China susţine de ceva timp că intenţionează să îşi lărgească piaţa de desfacere şi să îşi dezvolte economia, însă, în continuare, Beijing impune restricţii atât în aria tehnologiei, cât şi în zona social media. Iată zece lucruri care nu sunt, încă, accesibile pe teritoriul chinez, potrivit CNN.com.
Instagram. Oficialii chinezi au promis reforme în economie, precum şi atragerea investitorilor pe piaţa autohtonă. Însă, în multe zone, încă predomină restricţiile. Un prim exemplu: Instagram. China a interzis pătrunderea pe piaţă a acestei aplicaţii, care permite distribuirea foarte rapidă a fotografiilor din întreaga lume, după protestele pro-democraţie din Hong Kong, care au avut loc în 2014.
Tag: China
-
Cel mai bogat om din Asia vrea să construiască Hollywood-ul chinezesc
Wang Jianlin este cel mai bogat om din asia, cu o avere estimată de 34,8 miliarde de dolari, potrivit ultimelor date ale forbes. jianlin conduce cel mai mare dezvoltator imobiliar din china, dalian wanda, dar este implicat şi în fotbal sau în cinematografie.
Wang Jianlin s-a născut pe 23 octombrie 1954 în provincia Sichuan, din China. Tatăl său a fost un general respectat, iar Wang a intrat în armată încă de la 15 ani. Experienţă despre care spune că a contribuit mult la succesul în afaceri. După 17 ani petrecuţi în uniformă a decis că viitorul lui nu este acela de general, ci de om de afaceri.
Aşadar, în 1988, după o perioadă când a lucrat ca administratorul unui birou, a pornit o companie în oraşul Dalian împrumutând 80.000 de dolari.
Acum Dalian Wanda este cel mai mare dezvoltator imobiliar din China, ce deţine 21,57 milioane de metri pătraţi de teren, 134 de malluri Wanda, 82 de hoteluri de lux, 213 cinematografe, 99 de magazine şi 54 de centre de karaoke. Compania sa a înregistrat anul trecut venituri de 40 de miliarde de dolari, cu 30% mai mult faţă de 2014.
De asemenea, Dalian Wand a cumpărat 25% din echipa de fotbal Atletico Madrid, care-şi dispută trofeul Champions League din acest an cu rivala Real Madrid.
În 2013 a cumpărat lanţul de cinematografe AMC Entertainment pentru 2,6 miliarde de dolari, iar anul trecut a primit o recunoaştere importantă prin faptul că filmul „Spotlight“ a câştigat Oscarul pentru cel mai bun film. Pelicula a fost produsă de Open Road, o subsidiară a AMC Entertainment. Însă Wang Jianlin nu se mulţumeşte doar cu atât, ci vrea să construiască un mini-Hollywood pe coasta Chinei. În oraşul Qingdao construieşte un complex ce se întinde pe aproape 500 de hectare şi pentru care a cheltuit deja peste 8 miliarde de dolari. Când va fi inaugurat, în aprilie 2017, va fi unul dintre cele mai avansate studiouri de filmare din punct de vedere tehnologic. Jianlin nu şi-a oprit investiţiile în film şi în ianuarie 2016 a cumpărat compania de producţie de film Legendary Entertainment cu 3,5 miliarde de dolari.
Wang Jianlin are ambiţii mari şi vrea să transforme Dalian Wanda într-un colos în domeniul entertainmentului la nivel mondial capabil să se lupte de la egal la egal cu Disney şi vrea ca Dalian Wanda să ajungă la venituri de 100 de miliarde de dolari în 2020 şi să fie la fel de recunoscută ca Google sau Walmart.
Wang Jianlin îşi conduce afacerea exact ca un general cu o mână de fier – angajaţii sunt amendaţi dacă încalcă codul de îmbrăcăminte la locul de muncă – dar nu se teme să guste din fructele capitalismului, pentru că organizează petreceri extravagante şi deţine mai multe iahturi luxoase.
