Oficiali chinezi au anunţat planul de a concedia aproximativ 1.8 milioane de muncitori din industria oţelului şi a cărbunelui, informează Quartz.
Această mutare face parte din planulu preşedintelui Xi Jinping de a restructura economia ţări. În ultimii ani, China şi-a construit economia pe industrii producătoare orientate către export. Însă, în prezent, ţara produce prea mult cărbune şi oţel, cererea internă a scăzut odată cu încetinirea economiei, iar soluţia e ca mărfurile să fie vândute foarte ieftin la export. Se lovesc însă de rezistenţă din partea industriei europene, care acuză China că vinde la preţ de dumping.
China plănuieşte să treacă de la o economie bazată pe export la o economie bazată pe consum.
Însă, conform unui nou studiu, adevăratul impact asupra planetei este dincolo de factorii primari evidenţi, şi anume în industrie şi agricultură, potrivit Descopera.
Din această perspectivă, consumătorii casnici au cel mai mare impact asupra mediului, susţin cercetătorii.
“Dacă te uiţi la consumul de bază pe cap de locuitor în China (despre mediu vorbind), este destul de mic. China produce o mulţime de obiecte, dar le exportă. Este o diferenţă dacă pui responsabilitatea pentru acest impact asupra consumatorului decât asupra producătorului”, a declarat cercetatorul Diana Ivanova, de la Universitatea Norvegiană de Ştiinţă şi Tehnologie.
În analiza lor, cercetătorii au examinat impactul asupra mediului al consumatorilor din 43 de ţări şi 5 regiuni turistice din lume.
Economia României ar urma să avanseze cu 3,8% anul acesta, pentru a încetini treptat la 3,2% anul următor şi la 2,9% în 2018, în timp ce pentru 2019 creşterea PIB este prognozată la 3,2%.
“În cazul unei încetiniri puternice, situaţia din China se deteriorează, investiţiile fiind afectate pe mai multe canale. Şocul înregistrat de China se extinde către alte ţări, iar creşterea economiei globale coboară la numai 1,7% anul următor. Avansul economic al României încetineşte semnificativ faţă de scenariul de bază, din cauza cererii mai reduse pentru exporturi”, potrivit unui raport al firmei britanice de consultanţă.
În capitala Chinei au apărut în ultimul an nu mai puţin de 32 de miliardari ajungând astfel la 100 de miliardari ce trăiesc în Beijing, potrivit unui raport al publicaţiei Hurun Report. New York a coborât pe locul doi cu 95 de miliardari, informează CNN.
„În ciuda încetinirii creşterii economice şi prăbuşirea burselor, China a câştigat mai mulţi miliardari decât orice altă ţarî din lume în 2015.”, a declarat Rupert Hoogewerf, preşedintele Hurun Report.
Clasamentul este completat de Moscova (66 de miliardari), Hong Kong (64) şi Shanghai (50). Mai mult 5 din cele 10 oraşe din top sunt din China.
Cel mai bogat miliardar din Beijing este Dalian Wanda care are o avere estimată la 26 de miliarde de dolari. David Koch şi Michael Bloomberg sunt cei mai bogaţi oameni din New York.
Aplicaţia Uber face legătura între pasageri şi cel mai apropiat şofer dispus să-şi ofere serviciile contra cost.
Prezenţa în China, o piaţă cu perspective foarte bune de dezvoltare, a ajutat compania să treacă anul trecut pragul de 8 miliarde de dolari în privinţa valorii. Uber a atras peste 1 miliard de dolari în ultima rundă de finanţare organizată.
Operaţiunile din China nu sunt încă profitabile, din cauza concurenţei intense.
