    Alegerea oamenilor cu care să lucrezi este poate mult mai importantă de la un anumit nivel încolo decât câştigul pe care poţi să-l obţii. Sigur, un antreprenor nu poate face nimic decât dacă vrea să rămână un PFA.
    M-aş bucura dacă antreprenorii din România – mai mari şi mai mici – şi-ar deschide porţile businessurilor lor şi ar povesti despre succes, dar şi despre greşeli, eşecuri, trădări şi despărţiri.
    Până atunci, vă recomand să citiţi cartea lui Cătălin Mahu, „Povestea de la colţul mesei”. Poate fi una dintre cele mai bune investiţii în educaţia antrepreorială pe care puteţi să le faceţi.
     

  • Vesela de unica folosinţă, folosită şi în Antichitate

    O demonstrează istoria, aşa cum este ea prezentată la un expoziţie de la British Museum, dedicată omului şi gunoaielor sale, unde, pe lângă produse moderne de unică folosinţă, se pot vedea şi unele care datează din Antichitate. Paharele antice de unică folosinţă au fost confecţionate în urmă cu 3.600 de ani de civilizaţia minoică, având rolul de a demonstra statutul social al utilizatorilor lor. Realizate din lut, material disponibil din abundenţă la vremea aceea, paharele se foloseau pentru băut vin la petreceri şi apoi se aruncau ca să nu-şi mai bată nimeni capul cu spălatul lor, iar o parte dintre ele au rezistat până azi, fiind descoperite de arheologi în Creta.

  • Cum a ajuns Generali Asigurări să lucreze cu UiPath şi care sunt priorităţile asigurătorului în 2020

    „2019 a fost  un an de consolidare în care ne-am concentrat pe liniile de business profitabile, astfel încât să avem şi un portofoliu echilibrat în piaţă. Acesta a fost un lucru foarte important pentru noi”, a spus Adrian Marin, CEO al Generali România şi preşedinte al Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare din România (UNSAR).
    Adrian Marin şi-a începutul drumul în domeniul asigurărilor în anul 1995 printr-o poziţie de underwriter la o companie de asigurari româno-americană.
    „Înainte de asigurări am lucrat într-o firmă de maşini grele, inginerie, şi eram în acele căutări specifice vârstei după anii de facultate. Fără să îmi dau seama am ajuns în domeniul asigurărilor ca underwriter, iar un an mai târziu am venit la Generali pe aceeaşi poziţie. După ce am învăţat despre toate segmentele de asigurări, am continuat cu o echipă foarte bună şi am mers înainte, schimbând 9 poziţii în cadrul Generali”, a explicat CEO-ul.
    Ajuns în cadrul societăţii de origine italiană, Adrian Marin a fost însărcinat cu înfiinţarea sucursalei Generali din Bucureşti de la zero, pentru ca în 2008 să fie numit în directoratul companiei.
    „În 2011 am devenit CEO-ul Generali România, iar în 2014 am primit o responsabilitate ca preşedinte al supervisory board la Generali Pensii. Următorul pas pe care l-am făcut a fost în 2016, când am acceptat să mă alătur UNSAR ca preşedinte, în urma unui vot al membrilor din UNSAR”, a adăugat Adrian Marin.
    Prima sucursală pe care a deschis-o Generali în România a fost în anul 1835 în regiunea sud-est pentru a putea fi aproape de zona în care se afla traseul comercial de pe Dunăre. „Existau foarte multe activităţi comerciale care veneau prin Marea Neagră, Dunăre şi intrau în interiorul continentului. Avem în România o istorie destul de indelungată. Cu toate acestea, când a venit momentul celui de-al Doilea Război Mondial, Generali a fost obligat să se retragă din blocul comunist, iar treptat s-a reîntors”, a spus Adrian Marin. 
    În urma dezvoltării pieţei asigurărilor şi a revoluţiei tehnologice, care a devenit un motor pentru majoritatea companiilor din România, Generali a început să elaboreze diferite proiecte de digitalizare.
    „Anul 2019 a venit şi cu această necesitate de componentă de IT din cadrul fiecărei companii. Aici am fost destul de atenţi pentru a aduce proiecte de digitalizare. Vorbim de RCA online, semnătura electronică, anumite sisteme de ocerizare (transpunerea documentelor în format digital – n.red.) folosite între noi şi parteneri. Vrem în continuare să mergem cu aceeaşi viteză, iar scopul principal este de viteză şi de a ajunge la clienţii noştri cât mai eficient. De asemenea, suntem în teste pe multe lucruri. Avem parteneri pentru dezvoltarea tehnologică pentru a putea dezvolta soluţii digitale, iar pentru partea de Robotic Process Automation (RPA) îl avem ca partener pe cel mai cunoscut jucător din România, UiPath”, a adăugat Adrian Marin.

    Piaţa asigurărilor din România a avut o evoluţie semnificativă în ultimii 20 de ani, ajungând la un volum al primelor brute subscrise de 6,5 ori mai mare în primele nouă luni din anul 2019 faţă de valoarea înregistrată în 1999, de 262 de milioane de euro.
    La nivelul pieţei locale, Generali România se află în primii 10 cei mai mari jucători în primele şase luni din 2019, atât pe segmentul asigurărilor generale cu o valoare a primelor brute subscrise de 284 milioane de lei, cât şi pe linia asigurărilor de viaţă cu subscrieri de 70 milioane de lei.
    Grupul italian Generali este unul dintre principalii jucători globali şi al treilea cel mai mare grup din Europa, după Axa şi Allianz. Grupul a înregistrat prime brute subscrise în valoare de 51,4 miliarde de euro în primele nouă luni din 2019, în creştere cu 3,2% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar profitul net a ajuns la 2,2 miliarde de euro. 