-
Cronica de film: A Hologram for the King
Filmul începe cu o secvenţă lipsită de prea mult sens: un vis al personajului central, Alan Clay, prin care aflăm că acesta e un om de afaceri care a pus la punct o tehnologie revoluţionară, apoi a dat faliment, şi-a pierdut ulterior maşina şi soţia, iar acum nu mai are bani nici pentru educaţia copiiilor.
Prin urmare, omul nostru se decide să meargă în Arabia Saudită pentru a prezenta ideea sa regelui saudit. Urmează o poveste ce seamănă destul de mult cu linia din Salmon Fishing in the Yemen; în ambele filme apare un personaj central care trece printr-o criză existenţială şi care dă vina pe cei din jur pentru toate problemele sale, în special pe chinezi şi invazia produselor din China. Astfel, de-a lungul filmului, folosind (nu foarte convingător) replici între diverse personaje, regizorul încearcă să transmită următorul mesaj: Arabia are problemele ei, dar nu se compară cu China!
În cele din urmă, filmul vrea să reflecte ciocnirea dintre civilizaţii: Clay este până la urmă un turist, iar povestea este filtrată prin modul în care el percepe sentimentul de alienare. Spun „vrea să reflecte“, pentru că rezultatul nu este unul deloc cizelat – prietenii pe care Clay şi-i face şi interacţiunea dintre personaje reflectă doar ceea ce cred americanii despre saudiţi.
Filmul este regizat de Tom Tykwer, un fel de Sergiu Nicolaescu al ultimilor ani: este regizor, scenarist, compozitor şi producător. El s-a remarcat prin conducerea unor filme precum Cloud Atlas, Perfume: The Story of a Murderer sau Run Lola Run. Pentru A Hologram for the King, el s-a rezumat doar la regie şi scenariu. În rolurile principale îi regăsim, alături de Tom Hanks, pe Alexander Black (debut într-un lungmetraj), Sarita Choudhury (Lady in the Water, A Perfect Murder, franciza The Hunger Games) şi Sidse Babett Knudsen (After the Wedding, The Duke of Burgundy, Borgen).
În concluzie, A Hologram for the King pare mai mult un clip publicitar menit să convingă americanii că Arabia Saudită poate fi un bun partener de afaceri. Nu este cel mai bun film al lui Tom Hanks, dar, pe de altă parte, fără el am fi discutat probabil de una dintre marile dezamăgiri ale anului.
-
Cronica de film: A Hologram for the King
Filmul începe cu o secvenţă lipsită de prea mult sens: un vis al personajului central, Alan Clay, prin care aflăm că acesta e un om de afaceri care a pus la punct o tehnologie revoluţionară, apoi a dat faliment, şi-a pierdut ulterior maşina şi soţia, iar acum nu mai are bani nici pentru educaţia copiiilor.
Prin urmare, omul nostru se decide să meargă în Arabia Saudită pentru a prezenta ideea sa regelui saudit. Urmează o poveste ce seamănă destul de mult cu linia din Salmon Fishing in the Yemen; în ambele filme apare un personaj central care trece printr-o criză existenţială şi care dă vina pe cei din jur pentru toate problemele sale, în special pe chinezi şi invazia produselor din China. Astfel, de-a lungul filmului, folosind (nu foarte convingător) replici între diverse personaje, regizorul încearcă să transmită următorul mesaj: Arabia are problemele ei, dar nu se compară cu China!
În cele din urmă, filmul vrea să reflecte ciocnirea dintre civilizaţii: Clay este până la urmă un turist, iar povestea este filtrată prin modul în care el percepe sentimentul de alienare. Spun „vrea să reflecte“, pentru că rezultatul nu este unul deloc cizelat – prietenii pe care Clay şi-i face şi interacţiunea dintre personaje reflectă doar ceea ce cred americanii despre saudiţi.
Filmul este regizat de Tom Tykwer, un fel de Sergiu Nicolaescu al ultimilor ani: este regizor, scenarist, compozitor şi producător. El s-a remarcat prin conducerea unor filme precum Cloud Atlas, Perfume: The Story of a Murderer sau Run Lola Run. Pentru A Hologram for the King, el s-a rezumat doar la regie şi scenariu. În rolurile principale îi regăsim, alături de Tom Hanks, pe Alexander Black (debut într-un lungmetraj), Sarita Choudhury (Lady in the Water, A Perfect Murder, franciza The Hunger Games) şi Sidse Babett Knudsen (After the Wedding, The Duke of Burgundy, Borgen).