“Suntem profitabili în SUA, dar pierdem peste 1 miliard de dolari pe an în China. (…) Avem un rival care este neprofitabil în fiecare oraş în care este prezent, dar cumpără cotă de piaţă. Aş vrea ca lumea să nu fie aşa”, a declarat Kalanick pentru
În context, apare şi problema dezindustrializării şi a efectelor acesteia: o treime dintre companiile aflate în topul celor mai mari 100 de jucători din industria prelucrătoare în anul 1994 sunt în prezent radiate sau au cifră de afaceri egală cu zero, iar 15 dintre acestea au cifra de afaceri mai mică de 10 milioane de dolari; în Bucureşti nu mai există nicio fabrică care să aibă mai mult de 1.000 de angajaţi, iar lipsa de locuri de muncă a alungat în Europa între 3 şi 5 milioane de români, printre ei aflându-se printre cei mai bine pregătiţi muncitori şi tehnicieni din fostele uzine socialiste.
La acestea se adaugă nivelul de trai redus sau slaba capacitate de inovare, fie în companii fie în societate. Orăşelele foste monoindustriale au devenit acum zeroindustriale şi se sting încet. De mai bine de două decenii România pierde câte un cetăţean la fiecare patru minute. În 2032 prima mare cohortă de decreţei va ieşi la pensie, iar presiunea asupra bugetului de pensii se va dubla, practic.
În aceste condiţii există un curent de opinie puternic în favoarea reindustrializării şi, discutând cu oamenii pe tema muncii în România şi a modului în care oamenii relaţionează cu verbul „a munci“, pentru articolul de fond din acest număr al revistei, m-am gândit că poate nu reindustrializarea ne poate asigura viitorul, ci o schimbare de direcţie spre zona de inginerie şi cercetare-dezvoltare.
Să explic: două par a fi tendinţele momentului; de fapt sunt două tendinţe şi o spaimă majoră, cea a unei noi recesiuni mondiale, pentru care există, din păcate, mult prea multe semnale negative. Să ignorăm, pentru moment, spaima şi să vedem ce este cu tendinţele.
Prima este transformarea globalizării într-un soi de regionalizare; un raport al Credit Suisse intitulat chiat „Sfârşitul globalizării“ vorbeşte de o lume multipolară, împărţită în trei zone – Oceania, incluzând continentele americane, de nord şi de sud, Eurasia (Europa, Orientul Mijlociu şi Rusia) şi Asia de Est, incluzând Africa, Asia şi zona Pacificului. Sună un pic a Orwell, nu? Bancherii au analizat, pentru a-şi motiva studiul, tratatele economice regionale încheiate de diversele state în ultima perioadă, precum şi evoluţia şi tendinţele comerţului mondial. A doua tendinţă este dezindustrializarea chiar a Chinei, care îşi pierde poziţia de „producător de orice mondial“, din varii motive: temeri pentru viitor, creşterile salariale, exodul banilor, pentru că anul trecut pieţele emergente, cu precădere China, au pierdut 735 de miliarde de dolari, cu mult mai mult decât cele 111 miliarde de dolari retrase în 2014. Asta după ce până în 2013 au atras investiţii, an de an.
Soluţia este ingineria. Foxconn, compania chineză care are 800.000 de angajaţi şi venituri de peste 60 de miliarde de dolari, mai mari decât orice altă companie din IT, care produce pentru Dell, Nokia, Microsoft, Apple sau HP, are un raport al slujbelor de zece chinezi la un occidental. La împărţitul banilor, raportul se inversează – avem nouă dolari pentru inginerii de la Dell, Nokia, Microsoft, Apple sau HP şi numai unul pentru chinezi.
Ce argument mai bun pentru inginerie şi creativitate ar putea fi oferit? La un moment dat China îşi va pierde poziţia dominantă de producător al lumii şi companiile şi investitorii se vor îndrepta spre alte state asiatice, sau poate chiar spre Africa. Dar proporţiile la împărţirea banilor se vor păstra, sunt sigur.
„A munci“ nu mai înseamnă demult tractoare pe câmp, aşa cum apăreau pe moneda de un leu de pe vremea României socialiste, şi nici oţelarii vânjoşi care învârteau metalul topit, iscând jerbe de scântei, aşa cum apăreau la jurnalele de ştiri de dinainte de 1989. Cea mai bună ilustrare a verbului „a munci“ este acum un ins în faţa calculatorului. Sunt ferestrele aprinse târziu în noapte în imobilele de birouri din Pipera. Sunt serviciile bine făcute, orice va fi însemnând asta – de la centre de asistenţă şi pentru operaţiuni externalizate la cazare decentă într-o pensiune la ţară.
