Românul este jenat să intre într-un spaţiu cultural expoziţional„, spune designerul Alexandru Ghilduş, profesor în cadrul Facultăţii de Arte a Universităţii din Bucureşti şi fondator al casei de licitaţie Goldart, mai cunoscut pentru monumentul „Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei Române din Decembrie 1989„, aflat în apropierea Muzeului Naţional de Artă al României. În atelierul lui Ghilduş de pe strada Puţul cu Plopi sunt aduse lucrări de la un târg internaţional organizat la Frankfurt, unde au fost recent expuse: „Ai grijă, că alea nu sunt picioarele, este vârful„ – le spune el mai în glumă, mai în serios celor care ajută la transport – dar „vezi că am şi o sticlă cu vin acolo primită cadou, să nu mi-o aşezi invers„.
Designerul a definit atitudinea de jenă a românului în faţa artei în urma unui experiment pe care l-a făcut la o expoziţie în tinereţe. A observat atunci că oamenii care intrau în galerie, în momentul în care aveau privirea atrasă de un obiect, se uitau imediat în spate, în căutarea de confirmări: „Nu suntem pregătiţi să dialogăm la acest nivel. Poate ne pricepem în momentul ăsta la sandale, la rochii, la pantaloni, dar la artă nu„.
Piaţa românească a ajuns la o valoare de circa 25 de milioane de euro, în care sunt incluse atât vânzările din licitaţiile publice, de aproximativ 14,6 milioane de euro, cât şi cele private, organizate de galeriile de artă sau de cunoscători din domeniu. Valoarea este mică, dacă ne gândim că un singur tablou al lui Picasso sau al lui Andy Warhol depăşesc 100 de milioane de euro. Ghilduş pune acestă diferenţă pe seama distanţei dintre momentul zero al pieţei de artă autohtone faţă de cea occidentală: creaţiile străine au beneficiat de o prezenţă pe piaţă în sistemul licitaţiilor începând cu anii 1800, în România acestea au apărut abia în 1990. De unde şi diferenţa observată de artist: „Dacă la noi vorbim de un preţ mediu de 100.000 de euro pentru o lucrare, depăşit ocazional, în Ungaria media este de un milion de euro, iar în Occident de milioane de euro„.
Casa de licitaţii Goldart, condusă de soţia artistului, Luminiţa Ghilduş, dar la organizarea căreia participă toţi membrii familiei – fiul, designer, şi fiica, studentă la istorie universală a artei, a vândut anul trecut de aproximativ 1,5 milioane de euro. Valoarea este în creştere cu circa 100.000 de euro faţă de anul precedent şi înseamnă o sporire a numărului de lucrări vândute la mai mult de 800. Ghilduş a intrat pe piaţa de artă în 1996, printr-o galerie particulară, iar casa de licitaţie a fost deschisă în 2002. De atunci şi până în prezent, a observat că există „un interes 100% pentru arta veche şi 0% pentru cea contemporană„.
Oamenii preferă acum artişti precum Grigorescu, Tonitza, Pallady sau Pătraşcu, pictori care fac parte dintr-o perioadă prosperă economic şi cultural: „Cumpărătorii veneau direct în atelierele artiştilor, erau oameni cu bani, formaţi datorită călătoriilor în străinătate şi care ştiau ce înseamnă investiţia în artă„. Ghilduş spune că în anii ‘30 preţurile nu erau foarte mari, România era apropiată ca imagine Germaniei şi Franţei, iar tinerii studiau în străinătate şi cumpărau lucrări de artă şi de acolo, dar şi din ţară.
Era o societate „a liberei circulaţii şi a liberei gândiri, situaţii oferite în primul rând de nivelul economic de dezvoltare la care România ajunsese„. Dacă în 1938 puteam să ne comparăm cu ceilalţi europeni, „acum trecem printr-o perioadă frumoasă pentru artă începută în 2002-2004, dar care este redusă comparativ cu restul lumii„. Publicul pieţei de artă este alcătuit, potrivit designerului, din oameni care sunt iubitori de artă şi investesc „când pot şi cât pot„, purtători de mesaje pentru o a doua categorie, oamenii cu bani care au înţeles ce înseamnă arta de la ei sau de la casele de licitaţii, dar şi investitori, majoritatea deveniţi colecţionari. În timp ce iubitorii de frumos îşi permit să cheltuiască până la 5.000 de euro pentru un obiect de artă, investitorii ajung uneori la recorduri de sute de mii de euro. În topul vânzărilor Goldart se află Ştefan Luchian, cu 100.000 de euro pentru un tablou, Nicolae Tonitza, cu 46.000 de euro, Nicolae Vermont, cu 32.000 de euro sau Gheorge Petraşcu, cu 30.000 de euro.
Numărul investitorilor în artă a crescut în 2008, odată cu prăbuşirea altor pieţe: „Când investiţiile în terenuri şi în imobiliare au scăzut, arta a început să ocupe un loc important în viziunea investiţională a celui cu bani„. Poate fi asemănată cu o bursă, dar în cazul pieţei de artă, „brokerii pot fi negustorii, intermediarii, casele de licitaţie, galeriile, prietenii. Credibilitatea lor nu se bazează doar pe isteţime financiară, dar şi pe calitatea artistică a celui care povăţuieşte„.