O contribuţie lunară de 300 de lei, complet deductibilă fiscal, la un fond de pensii facultative într-un orizont de 35 de ani şi la un randament mediu anual de 5%, ar genera încă 300 de euro pe lună care s-ar adăuga la valoarea pensiei timp de 20 de ani.
O contribuţie de 300 de lei pe lună poate genera un plus de 300 de euro la pensie
Povestea de succes a tinerei Jane Lu, din Australia, a început ca multe alte poveşti: dimineaţa se îmbrăca formal, pentru serviciu, îşi lua la revedere de la părinţi şi pleca spre locul de muncă, relatează dailymail.co.uk.
Singura diferenţa este că Jane Lu nu avea un birou la care să ajungă, un job cu titlu complicat sau un şef căruia să îi raporteze. Lu a ţinut ascuns de părinţii ei întregul plan de afaceri, crezând că aceştia nu vor fi de acord cu ideea de a porni un business pe cont propriu. Tânără mergea în fiecare zi la o cafenea din centru, deschidea laptop-ul şi contacta diverse companii, organiza evenimente şi punea bazele unei afaceri de milioane de dolari.
Compania tinerei, ShowPo.com, a generat venituri de peste 10 milioane de dolari în 2014. Ea distribuie haine în 45 de ţări, are 420.000 de fani pe Instagram şi aproape 500.000 pe Facebook. Jane Lu consideră că mare parte a succesului său se datorează modului în care a desfăşurat campaniile de social media.
Chiar dacă recunoaşte că şi-a minţit pentru o bună perioadă de timp părinţii, Lu spune că aceştia sunt extrem de mândri de felul în care ea a gestionat businessul. “În primă fază nu le-a venit să creadă cât curaj am avut”, povesteşte Lu celor de la dailymail.co.uk.
ShowPo.com are în momentul de faţă zece angajaţi, iar Jane Lu spune că cel mai important lucru este că poate face zi de zi lucrurile care îi plac. Cât despre lansarea unui business, Jane Lu crede că cea mai mare problemă a tinerilor este teama de eşec: “Merită să-ţi asumi acest risc şi este extrem de important să fii întotdeauna sincer. Nu trebuie să laşi o afacere să te schimbe”, a mai spus Lu.
Între veniturile din chirii pe care Klaus Iohannis le-a consemnat în declaraţiile de avere, în perioada 2004-2007, şi sumele care figurează în contractele semnate pentru închirierea proprietăţilor sale imobiliare este o diferenţă de 115.000 de euro, scriu jurnaliştii de la Rise Project.
Conform declaraţiei de avere depuse de preşedintele Klaus Iohannis la începutul acestui an, acesta şi soţia sa obţin venituri anuale din chirii de 228.132 de lei, această sumă figurând în toate declaraţiile de avere pe care Iohannis le-a depus la Primăria Sibiu în perioada 2010 – 2014.
Jurnaliştii de la Rise Project susţin că, în perioada 2004-2007, Klaus Iohannis ar fi declarat venituri din chirii mai mici, iar acest lucru ar rezulta din câteva contracte de chirie semnate între Iohannis şi firme care şi-au deschis puncte de lucru în imobile deţinute de acesta, obţinute de la Registrul Comerţului, unde au fost depuse de respectivele firme, pentru a face dovada că funcţionează legal în imobilele închiriate de la actualul preşedinte.
Conform sursei citate, în perioada 2004-2007, interval acoperit de documentele obţinute de Rise Project, diferenţa dintre sumele din contracte şi cele menţionate de Iohannis în declaraţiile de avere este, în total, de 115.000 de euro. Astfel, din contracte ar reieşi că în această perioadă Iohannis ar fi încasat din chirii suma de 150.000 de euro, în timp ce în declaraţiile de avere acesta consemnează venituri totale din chirii de 35.000 de euro.
Primul dintre contractele de chirie a fost încheiat în noiembrie 2001, cu banca Raiffeisen, iar potrivit acestuia, soţii Iohannis şi Ioan Baştea, proprietari în cote egale ai unui spaţiu comercial situat în centrul Sibiului (strada Nicolae Bălcescu nr. 29), au luat în chirie, pentru cinci ani, o agenţie a băncii Raiffeisen, contra unui preţ de 20.000 de dolari pe an. În 29 decembrie 2006, contractul a fost reînnoit, printr-un act adiţional, fiind prelungit cu zece ani, iar atunci Raiffeisen s-a angajat să plătească anticipat chiria pentru primii trei ani ai noii perioade contractuale: 180.000 de euro.