În concluzie, A Hologram for the King pare mai mult un clip publicitar menit să convingă americanii că Arabia Saudită poate fi un bun partener de afaceri. Nu este cel mai bun film al lui Tom Hanks, dar, pe de altă parte, fără el am fi discutat probabil de una dintre marile dezamăgiri ale anului.
-
Singurul restaurant chinezesc din Bucureşti condus de un chinez
Jin Wanglin, antreprenorul cunoscut de apropiaţi şi de partenerii de afaceri din Bucureşti drept „Johnny Jin“, este fondatorul restaurantului chinezesc al „corporatiştilor“ din birourile aflate în Piaţa Victoriei, Kung Fu King. În timp ce vorbeşte, se aude un fel de hip hop chinezesc, reprezentând muzica ambientală din local.
Atmosfera este întregită de beţe de bambus pe mese, tablouri cu sate chinezeşti, dar şi de agitaţia angajaţilor, chinezi şi ei. Restaurantul său aflat la etajul I dintr-o clădire aflată la Piaţa Victoriei – este probabil singura afacere chinezească din această zonă – şi este neîncăpător în fiecare zi la ora prânzului, când angajaţi ai multinaţionalelor din zonă mănâncă aici. Wanglin spune că nu îi lipseşte nimic din viaţa de la Beijing, dar observă cum conaţionalii săi nu sunt la fel de pozitivi în a descrie relaţia cu România.
El crede că 5.000 este un număr prea optimist pentru firmele chinezeşti de pe piaţa locală – „Cred că sunt mai puţine, mulţi au plecat şi nu au închis încă firma. Mulţi dintre cei pe care îi cunosc eu au plecat în Brazilia, în America de Sud – cel puţin din cei pe care îi ştiu eu sunt 15-20 de inşi care au plecat“, spune antreprenorul. Jin Wanglin îmi povesteşte că a sosit prima oară în România în 2005, însă părinţii săi erau aici din 1999.
Ei aveau o fabrică de producţie de haine în China unde lucrau circa 100 de angajaţi, iar odată cu începerea crizei asiatice din 1997-1998 a intervenit nevoia de a se extinde pe alte pieţe europene. „Au prospectat şi Ungaria, dar au ales să rămână în România, unul dintre motive fiind faptul că tata avea alţi prieteni aici. Afacerea a crescut puternic din 2002 până în 2005, dar din 2006 a început să scadă.“ În consecinţă, familia lui Wanglin a căutat şi alte pieţe – au încercat să facă afaceri în Grecia sau Italia, însă în cele din urmă au închis-o, în 2008.
Wanglin a hotărât, în 2012, să intre în industria restaurantelor de pe piaţa locală. „Îmi place mâncarea, mai ales mâncarea noastră şi observasem că în România nu erau astfel de restaurante corespunzătoare, din punctul meu de vedere.“ Alegerea era una naturală şi prin prisma faptului că bunicul său a avut un restaurant în China în anii ’70, iar soţia şi familia ei lucrează de asemenea în această industrie. A deschis un prim restaurant pe Calea Moşilor, unde „din prima zi a fost coadă“, iar pe cel din Piaţa Victoriei l-a deschis aproximativ doi ani mai târziu. Fiecare dintre ele ajunge la venituri de peste 100.000 de euro pe an, potrivit lui Wanglin.