  • Bitcoin este deja istorie. O nouă monedă virtuală şi-a crescut valoarea cu aproape 500% în ultimele 12 luni

    Valoarea Bitcoin a urcat în primele zile ale anului 2020, dar nu a reuşit să genereze câştiguri semnificative, dezamăgindu-i astfel pe traderi şi investitori. Totuşi, chainlink, o criptomonedă din top 20 care se tranzacţionează sub numele de „link”, cu o capitalizare de piaţă de 800 de milioane de dolari, a crescut deja cu 25% în 2020, ajungând astfel la o creştere an la an de 500%.

    Preţul Chainlink a atins un maximum de de 4,55 de dolari, în creştere cu 1800% de la începutul lui 2019.

    Creşterea a fost influenţată de faptul că a existat un interes în creştere pentru monedă din partea Chinei, unde există cel  mai mare volum de tranzacţii cu monede virtuale. „Dezvoltatorii Chainlink lucrează cu băncile pentru dezvoltarea de contracte inteligente, la fel fac şi companii mari precum Google, s-a creat astfel în mod natural entuziam în jurul potenţialului platformei de a se dezvolta”, a spus Simon Peters, un analist de investiţii citat de publicaţia internaţională Forbes. 
     

  • Cea mai mare bulă imobiliară din istorie a început deja. Analist: „Nu este încă prea târziu să faceţi ceva”

    Bill Brame edita filme Star Trek înainte să înceapă procesul de „house flipping” (de cumpărare a unor locuinţe mai vechi, pe care să le reamenajeze ulterior).
    În perioada bulei imobiliare, el a renovat 14 case cu ajutorul a trei echipe de renovare care lucrau în regim full time. În 2004, a plătit 400.000 de dolari pentru o casă aflată în Hollywood, California, iar un an mai târziu, a vândut-o în schimbul a 1,2 milioane de dolari, scrie analistul Stephen McBride pentru publicaţia internaţională Forbes.

    Pe atunci, să renovezi case şi să le vinzi la un preţ mai mare era una dintre cele mai profitabile afaceri din America. În 2006, una din 10 case trecea printr-un astfel de proces. Nu este un secret pentru nimeni faptul că, odată cu prăbuşirea pieţei imobiliare din 2008, preţul mediu al unei case a scăzut cu aproape un sfert.
    Cei care se ocupau de remodelări şi vânzări au intrat în faliment când s-au trezit că deţin case pe care nu le mai doreşte nimeni. A fost un şoc pentru mulţi dintre cei care credeau că nu pot să piardă odată ce investesc în imobiliare.

    Analistul citat de Forbes spune că investiţiile în imobiliare sunt asemenea investiţiilor într-un „cuptor încins”. Odată ce te-ai ars cu o astfel de investiţie, nu te mai atingi de una similară. Ceea ce este păcat – spune el – fiindcă acest tip de investiţii reprezintă printre cele mai bune oportunităţi ale prezentului. El oferă exemplul unei companii americane de dezvoltare imobiliară, care se tranzacţionează sub numele NVR, care au crescut constant. Cei care au cumpărat acţiuni NVR în februarie au avut parte de un câştig de 45%. De asemenea, indicele bursier S&P 500 a crescut cu 10%.

    Cei care au investit în acest tip de companii deja au parte de câştiguri, însă, potrivit analistului Stephen McBride, nu este nici acum târziu pentru astfel de investiţii.  „Cercetările mele sugerează că boomul curent din imobiliare îşi va continua creşterea. Dacă nu urmaţi deja acest trend, nu este încă prea târziu”.

  • Experienţa nu asigură supravieţuirea: Una dintre cele mai mari companii de lactate din lume se prăbuşeşte în faliment

    Borden, producătorul american de lactate fondat în urmă cu peste 150 de ani, a demarat procedurile de faliment, intrând în insolvenţă, pe fondul marjelor de profit din ce în ce mai mici, a costurilor ridicate şi a schimbărilor care intervin la nivelul comportamentului de consum al clientului final, notează NY Times.

    Compania cu sediul în Dallas a raportat vânzări de 1,18 miliarde dolari în 2018, şi a încercat să se conformeze noilor trenduri din piaţă, însă a fost împiedicată de datorii, spune Tony Sarsam, CEO-ul Borden.

    „Cea mai mare problemă, dacă ne uităm la întreaga imagine, ţine de faptul că dimensiunea datoriei este disproporţionată faţă de dimensiunea companiei”, spune Sarsam.

    Executivii Borden, o companie cu 3.300 de angajaţi, au încercat să renegocieze datoriile companiei timp de mai multe luni, însă au fost nevoiţi să aplice pentru intrarea în insolvenţă, duminică, după ce ultima rundă de discuţii cu creditorii a eşuat.

    În urmă cu doar două luni, Dean Foods, cea mai mare companie de lactate din SUA – şi unul dintre principalii competitori ai Borden – a anunţat că intră, de asemenea, în insolvenţă.

    Dezastrul financiar conturat în jurul Borden îşi găseşte rădăcinile în 2017. După ce a reuşit în acel an să atragă credite de 275 miioane dolari, compania a înregistrat pierderi atât în 2018, cât şi în 2019.