Jumătate din bani, 90.000 de euro – 302.000 de lei, ar fi trebuit să le revină lui Klaus Iohannis şi soţiei sale, însă această sumă nu s-a regăsit în declaraţia de avere pe care primarul Sibiului a depus-o în 2008, fiind consemnată o sumă mult mai mică – 16.278 de lei. De altfel, aceeaşi sumă, de 16.278 de lei, s-a regăsit şi în declaraţiile de avere din anii 2005 şi 2006, când, potrivit contractului cu Raiffeisen, primarul Sibiului ar fi trebuit să primească o chirie de 10.000 de dolari pe an (28.800 de lei, în 2005 şi 29.800 de lei, în 2006).
Contactată de Rise Project, Raiffeisen Bank a spus că face întotdeauna plata chiriei în acord cu datele financiare menţionate în contract: “Agenţia din Sibiu îşi desfăşoară activitatea în spaţiul din Strada Nicolae Bălcescu nr. 29 din anul 2002 (n.red. – contractul a fost încheiat în noiembrie 2001, dar a intrat în vigoare de la 1 februarie 2002), pe baza unui contract de închiriere care a fost actualizat periodic atât sub aspectul rediscutării preţului, cât şi în privinţa altor clauze. Nu putem comenta informaţiile privind chiria datorată de bancă proprietarului imobilului, fiind parte dintr-un contract comercial, în care confidenţialitatea trebuie păstrată. În toate situaţiile însă, banca face plăţile în suma şi cu frecvenţa prevăzute în contractele în vigoare în acel moment. ( ) Apreciem că preţul chiriei pentru acest spaţiu a evoluat în linie cu piaţa”.
Jurnaliştii de la Rise Project mai susţin că diferenţe între veniturile menţionate în declaraţia de avere a lui Iohannis şi cifrele consemnate în contractele de chirie apar şi în cazul cedării folosinţei unui alt imobil, respectiv un apartament cu şase camere, pe care şeful statului îl deţine împreună cu soţia sa, pe strada Someşului din Sibiu.
Astfel, în 25 iunie 2003, Klaus şi Carmen Iohannis au închiriat acest apartament firmei Netex Production, cu sediul în Timişoara, iar din contractul de închiriere ar reieşi că actualul preşedinte şi soţia sa au încasat de la Netex Production următoarele sume de bani: 38.880 de lei (9.600 de euro, în 2004), 38.533 de lei (10.650 de euro, în 2005) şi 42.600 de lei (12.100 de euro, în 2006), însă în declaraţia de avere Iohannis a menţionat, în aceşti ani, o singură sumă – 19.424 de lei.
Jurnaliştii de la Rise Project mai susţin că declaraţiile de avere ale lui Klaus Iohannis, atât cele din perioada 2005-2008, cât şi cele ulterioare, conţin şi alte neconcordanţe sau date care, prin extrapolarea unor informaţii cunoscute, pot fi puse sub semnul întrebării.
“Ne-am gândit să îl modernizăm, să îl facem mult mai prietenos şi mai uşor de abordat”, descrie Josh Higgins, directorul de creaţie de la Facebook, într-un material publicat de publicaţia online Quartz, motivele pentru care reţeaua social Facebook va avea un nou logo.
Diferenţa nu va fi una sesizabilă la prima vedere. “Facebook” va fi în continuare scris cu alb pe fundal albastru, iar literele nu vor prezenta schimbări majore. La o privire mai atentă a noului design, se poate observa că literele sunt mai subţiri decât în vechiul logo, iar litera “a” este transformată într-o variantă mai modernă.
Iniţial, unele păreri legate de această schimbare nu au fost tocmai bune. Armin Vit, un specialist în design, critică Facebook pentru noul logo, care, după cum spune el, nu este reprezentativ. El se întreabă de ce ar vrea compania să ne schimbe percepţia asupra “a ceea ce ne imaginăm când ne gândim la Facebook”. Criticul de design numeşte noul logo Facebook “chiar mai general” decât anteriorul.