După cum reiese din cele mai recente informaţii publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe, afacerile Kung Fu King au înregistrat venituri de 846.232 lei în 2014, cel mai recent an pentru care există informaţii publice disponibile. Au ajuns în prezent la peste 30 de angajaţi, dintre care majoritatea chinezi. „E normal să deschid restaurante Kung Fu King numai cu bucătari chinezi, deşi am văzut că sunt restaurante chinezeşti unde nu se întâmplă aşa.“
Wanglin spune că el însuşi a avut prieteni care au încercat să investească în alte afaceri aici – însă s-au lovit de impedimente precum cel legat de obţinerea unei vize pentru România, mai dificil de obţinut de către un cetăţean chinez chiar decât cea pentru Statele Unite ale Americii sau Regatul Unit. „Ei vin să cheltuie bani aici; avem cazare, bilet de avion, bani în bancă – şi deseori tot nu se acordă vizele. O a doua problemă ar fi legată de faptul că atunci când vin chinezii la vamă, li se cer «tips» ca să intre.“
Antreprenorul exemplifică prin faptul că recent un unchi, socrul şi alţi prieteni, care au deja vize pentru Statele Unite ale Americii şi Anglia, au depus cerere pentru vize în România, dar le-a fost respinsă. Voiau să vină aici pentru a-i analiza afacerea, în vederea unei potenţiale investiţii. „Prietenii mei vor să dezvolte afaceri în altă parte – China şi America sunt cele mai mari pieţe, dar sunt prea mulţi, nu prea mai ai loc, aici în schimb sunt lucruri de dezvoltat. Eu nu aş fi venit dacă nu aş fi sesizat o nevoie pe piaţa restaurantelor chinezeşti.“
„Din ce am observat, în România sunt cei mai puţini chinezi – spre comparaţie cu ţările în care am fost, de pildă Ungaria, Polonia, America, unde sunt foarte mulţi deja“, observă antreprenorul. Printre planurile sale de afaceri se află reducerea timpului de livrare prin achiziţia de scutere electrice (a observat că livrările în Bucureşti durează mai mult de 60 de minute), dar şi extinderea în Capitală şi în ţară. „Am plănuit ca până în 2017 să ajungem la şase localuri, dar schimbăm planul, sperăm acum să atingem acest obiectiv până în 2019. Ne dorim să ajungem şi în alte oraşe pe care le ştiu, am fost în Cluj-Napoca, era piaţa OK, Timişoara, Iaşi, am văzut mulţi studenţi.
Anul trecut am fost la Ploieşti, în mallul care a fost deschis, nu mi-a plăcut locaţia, food court-ul era la etajul patru, aveam plan cu ei, dar nu mi-a plăcut.“ Pe termen lung, îşi doreşte să intre pe piaţa aplicaţiilor pentru telefoane mobile fiindcă „sunt multe în străinătate care aici nu există“. Antreprenorul spune că „românii sunt foarte OK pentru mine – adevărul e că în 11 ani de zile aici am avut şi eu păţanii, minciuni, dar se întâmplă, oriunde, eu sunt mulţumit de ţara asta şi de populaţie“. Ce îi place cel mai mult în România? Nu ar putea să spună, însă crede că obişnuinţa a fost un factor important. Anul trecut a stat două luni în Statele Unite ale Americii, unde a achiziţionat apartamente pentru „viitor“, după naşterea fiului său, şi spune că nu s-a putut obişnui. Jin Wanglin nu are în plan să mai părăsească vreodată România, dar se gândeşte doar să îl trimită la studii într-un liceu american pe fiul său, când acesta va împlini vârsta necesară.
-
Cea mai bizară peşteră din lume. Gheaţa nu se topeşte nici la 17 grade celsius – GALERIE FOTO
Peştera Luyashan Mountain Ningwu, China, este permanent îngheţată, chiar şi pe timpul verii când temperaturile pot ajunge la 17 grade celsius, scrie Daily Mail.
Ningwu este cea mai mare peşteră de gheaţă din China şi se crede că datează de acum 3 milioane de ani. Peştera are 84 de metri adâncime şi se întime pe 5 niveluri.
De ce rămâne îngheţată tot timpul anului? Potrivit cercetătorilor chinez acest lucru se datorează formei peşterii şi structurii acesteia în combinaţie cu fluxul de aer li modul în care căldura circulă în interior.
-
Johnny Jin, singurul antreprenor chinez din birourile de la Victoriei
Jin Wanglin, antreprenorul cunoscut de apropiaţi şi de partenerii de afaceri din Bucureşti drept „Johnny Jin“, este fondatorul restaurantului chinezesc al „corporatiştilor“ din birourile aflate în Piaţa Victoriei, Kung Fu King. În timp ce vorbeşte, se aude un fel de hip hop chinezesc, reprezentând muzica ambientală din local.
