În spatele meu un televizor vorbeşte despre liste cu europarlamentari; ceva mai târziu în acest an va începe bătălia aprigă pentru cel mai râvnit post din România, cel de la Cotroceni. Timp de două decenii şi mai bine a existat mereu un soi de certitudine în privinţa candidaţilor la preşedinţie, au existat mereu nişte nume puternice care au intrat în cursă; în acest an însă, indiferent de ce zic sondajele, mi se pare că potenţialii candidaţi nu sunt nici puternici, nici convingători. Putem spune că avem de-a face cu o criză de lideri.
Si nu numai de lideri. Adevărata criză este, la noi, de oameni, în primul rând, şi de idei în al doilea rând, nu economică sau financiară. În cazul accidentului din Apuseni greşelile nu ţin de sistem şi proceduri, ci de oamenii care aplică procedurile; confirmarea vine din cazul celor doi rătăciţi în ceaţă, la Constanţa. Cumva, nu ştiu cum, „românul inventiv şi descurcăreţ„ s-a transformat într-un soi de ciomag obtuz, care nu gândeşte, nu face (aşadar nu greşeşte) şi, ce-i mai rău, nu-i pasă. Ba e ipocrit şi se face că-i pasă, ceea ce-i mai rău decât rău. {i se gândeşte numai la buzunarul său.
Aşa că mă gândesc că poate este momentul unei implicări reale din partea a ceea ce am definit, tot la Storytellers, împreună cu maestrul Dan C. Mihăilescu, drept „nişe sociale”, implicare care ar veni ca o continuare firească a revoluţiei hipsterilor sau a revoltelor de la Pungeşti, o trecere de la mişcări furios-browniene la democraţie reală. În prezent există grupuri sociale importante – antreprenori, corporatişti, elite culturale sau sociale – care preferă expectativa; trăiesc în ansambluri rezidenţiale, cumpără din mall, se gratulează pe Facebook, îşi croiesc lumi proprii, nişe – „eu, nevasta, poate părinţii sau socrii, sigur amicii şi prietenii apropiaţi„ – în care se refugiază, refuzând sau ignorând, pe cât se poate, zăpada, mizeria, câinii vagabonzi, politica sau manifestările vulgului.
De cealaltă parte avem clasa politică. Nu poate conduce, dar reprimă, după cum bine spune un comentator; nu poate construi, dar distruge; nu poate oferi, dar fură; spune câte ceva, dar nu vorbeşte; nu are idei şi nici planuri, trăieşte doar momentul.
Dacă nişele enumerate mai sus vor rămâne în expectativă, trebuie să fie conştiente că într-un răstimp nu prea îndelungat şi-ar putea pierde şi bruma de spaţiu vital, şi liniştea din spatele zidurilor virtuale, pentru că mizeria va tinde să ocupe mereu locuri curate. E cam ermetic ce spun, dar cine are minte poate să gândească. Există antreprenori care au clădit afaceri oneste şi curate.
Există meseriaşi care îşi văd de slujbă corect. S-ar putea să greşesc, dar cred că există chiar politicieni bine-intenţionaţi, care vor să lucreze pentru comunitatea care i-a susţinut şi propulsat. Există tineri care muncesc din greu, plătiţi cu salarii nu tocmai strălucite, care fac lucruri excepţionale. Nu ar putea toţi aceştia să genereze schimbarea? Creştere economică, locuri de muncă bine plătite, implicarea autorităţilor locale în economie şi atragerea de investiţii în zonele oropsite, adaptarea economiei româneşti la jocul globalizării, deschiderea spre economiile emergente.
Ilustrez cu statuia împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei, opera lui Paolo Trubeţkoi, prinţ şi artist. Alexandru al III-lea a fost un lider dur, conservator şi naţionalist, care considera Occidentul nociv; şi s-a comportat ca atare, de-a lungul a 13 ani de domnie. Trubeţkoi, un ins elegant şi cultivat, vegetarian convins, l-a portretizat pe împărat cum îl vedeţi: un ins uriaş, obtuz, caraghios în măreţia sa, pe care chiar uriaşul său cal pare a-l refuza. Iniţial amplasat în centrul Sankt Petersburgului, statuia a iscat scandal, pentru că era vorba de o critică mult prea străvezie; astăzi poate fi văzută în curtea Palatului de Marmură. Iar Trubeţkoi s-a refugiat în Italia – tot un soi de nişare socială.
