BusinessMagazin

Tag: copii

  • Povestea lui Sam Walton, fondatorul lanţului de magazine Walmart

    Samuel Moore ”Sam„ Walton s-a născut în 1918 în Kingfisher, Oklahoma. În 1923 familia Walton s-a mutat în Or-lando, Florida, unde a locuit timp de cinci ani. Crescând în timpul marii crize de la finalul anilor ’20, Walton a avut diverse slujbe în adolescenţă pentru a se putea întreţine. A fost văcar, distribuitor de ziare sau vânzător de abona-mente, reuşind în acelaşi timp să urmeze cursurile liceului David H. Hickman din Missouri.

    A intrat apoi la Universi-tatea din Missouri, sperând să poată obţine astfel o slujbă mai bine plătită. S-a angajat la JC Penney la doar trei zile de la absolvire şi a rămas timp de un an şi jumătate. În această perioadă, a primit un salariu lunar de 75 de dolari. Odată cu începerea celui de-al doilea război mondial, Sam Walton a fost chemat în armată, obţinând gradul de căpitan.

    La doar 26 de ani, în 1945, Walton a devenit manager al unui magazin de tip supermarket, cumpărat cu un îm-prumut de 20.000 de dolari de la tatăl său. În cadrul acestui magazin, omul de afaceri a dezvoltat mai multe tehnici de vânzare care aveau să fie regăsite, ani mai târziu, în filosofia Walmart.

    După ce a cumpărat o a doua unitate, volumul vânzărilor a ajuns la 225.000 de dolari în mai puţin de trei ani. Acest lucru a atras atenţia unui alt om de afaceri, P.K. Holmes, de la care Walton cumpărase franciza pentru magazinele sale. Holmes a refuzat să prelungească dreptul de utilizare a numelui, obligându-l pe Sam Walton să îi vândă magazinele pentru suma de 50.000 de dolari. Cu banii primiţi, omul de afaceri a deschis un nou magazin în Arkansas în luna mai a anului 1950.

    Primul Walmart s-a deschis 12 ani mai târziu, în iulie 1962. Numit iniţial Wal-mart Discount City Store, acesta a fost primul dintr-o reţea care numără astăzi peste 11.400 de magazine.

    Sam Walton a încurajat vânzarea de produse realizate în America şi a renunţat la o parte din profitul său în acest sens. El a ales de asemenea să dezvolte reţeaua Walmart în oraşe mici, lucru ce era considerat la acea vreme periculos pentru un astfel de business. Pentru a face sistemul profitabil, Walton a creat chiar şi o firmă de distribuţie pentru a se asigura că toate magazinele au stocul complet. Acest lucru a dus la o creştere susţinută, iar în perioada 1977-1985 Walmart şi-a crescut numărul de unităţi de la 190 la peste 800.

    Sam Walton s-a căsătorit cu Helen Robson pe 14 februarie 1943 şi au avut patru copii. Omul de afaceri a susţinut numeroase cauze caritabile, fiind membru activ al bisericii presbitariene din Bentonville. La momentul mor-ţii sale, în 1992, reţeaua Walmart deţinea aproape 2.000 de magazine şi avea 380.000 de angajaţi. Walton a lăsat acţiunile companiei soţiei şi celor patru copii, aceştia ocupând cinci poziţii în topul celor mai bogaţi zece americani până în anul 2005.

    Compania Walmart a generat în anul 2014 venituri de 485 de miliarde dolari. Lanţul numără 11.400 de maga-zine şi are 2,2 milioane de angajaţi.
     

  • A fost concediată de 11 ori, dar s-a întors de fiecare dată să lucreze

    Una dintre cele mai periculoase meserii din Statele Unite este, în mod surprinzător, vânzarea directă a revistelor şi abonamentelor. Deşi pare ceva extrem de banal, oamenii care trăiesc din comisioanele obţinute sunt supuşi de multe ori unor tratamente extrem de dure de către companiile care îi contractează, notează The Atlantic.