O altă părere este cea a lui Howard Belk, director de creaţie al unei agenţii de publicitate. El spune că cei de la Facebook au făcut această schimbare “conduşi de telefoane”. Acest logo este mai uşor de citit pe ecranele mici decât cel creat în 2005, iar vizibilitatea este mai bună datorită literelor subţiri.
Reprezentanţii Facebook nu au comentat imediat în legătură cu implementarea noului logo pe toate platformele social media şi avantajele acestei schimbări. Întrebat când vom vedea logo-ul cel nou, designerul de produs al Facebook a răspuns simplu – “curând”.
Amintesc în treacăt de Dyonisius cel Bătrân, tiranul Siracuzei, care a golit visteria pe războaie şi petreceri, iar în momentul în care statul său a intrat în faliment, a confiscat pur şi simplu toate drahmele supuşilor săi şi le-a ştampilat la valoarea dublă. Mai menţionez şi frecventele intrări în incapacitate de plată de după sfârşitul războiului de independenţă, în 1829. Doar Ecuador şi Honduras şi-au declarat falimentul mai des decât Grecia.
Aş începe însă de la măsurile populiste şi corupţia din perioada guvernului socialist Papandreu, la începutul anilor 80. Imediat ce ţara a intrat în UE, cheltuielile cu pensiile şi salariile din sectorul public au explodat, ele fiind susţinute prin împrumuturi externe. Angajările în sistemul de stat se făceau într-un sistem clientelar, corupţia s-a răspãndit de la cel mai mic nivel – pentru orice autorizaţie de la guvern se plătea mită – la vârf. Institutul Brookings arată că, dacă statul grec ar fi avut standardele de etică şi de transparenţă din Olanda sau Suedia, în intervalul 2007-2010 ar fi înregistrat un excedent bugetar, în loc să ajungă la un minus de 6,5% din PIB. Cei de la Brookings susţin că dacă Grecia ar fi avut măcar standardele Spaniei ar fi reuşit să menţină deficitul bugetar la 4%.
Nu vreau să fiu partizan şi să blamez doar socialiştii: cu excepţia perioadei în care a pregătit adoptarea monedei euro, toate guvernările, inclusiv cele de dreapta, au menţinut sau au amplificat cheltuielile necontrolate. Noua Democraţie, nu socialiştii din PASOK, a fost cea care a lansat un program de naţionalizări. În paranteză: România a avut mare noroc că privatizarea Romtelecom către OTE, o companie grecească de stat, nu a fost un dezastru complet. Semne ale corupţiei greceşti începuseră să se simtă şi în România, pe această filieră. Privatizarările către companii de stat ar trebui interzise. Revenind la Grecia, nuca de pe colivă s-a dovedit a fi Olimpiada de la Atena, din 2004, care a costat circa nouă miliarde de euro, fiind cea mai scumpă manifestaţie de acest gen.
Două elemente aş adăuga la acest tablou succint, pentru a ne ajuta să privim mai atent la ceea ce se întâmplă în România. Primul: sistemul de educaţie din Grecia a fost pervertit prin angajările clientelare. Banii se duceau în salariile unor profesori angajaţi pe pile, complet inutili procesului de învăţământ. Se ajunsese la situaţii aberante, precum cea de la o şcoală de pe o minusculă insulă, unde erau angajaţi 15 profesori de sport. Doi, sistemul de pensii era complet nesustenabil. Nenumărate categorii profesionale aveau “pensii speciale”. Funcţionarii greci se puteau pensiona la 58 de ani, beneficiind de o pensie echivalentă cu 80% din salariu. În Germania, vârsta de pensionare era mai mare cu doi ani, iar pensia ajungea la circa 70% din salariul de bază.
Să tragem linie şi să recunoaştem: majorităţii cetăţenilor greci le-a plăcut să se lase mituiţi. Cu pensii, cu salarii la stat, cu ce li s-a oferit. Sigur că ei pot spune că nu ştiau detaliile întregului jaf sau ale corupţiei, dar sunt convins că îşi dădeau seama că sistemul este putred.