De ce trebuie ca proiecte tehnologice româneşti să plece spre vestul Europei sau spre Silicon Valley? De ce ne mulţumim să rebranduim obscure mărci chinezeşti, chemându-se astfel că facem tehnologie? De ce nu folosim, de ce nu finanţăm, de ce nu proiectăm, de ce autorităţile nu încearcă să atragă inteligenţă şi să ajute inteligenţa în cauză să producă? Este mult mai ieftin să dăm unor tineri inventivi calculatoare şi să-i pregătim, decât să reconstruim noi ateliere şi furnale şi fabrici! Poate că verbul viitorului nu este a reindustrializa, ci a crea!
Depou, de Şerban Savu, un pictor care şi-a propus, şi reuşeşte minunat, să ilustreze noua realitate românească.
Nu este vorba despre celebrul vas, ci despre o replică a acestuia. Proiectul a fost anunţat de către excentricul miliardarul australian Clive Palmer în aprilie 2012, despre care am scris aici. Iniţial, data lansării a fost stabilită în 2016, cu plecarea navei din Southampton spre New York în acelaşi an. Proiectul nu a fost finalizat, iar Palmer a declarat în septembrie anul trecut că a amânant lansarea până în 2018.
Dacă totuşi proiectul va fi realizat, vasul lui Clive Palmer va fi asemănător cu Titanicul care s-a scufundat în 1912. Titanic II va îndeplini cerinţele moderne de siguranţă, va avea un sistem de propulsie diesel-electric în loc de motoare cu abur, stabilizatori şi dotat cu echipamente de navigaţie de înaltă tehnologie.
Titanic II va fi mai lat cu 4 metri decât originalul, dar lungimea, înălţimea şi greutatea vasului vor fi la fel ca cele ale Titanicului.
Noul vas va avea 840 de cabine, o capacitate de 2.400 de pasageri şi un echipaj de 900 de oameni. Va pleca din Jiangsu, China, pâna la Dubai.
Cât va costa proiectul? Undeva între 300-400 milioane de lire.
În 2012, pasagerii fascinaţi de tragică poveste a Titanicului au plătit mii de euro pentru şansa unică de a călători pe un vas ce redă fidel atmosfera de început de secol XIX; printre ei s-a aflat şi un miliardar român, dar şi câţiva membri ai echipajului, tot din România.
Miliardarul român Cornel Tăbăcaru s-a aflat la bord alături de soţia sa. El a cumpărat, încă din 2009, primul bilet pus în vânzare pentru această croazieră, pentru suma de 50.000 de euro, rezervând cea mai scumpă cabină de pe vas.
Leo De Watts, antreprenor britanic, în vârstă de 27 de ani, a făcut mii de dolari vânzând chinezilor sticle cu aer din Marea Britanie, scrie CNN.
De Watts a spus că mai multe sticle au luat drumul Chinei, dar fără a preciza un număr sau veniturile totale. Acesta a înfiinţat „ferma de aer” Aethaer anul trecut şi de atunci a vândut sute de containere cu aer colectat din mai multe zone din Marea Britanie. „Am avut clieţi care au cerut un anumit tip de aer. Câteodată poate fi din vârful unui munte, alteori dintr-o vale”, spune De Watts.
În urmă cu o lună, o companie canadiană a profitat de nevoia chinezilor de aer curat şi a început să le vândă aer proaspăt îmbuteliat în sticle. Canadienii vindeau o canistră cu un preţ între 14-20 de dolari, mult mai ieftin decât Leo De Watts.
Poate ar trebui şi românii să vândă aerul din zona cu cel mai pur aer din ţară, care în curând ar putea redeveni staţiune turistică.