Un ins grozav de deştept a remarcat următoarele: imediat după naştere suntem băgaţi într-o cutie, pe urmă suntem transportaţi, cu ajutorul unei cutii, spre o cutie mare care ne va adăposti copilăria. Suntem educaţi în cutii, lucrăm într-o cutie, ne deplasăm cu ajutorul unei cutii, ne concepem copiii într-o cutie, iar dacă pierim, suntem aşezaţi într-o cutie. Şi unul dintre cele mai preţioase sfaturi pe care ţi le dă lumea este „think outside the box”, gândeşte în afara cutiei.
Mi-am adus aminte această istorioară în momentul în care am citit că însuşi Beijingul a reacţionat, surprinzător, cu rezerve la ipoteza Băncii Mondiale – de fapt o lecţie de realpolitik.
Asta pentru că încadrarea Chinei în rândul ţărilor dezvoltate ar impune o serie de măsuri puţin plăcute, dătătoare de bătăi de cap şi născătoare de cheltuieli, cum ar fi reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (China este pe primul loc în lume); ba ar mai trebui şi reforme ale sistemului financiar, aplicate concesii comerciale sau chiar reforme economice şi industriale. Nu este o practică nouă; în 2010, când chinezii primeau steluţa de „cel mai mare exportator al lumii„, presa locală vorbea despre iresponsabilitatea teoriilor occidentale legate de responsabilităţile Chinei în lume (era vorba despre subevaluarea monedei, despre datoria externă americană, despre consumurile uriaşe de energie sau despre responsabilităţile legate de schimbările climatice). Realpolitik, cum ziceam – oamenii îşi ştiu interesul şi îşi joacă, cât mai bine, cărţile.
Să trecem în barca europeană, mânată de vântul campaniei electorale, şi să remarcăm cât de lunatice par a fi partidele româneşti în abordare – sloganuri găunoase şi jocuri naive de cuvinte, dar nimic pragmatic, imagini cu alură de Matrix, puternic modificate în Photoshop, dar nimic despre viitorul uniunii, despre câştigarea unui loc mai de soi în ochii şi minţile europenilor, despre respect şi dezvoltare socială.
Europa este în prezent o mare de interese mai mult sau mai puţin divergente, o sumă considerabilă de idiosincrazii dătătoare de mai multă sau mai puţină urticarie, cuprinse într-un proiect prea ambiţios, aş spune, pentru vremurile pe care le trăim şi oamenii care le populează. Avem de-a face cu demonstraţii permanente de putere, există europeni „de drept„ şi europeni de categoria a doua, îngăduiţi, lipsiţi de putere economică şi de influenţă. O altă lecţie de realpolitik.
În prezent cel mai important lucru pe care trebuie să îl facă europenii este să renunţe la ipocrizie şi să discute deschis problemele uniunii. În spatele jocurilor de putere se ascund tot timpul interese: Grecia, oaia neagră a uniunii, sfătuită cu cinism să îşi facă lecţiile sau să îşi vândă insulele, beneficiară a mai multor pachete de ajutorare de multe miliarde de euro, a derulat un program susţinut de înarmare, cu principali beneficiari SUA, Germania şi Franţa. Şi o bună parte din multele miliarde primite ajutor s-aum întors la nemţi şi francezi, pentru submarine, tancuri şi altele asemenea; totul cu garnitura cuvenită de scandaluri de mită şi corupţie. Încă o lecţie de realpolitik.
În privinţa românilor, deja mi se pare că a repeta poveştile cu banii europeni sau cu integrarea ar fi o dovadă de naivitate – politicienii par a fi abandonat total frâiele în favoarea birocraţilor de la Bruxelles şi nu degeaba suntem socotiţi lipsiţi de influenţă. Gândirea „outside the box” a românului este ea însăşi prizoniera cutiei neputinţei noastre de a ne conduce şi administra.
Vă propun un pictor american, John Bramblitt. În mod normal nu l-aş fi promovat, dar omul este orb. Repet, este orb şi pictează. „Citeşte„ feţele sau obiectele cu mâinile, recunoaşte vopseaua după textură şi trasează contururile cu o vopsea specială, în relief. Este dovada vie că oamenii pot reuşi, dacă vor.