Este uşor de observat că acum guvernul Ponta reia greşelile făcute de greci în urmă cu mulţi ani de zile. PNL, cu iniţiative populiste precum dublarea alocaţiei universale pentru toţi copiii, pare că intră într-o competiţie a promisiunilor populiste. În Parlament a reînceput sarabanda pensiilor speciale şi nimeni nu ştie unde se vor opri aceste iniţiative. Procesul de privatizare este în stand by şi publicul nu pare interesat de faptul că administrarea companiilor de stat a devenit o sursă majoră de corupţie. Nu vreau să joc rol de Casandră şi să prezic dezastre, spun doar că ar fi bine să oprim din timp aceste derapaje, aparent tolerabile. Ştiu şi faptul că datele Finanţelor şi ale INS arată bine, dar lăsaţi-mă să vă spun că şi-n Grecia lui Papandreu era aceeaşi situaţie.
Există totuşi un element pozitiv, care ne deosebeşte în bine: avem un DNA puternic, hotărât să stârpească fenomenul corupţiei. Lăsaţi-mă să cred că grecilor le-ar fi fost mult mai bine azi, dacă ar fi avut nişte procurori anticorupţie la fel de hotărâţi. Să nu-i lăsăm pe politicienii români să distrugă DNA, s-ar putea să ne dăm seama peste ani că această instituţie a făcut diferenţa între noi şi Grecia.
Notă: Opinia prezentată îi aparţine domnului George Mioc şi nu implică în niciun fel redacţia Business Magazin sau organizaţia din care publicaţia face parte.
Publicarea pachetului de măsuri pe care Grecia ar trebui să-l adopte ca să rămână în continuare credibilă în faţa finanţatorilor internaţionali arată cum România a fost îngenuncheată în 2009 şi 2010 deşi datoria publică era doar la 20% din PIB, în timp ce Grecia stă în picioare la 170% datorie publică din PIB.
Finanţatorii internaţionali cer Greciei abia acum majorarea TVA la încălţăminte, haine şi alte bunuri şi servicii – în afară de mâncare şi apă – de la 13% la 23%.
Este uimitor cum o ţară aflată sub presiunea uriaşă a finanţatorilor internaţionali a reuşit în toată această perioadă să menţină TVA de 13% la majoritatea bunurilor şi serviciilor.
Ce au făcut până acum FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană dacă nu i-au convins pe greci să ridice plafonul TVA de la 13% la 24% sau, de ce nu, la 27% ca în Ungaria?
Diferenţa între liderii îngenuncheaţi ai României şi tăria grecilor
“Sănătatea lor se transmite şi în sănătatea produsului pe care-l obţinem de la ele. Este acel gust pe care mereu ni-l dorim, gustul de acasă de la părinţi sau de la bunici”. Gustul – acesta este principalul atu al cărnii produse de aceşti crescători de animale din Transilvania.
Mai mulţi producători din Ardeal au reuşit să dea lovitura la export, produsele lor fiind comandate în întreaga Europă, dar şi în China şi India. Clienţii spun că îşi dau seama de diferenţa de calitate dintre carnea „din Ardeal” şi cea obişnuită: prima este mai gustoasă, dar şi mai sănătoasă.
Care este secretul acestei cărni? Iată unde îşi cresc aceşti ardeleni porcii şi vacile
Povestea de succes a tinerei Jane Lu, din Australia, a început ca multe alte poveşti: dimineaţa se îmbrăca formal, pentru serviciu, îşi lua la revedere de la părinţi şi pleca spre locul de muncă, relatează dailymail.co.uk.
Singura diferenţa este că Jane Lu nu avea un birou la care să ajungă, un job cu titlu complicat sau un şef căruia să îi raporteze. Lu a ţinut ascuns de părinţii ei întregul plan de afaceri, crezând că aceştia nu vor fi de acord cu ideea de a porni un business pe cont propriu. Tânăra mergea în fiecare zi la o cafenea din centru, deschidea laptop-ul şi contacta diverse companii, organiza evenimente şi punea bazele unei afaceri de milioane de dolari.
Compania tinerei, ShowPo.com, a generat venituri de peste 10 milioane de dolari în 2014. Ea distribuie haine în 45 de ţări, are 420.000 de fani pe Instagram şi aproape 500.000 pe Facebook. Jane Lu consideră că mare parte a succesului său se datorează modului în care a desfăşurat campaniile de social media.