Atmosfera este întregită de beţe de bambus pe mese, tablouri cu sate chinezeşti, dar şi de agitaţia angajaţilor, chinezi şi ei. Restaurantul său aflat la etajul I dintr-o clădire aflată la Piaţa Victoriei – este probabil singura afacere chinezească din această zonă – şi este neîncăpător în fiecare zi la ora prânzului, când angajaţi ai multinaţionalelor din zonă mănâncă aici. Wanglin spune că nu îi lipseşte nimic din viaţa de la Beijing, dar observă cum conaţionalii săi nu sunt la fel de pozitivi în a descrie relaţia cu România.
El crede că 5.000 este un număr prea optimist pentru firmele chinezeşti de pe piaţa locală – „Cred că sunt mai puţine, mulţi au plecat şi nu au închis încă firma. Mulţi dintre cei pe care îi cunosc eu au plecat în Brazilia, în America de Sud – cel puţin din cei pe care îi ştiu eu sunt 15-20 de inşi care au plecat“, spune antreprenorul. Jin Wanglin îmi povesteşte că a sosit prima oară în România în 2005, însă părinţii săi erau aici din 1999.
Ei aveau o fabrică de producţie de haine în China unde lucrau circa 100 de angajaţi, iar odată cu începerea crizei asiatice din 1997-1998 a intervenit nevoia de a se extinde pe alte pieţe europene. „Au prospectat şi Ungaria, dar au ales să rămână în România, unul dintre motive fiind faptul că tata avea alţi prieteni aici. Afacerea a crescut puternic din 2002 până în 2005, dar din 2006 a început să scadă.“ În consecinţă, familia lui Wanglin a căutat şi alte pieţe – au încercat să facă afaceri în Grecia sau Italia, însă în cele din urmă au închis-o, în 2008.
Wanglin a hotărât, în 2012, să intre în industria restaurantelor de pe piaţa locală. „Îmi place mâncarea, mai ales mâncarea noastră şi observasem că în România nu erau astfel de restaurante corespunzătoare, din punctul meu de vedere.“ Alegerea era una naturală şi prin prisma faptului că bunicul său a avut un restaurant în China în anii ’70, iar soţia şi familia ei lucrează de asemenea în această industrie. A deschis un prim restaurant pe Calea Moşilor, unde „din prima zi a fost coadă“, iar pe cel din Piaţa Victoriei l-a deschis aproximativ doi ani mai târziu. Fiecare dintre ele ajunge la venituri de peste 100.000 de euro pe an, potrivit lui Wanglin.
După cum reiese din cele mai recente informaţii publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe, afacerile Kung Fu King au înregistrat venituri de 846.232 lei în 2014, cel mai recent an pentru care există informaţii publice disponibile. Au ajuns în prezent la peste 30 de angajaţi, dintre care majoritatea chinezi. „E normal să deschid restaurante Kung Fu King numai cu bucătari chinezi, deşi am văzut că sunt restaurante chinezeşti unde nu se întâmplă aşa.“
Wanglin spune că el însuşi a avut prieteni care au încercat să investească în alte afaceri aici – însă s-au lovit de impedimente precum cel legat de obţinerea unei vize pentru România, mai dificil de obţinut de către un cetăţean chinez chiar decât cea pentru Statele Unite ale Americii sau Regatul Unit. „Ei vin să cheltuie bani aici; avem cazare, bilet de avion, bani în bancă – şi deseori tot nu se acordă vizele. O a doua problemă ar fi legată de faptul că atunci când vin chinezii la vamă, li se cer «tips» ca să intre.“
Antreprenorul exemplifică prin faptul că recent un unchi, socrul şi alţi prieteni, care au deja vize pentru Statele Unite ale Americii şi Anglia, au depus cerere pentru vize în România, dar le-a fost respinsă. Voiau să vină aici pentru a-i analiza afacerea, în vederea unei potenţiale investiţii. „Prietenii mei vor să dezvolte afaceri în altă parte – China şi America sunt cele mai mari pieţe, dar sunt prea mulţi, nu prea mai ai loc, aici în schimb sunt lucruri de dezvoltat. Eu nu aş fi venit dacă nu aş fi sesizat o nevoie pe piaţa restaurantelor chinezeşti.“
„Din ce am observat, în România sunt cei mai puţini chinezi – spre comparaţie cu ţările în care am fost, de pildă Ungaria, Polonia, America, unde sunt foarte mulţi deja“, observă antreprenorul. Printre planurile sale de afaceri se află reducerea timpului de livrare prin achiziţia de scutere electrice (a observat că livrările în Bucureşti durează mai mult de 60 de minute), dar şi extinderea în Capitală şi în ţară. „Am plănuit ca până în 2017 să ajungem la şase localuri, dar schimbăm planul, sperăm acum să atingem acest obiectiv până în 2019. Ne dorim să ajungem şi în alte oraşe pe care le ştiu, am fost în Cluj-Napoca, era piaţa OK, Timişoara, Iaşi, am văzut mulţi studenţi.
