TOT CE FACE ACUM ILIE GHEORGHE este să ţină fabrica în regim de avarie şi să spere că la uşă îi va bate un investitor pentru a-l ajuta să revină în liga mare a industriei lângă nume grele precum Dinel Boromiz (Boromir) sau George Frâncu (Vel Pitar) ori să îi dea şansa să îşi măsoare puterile cu lupi tineri precum Cătălin Grigoriu (Pambac).
Aventura lui Ilie Gheorghe în industria alimentară a început înainte de 1990, atunci când lucra pentru o companie de stat care producea lapte într-o fabrică în Pantelimon, unde acum funcţionează un hipermarket Cora. A simţit destul de devreme că vrea să o ia pe drumul antreprenoriatului, dar neînţelegerile cu cei care conduceau fabrica de lapte l-au făcut să înceapă un business de la zero alături de un partener.
„Pe mine către industria pâinii m-a deturnat soţia, care era de profesie brutar, a zis că îmi ajunge atâta lapte, să trec şi la pâine. În 1991 am pus pe picioare o făbricuţă de pâine împreună cu un partener, se făceau bani mulţi pe vremea aceea, aveam în plan să facem şi sucuri, pentru că aşa era moda atunci„, îşi începe Ilie Gheorghe povestea. Prima încercare pe cont propriu în afaceri s-a încheiat nefericit, după mai multe neînţelegeri cu partenerul său. Ambiţiile sale pentru a reuşi pe cont propriu cu un business în industria alimentară l-au purtat însă în curtea fabricii Spicul, care la începutul anilor 1990 era deţinută de stat.
“AM FOST PRIMUL CARE A DEPUS DOSARUL PENTRU PRIVATIZARE ÎN 1993 ŞI DOI ANI MAI TÂRZIU AM REUŞIT SĂ CUMPĂR FABRICA. Îmi amintesc că am dat şase milioane de dolari la acel moment, cu bani de la bancă, erau nişte dobânzi foarte bune oferite pentru privatizări. Am avut şi eu nişte bani, dar grosul sumei a venit de la bancă, am plătit creditul în zece ani.”
În primii ani în fotoliul de director general şi în poziţia de acţionar majoritar al Spicul, omul de afaceri spune că nu s-a grăbit să devină milionar, ci a investit aproape tot profitul în creşterea capacităţii şi diversificarea producţiei. „Nu am făcut niciodată un milion, tot profitul s-a dus în investiţii, mi-a rămas şi mie de un pachet de biscuiţi, cum se spune. Îmi amintesc că era o perioadă în care montam cuptor după cuptor în fabrică.”
În urmă cu 10-12 ani tot businessul se făcea pe cash, iar studiile de piaţă erau doar un concept care abia apărea în discursurile oamenilor de afaceri. Ilie Gheorghe are şi acum într-unul din dulapurile din biroul său o agendă în care a ţinut, până în 2007, evidenţa producţiei zilnice din fabrica sa, o adevărată fişă de parcurs cu date care acum au fost înlocuite de rapoartele furnizate de marile case de cercetare de piaţă. „Aici este toată istoria Spicul. Făceam 3.200-3.500 de tone de pâine proaspătă pe lună. Aveam o cotă de piaţă de 20-25% în Bucureşti şi de câteva procente la nivel de ţară, cu toate că erau fabrici mai mari decât a mea în provincie.”
DEŞI BUSINESSUL SĂU ERA DEJA AŞEZAT ÎN PIAŢĂ, iar afacerea era în plină dezvoltare, la începutul anilor 2000 omul de afaceri subliniază că şi-a dat seama că fabrica nu are niciun viitor, fiind plină ochi de echipamente construite cu mult înainte de 1990, ce erau înghesuite într-o clădire construită în perioada interbelică.
Brutăria de la subsolul clădirii se inunda la prima ploaie, spaţiul devenea insuficient pentru a găzdui toate utilajele şi angajaţii, iar producţia era oprită periodic pentru lucrări de consolidare a clădirii. „Făceam în moară făină pe stoc, ca să pot opri moara pentru lucrări de consolidare. Mă temeam să nu cadă cu tot cu clădire.”