Chiar dacă recunoaşte că şi-a minţit pentru o bună perioadă de timp părinţii, Lu spune că aceştia sunt extrem de mândri de felul în care ea a gestionat businessul. “În primă fază nu le-a venit să creadă cât curaj am avut”, povesteşte Lu celor de la dailymail.co.uk.
ShowPo.com are în momentul de faţă zece angajaţi, iar Jane Lu spune că cel mai important lucru este că poate face zi de zi lucrurile care îi plac. Cât despre lansarea unui business, Jane Lu crede că cea mai mare problemă a tinerilor este teama de eşec: “Merită să-ţi asumi acest risc şi este extrem de important să fii întotdeauna sincer. Nu trebuie să laşi o afacere să te schimbe”, a mai spus Lu.
“Sistemul acesta pe care îl comercializăm noi a apărut pe piaţă în 1991, iar dezvoltarea lui a început încă din 1987. Telefonul cu touchscreen a apărut pe piaţă în 2007. Chiar dacă atunci nu exista aplicaţie pentru telefon, puteai să controlezi sistemul de pe calculator, lucru care încă se face în cazul clădirilor mai mari, precum clădirile de birouri. Tehnologia nu este chiar atât de nouă”, spune Calangea. El subliniază faptul că pe piaţa din România se comercializează aceleaşi soluţii la care au acces şi cei din ţările cu un nivel de trai mult mai ridicat. “Între România şi străinătate nu există absolut nicio diferenţă, sunt aceleaşi produse disponibile. Compania pe care o reprezentăm vinde în România aceeaşi gamă de produse pe care le vinde şi în Germania, Austria, Suedia sau Rusia. O diferenţă pe care aş remarca-o între ţarile est-europene şi cele din vest este că acolo, de obicei, proiectele sunt de mai mici dimensiuni. Lumea nu-şi mai face sisteme electrice convenţionale, preferă case cu o oarecare inteligenţă, plecând de la centralizarea comenzilor şi iluminat sau încălzire. În România nu e aşa, pentru că este alt nivel de trai al populaţiei şi alt nivel al veniturilor. Însă la noi sunt mult mai multe case spectaculoase.”
Prin “case spectaculoase”, Doru Calangea se referă la faptul că oamenii de rând preferă, de multe ori, să investească banii în alte direcţii, iar automatizarea caselor poate fi deseori regăsită la construcţii rezidenţiale de foarte mari dimensiuni. “Proiectele mai spectaculoase sunt în estul Europei, pentru că aici lumea se dă în stambă mai mult, în Rusia, Ucraina, chiar şi în România. În vest sunt mult mai multe proiecte normale, în apartamente de două, trei, chiar patru camere. La noi sunt automatizate locuinţe de două, trei mii de metri pătraţi. Asta ar fi marea diferenţă între est şi vest. Pretenţiile celor din această zonă sunt de multe ori şi mai mari decât ale celor din vest, astfel că un proiect este mult mai complex.”
Calangea explică cum acest lucru se datorează şi educaţiei, sau mai precis lipsei acesteia, în domeniul eficientiazării energetice. “În Norvegia, spre exemplu, o companie poate avea şi 200 de proiecte de automatizare pe an, adică un proiect pe zi. Acolo, oricine şi-a luat o garsonieră sau un apartament instalează măcar un sistem pentru iluminat sau controlul temperaturii. La noi trebuie să fie măcar o casă.”
De aceeaşi părere este şi Costin Andriţoiu, evaluator imobiliar, care spune că sub 1% din locuinţele pe care le-a vizitat aveau implementate sisteme inteligente. Andriţoiu spune că numărul apartamentelor automatizate este extrem de mic, soluţiile fiind de cele mai multe ori folosite în casele construite în regie proprie sau în cazul celor cumpărate “la roşu”. “În general, sistemele de automatizare apar la proprietăţi ce depăşesc, ca valoare, 200.000 de euro. Se găsesc la proprietăţi premium, dar contează foarte mult şi zona. Vorbim de costuri care pot ajunge la 5-7% din valoarea construcţiei, sume pe care nu oricine şi le permite. Chiar dacă vorbim de procente şi nu de sume fixe, contează dacă sunt 5% din 200.000 de euro, în cazul unei proprietăţi premium în nordul Bucureştiului, sau 5% din valoarea unei case de 70.000 de euro din sudul Capitalei. Limitările de buget sunt diferite”, spune el.