Anul trecut am fost la Ploieşti, în mallul care a fost deschis, nu mi-a plăcut locaţia, food court-ul era la etajul patru, aveam plan cu ei, dar nu mi-a plăcut.“ Pe termen lung, îşi doreşte să intre pe piaţa aplicaţiilor pentru telefoane mobile fiindcă „sunt multe în străinătate care aici nu există“. Antreprenorul spune că „românii sunt foarte OK pentru mine – adevărul e că în 11 ani de zile aici am avut şi eu păţanii, minciuni, dar se întâmplă, oriunde, eu sunt mulţumit de ţara asta şi de populaţie“. Ce îi place cel mai mult în România? Nu ar putea să spună, însă crede că obişnuinţa a fost un factor important. Anul trecut a stat două luni în Statele Unite ale Americii, unde a achiziţionat apartamente pentru „viitor“, după naşterea fiului său, şi spune că nu s-a putut obişnui. Jin Wanglin nu are în plan să mai părăsească vreodată România, dar se gândeşte doar să îl trimită la studii într-un liceu american pe fiul său, când acesta va împlini vârsta necesară.
-
Vin într-adevăr chinezii?
Parcarea pentru „700 de maşini gratis“, după cum anunţa afişul roşu din faţa complexului comercial Dragonul Roşu, este plină în mijlocul săptămânii, chiar şi la ora prânzului, când majoritatea comercianţilor trăgeau oblonul peste standurile lor. Din maşinile ce se opresc în faţa complexului, ce le blochează deseori pe cele parcate deja, ies oameni încărcaţi cu pungi din plastic pline.
În cadrul centrului comercial, cunoscut pentru multitudinea de produse, materiale, culori, dar şi culturi reunite pe un spaţiu de 80.000 de metri pătraţi, trebuie să străbaţi un întreg labirint pentru a ajunge la standurile comercianţilor chinezi. Acestea încep, în cadrul Dragonului Roşu 1, la numerele 1.000 şi sunt uşor de distins: din tavan, deasupra lor, atârnă lampioane roşii, sub care un domn la vreo 50 de ani citeşte, cu spatele drept, o carte cu un titlu ce constă într-un semn chinezesc, iar alţi doi tineri mănâncă cu beţişoare din cutii de carton. Majoritatea conaţionalilor lor prezenţi în complexul comercial sunt însă într-o agitaţie continuă în timp ce îşi aranjează marfa sau negociază cu clienţii.
Motiv pentru care un chinez în vârstă de 42 de ani, care face afaceri în România de vreo 15 ani, îmi spune: „5 minute îţi dau“ – când îl întreb cum îi mai merg afacerile. În acelaşi timp, îl ajută pe clientul care venise să îi plătească nişte saci de plastic plini de marfă. Din discuţie am putut să aflu doar că a venit în România în căutarea unei vieţi mai bune, fiindcă aici „oamenii sunt buni“, „aerul frumos“, dar că „e greu din cauza legilor“ să faci afaceri aici acum. Tot el mi-a spus că lucrurile merg din ce în ce mai rău – deoarece „se schimbă regulile de la o zi la alta“ – şi că a observat cum comercianţi chinezi care sosesc acum aici aleg să plece după doar trei luni. Vinde costume de baie în sezonul de vară şi haine de blană iarna şi spune că „Tot ce am muncit, am băgat aici“, referindu-se la standul său, dar şi la faptul că şi-a construit o viaţă în România.
30% din afacerile Dragonului Roşu sunt de origine chineză, potrivit informaţiilor trimise de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, dar proprietarii nu fac ei înşişi comerţ, ci închiriază şi subînchiriază spaţiile. Cele 5.000 de magazine de aici sunt gestionate de 3.000 de operatori, iar afacerea de aici susţine la rândul ei mii de familii din România, dar şi din Republica Moldova, Serbia şi Ungaria. Dragonul Roşu – societate ce ocupă 10 numere pe şoseaua Fundeni din Capitală – a înregistrat în 2014, cel mai recent an pentru care există informaţii publice disponibile, o cifră de afaceri de 61,7 milioane de lei, un profit net de 23,6 milioane de lei, la un număr mediu de opt salariaţi, ocupând locul patru într-un clasament în funcţie de cifra de afaceri a firmelor cu asociat / acţionar chinez de pe piaţa locală şi fiind, astfel, una dintre cele mai efervescente investiţii chineze în România.
Într-un mod simbolic, modul în care decurg lucrurile la Dragonul Roşu sintetizează relaţia pe care o au în general investitorii chinezi cu România – chiar şi prin prisma controverselor legate de acest loc, legate mai ales de desele vizite ale ANAF aici – şi care ar putea fi exemplificate prin semnele de întrebare ridicate asupra finalizării tranzacţiei dintre China Energy Company Limited şi Rompetrol, la doar o săptămână de la anunţul unei achiziţii de peste jumătate de miliard de euro a chinezilor, din cauza anchetei DIICOT în ceea ce a devenit dosarul Rompetrol II.
Dacă Dragonul Roşu a început, în 1990, cu China 100% sursă de mărfuri şi comercianţi, ponderea operatorilor chinezi a scăzut la 30% în ultimii ani, iar cea a mărfurilor la 60-70% – raport relevant de asemenea pentru ilustrarea relaţiilor comerciale dintre cele două ţări. Anul trecut, mărfuri de peste 2,9 miliarde de dolari au ajuns în România din China, din care mai bine de jumătate reprezintă aparatură şi echipamente electrice şi electronice, alături de textile şi articole de metal. Comparativ cu importurile, exporturile româneşti au fost de circa 530 de milioane de dolari anul trecut şi reprezintă mai ales lemn şi componente de echipamente electrice şi electronice. Relaţiile comerciale dintre România şi China, de 3,4 miliarde de dolari, reprezentă circa 2,9% dintr-o valoare totală a schimburilor comerciale dintre România şi restul lumii, în timp ce deficitul adus de relaţia cu China a ajuns la 28,75% din totalul deficitului României în relaţie cu alte ţări.
În acelaşi timp, China înseamnă doar 0,8% din totalul investiţiilor străine pe piaţa locală. „Unul dintre obiectivele României pe această relaţie trebuie să fie acela de reducere a deficitului comercial uriaş, prin creşterea exporturilor. Totuşi, trebuie subliniat că, în realitate, volumul exportului românesc pe China este de aproape 1 miliard de dolari, aproape dublu faţă de oficial“, spun reprezentanţii Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, referindu-se la direcţiile în care ar trebui dezvoltate relaţiile comerciale dintre România şi China. Ei spun că diferenţa provine din modul diferit de cuantificare din statistica României faţă de cea a Chinei. Astfel, dacă o fabrică de mobilă, cum ar fi cea din Târgu Lăpuş, livrează canapele la IKEA, la noi figurează ca export Suedia, lanţul IKEA ducând marfa în toate magazinele sale din lume, inclusiv China. La fel este şi cazul confecţiilor executate în lohn pentru case de modă din Italia, care sunt apoi livrate în toată lumea. „De aceea, în statistica din China, România figurează cu câteva zeci de mii de perechi de pantaloni livrate la export, iar în statistica noastră nu“, observă Sorin Dimitriu, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie Bucureşti şi vicepreşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României.