“Cumpărătorii români nu sunt educaţi să aloce mulţi bani pentru tehnologie într-o casă”, mai remarcă Costin Andriţoiu. “În locuinţe cu o valoare cuprinsă între 50.000 şi 100.000 de euro, procentul de automatizare este de 0,5, poate 1%. Dezvoltatorii imobiliari implementează rar astfel de soluţii, dar oferă asistenţă celor care vor să beneficieze de ele. În orice caz, părerea mea este că soluţiile devin practice în cazul în care vorbim de case, nu de apartamente.”
În ceea ce priveşte clădirile de birouri, acestea au deja o anumită automatizare, prin care pot controla temperatura sau consumul electric. La o clădire de mari dimensiuni se justifică investiţia în automatizare, deoarece controlul separat al fiecărei camere reprezintă o operaţiune dificilă şi anevoioasă.
Soluţia de automatizare dezvoltată de GIRA este descentralizată, în sensul în care fiecare componentă a sistemului are inteligenţa ei. În ipoteza în care apare o defecţiune a unui segment, sistemul funcţionează în continuare. “Aceste butoane transmit practic nişte telegrame unităţii centrale, iar funcţia respectivului buton poate fi schimbată oricând. Dacă vreau să acţioneze jaluzele, îi dau această funcţie; dacă vreau să controleze corpul de iluminat, îl reprogramez. Sistemul oferă astfel o mare flexibilitate”, explică Doru Calangea. “În sistemul convenţional, eu am tras fir de la corpul de iluminat la întrerupător, iar butonul nu ştie să facă altceva. Nu pot să aprind lumina din cealaltă cameră sau jaluzelele, pentru că firul merge doar de la punctul X la punctul Y. Aici schimb funcţia butonului şi poate acţiona orice aparat legat la sistem.”
Automatizarea propriu-zisă a casei, spune Calangea, este un proces care nu necesită condiţii speciale. “Diferenţa de proiectare între sistemul nostru de automatizare şi unul convenţional se rezumă doar la partea de cablare, pentru că cea de alimentare este aceeaşi. Consumatorii şi alimentarea acestora rămân neschimbate, doar comanda diferă.”
Povestea de succes a tinerei Jane Lu, din Australia, a început ca multe alte poveşti: dimineaţa se îmbrăca formal, pentru serviciu, îşi lua la revedere de la părinţi şi pleca spre locul de muncă, relatează dailymail.co.uk.
Singura diferenţa este că Jane Lu nu avea un birou la care să ajungă, un job cu titlu complicat sau un şef căruia să îi raporteze. Lu a ţinut ascuns de părinţii ei întregul plan de afaceri, crezând că aceştia nu vor fi de acord cu ideea de a porni un business pe cont propriu. Tânără mergea în fiecare zi la o cafenea din centru, deschidea laptop-ul şi contacta diverse companii, organiza evenimente şi punea bazele unei afaceri de milioane de dolari.
Compania tinerei, ShowPo.com, a generat venituri de peste 10 milioane de dolari în 2014. Ea distribuie haine în 45 de ţări, are 420.000 de fani pe Instagram şi aproape 500.000 pe Facebook. Jane Lu consideră că mare parte a succesului său se datorează modului în care a desfăşurat campaniile de social media.
Chiar dacă recunoaşte că şi-a minţit pentru o bună perioadă de timp părinţii, Lu spune că aceştia sunt extrem de mândri de felul în care ea a gestionat businessul. “În primă fază nu le-a venit să creadă cât curaj am avut”, povesteşte Lu celor de la dailymail.co.uk.
ShowPo.com are în momentul de faţă zece angajaţi, iar Jane Lu spune că cel mai important lucru este că poate face zi de zi lucrurile care îi plac. Cât despre lansarea unui business, Jane Lu crede că cea mai mare problemă a tinerilor este teama de eşec: “Merită să-ţi asumi acest risc şi este extrem de important să fii întotdeauna sincer. Nu trebuie să laşi o afacere să te schimbe”, a mai spus Lu.