    Aceste companii, care se află în vizorul autorităţilor americane de peste 30 de ani, organizează vânzătorii în echipe şi îi trimit să parcurgă trasee de mii de kilometri pentru a convinge oamenii să semneze contracte la suprapreţ.

    “Am lucrat în cadrul echipelor timp de trei ani şi am fost concediată de 11 ori”, povesteşte Stephanie Dobbs, mamă a trei copii care a fost angajată a companiei Young People Working, LLC. “M-am întors de fiecare dată, pentru că trebuie să fac ceva pentru a-mi susţine familia. Dacă eşti un bun vânzător, poţi face bani repede din asta.”

    Dobbs a avut o relaţie cu Aaron Harvey, un alt angajat al companiei, în perioada în care acesta a avansat de la poziţia de junior manager la cea de manager. Femeia nu crede însă că va avea răbdare să urmeze acelaşi traseu profesional. “Genul ăsta de muncă presupune să fii plecat săptămâni întregi, să nu-ţi vezi familia, chiar dacă auzeam copiii în fiecare seară la telefon. Este greu şi nu ştiu cât de mult voi mai rezista.”

    Anul trecut, Stephanie Dobbs a fost implicată într-un accident care a obligat-o să stea la pat câteva săptămâni. Echipa a lăsat-o în spital, la mii de kilometri de casă, şi a continuat traseul. Acest eveniment nu este ieşit din comun, fiind depuse zeci de plângeri referitoare la comportamentul şefilor de echipă faţă de angajaţii care întâmpină anumite probleme.

    60% dintre oamenii de vânzări din România rezistă mai puţin de un an. O cercertare statistică a Salestrust.eu arată că majoritatea românilor cred că oamenii de vânzări buni sunt nativi şi nu construiţi pe parcursul vieţii – “cei mai descurcăreţi, sociabili şi muncitori”.

    Fluctuaţia mare de personal se explică prin faptul că marea majoritatea a angajaţilor renunţă nu numai la jobul respectiv, ci şi la cariera în vânzări, pentru că ajung să înţeleagă că nu sunt făcuţi pentru asta.

    “Un om ajunge întâmplător în vânzări; se angajează, învaţă trei luni produsul, după care trebuie să îşi îndeplinească ţintele. Nefiind bine pregătit şi fără să înţeleagă că încrederea în client se câştigă în timp, renunţă”, susţin specialiştii.

  • Sărăcia a ajuns să figureze ca vulnerabilitate distinctivă a economiei UE

    Raportul Eurostat pe 2014 privind tendinţele de impozitare arăta că statele UE au reacţionat în general la criză menţinând neschimbată sau scăzând impozitarea capitalului şi majorând taxarea consumului şi a muncii (fie impozitul pe venit, fie contribuţiile sociale). Cu alte cuvinte, au apelat la singurele surse certe de venituri colectabile inclusiv pe timp de criză, menajând însă companiile, investitorii, spre a evita ca aceştia să plece ori să dea faliment.

    Era o abordare cu bătaie scurtă, având ca singur scop aducerea rapidă de bani la buget, aşa încât a fost aplicată cel mai dur de statele cu probleme mari de deficit sau de datorie publică şi care, deci, aveau de făcut ajustările fiscale cele mai mari: în Grecia, TVA a crescut de la 19% la 23%, în Portugalia de la 21% la 23%, în România de la 19% la 24%. Acolo unde a fost însă loc pentru rafinarea gândirii economice, abordările au fost mai nuanţate. „Creşterea taxelor pe consum şi în acelaşi timp reducerea taxării pe muncă şi pe capital pot stimula forţele de creştere ale unei economii. Taxarea muncii şi a capitalului ar trebui să fie menţinute la niveluri joase, ca să nu distorsioneze deciziile agenţilor economici, ceea ce ar putea influenţa negativ gradul de folosire a factorilor creşterii economice: forţa de muncă, capitalul şi progresul tehnologic. Taxarea consumului are mai puţine efecte adverse din acest punct de vedere“, afirmau Frank Zipfel şi Caroline Heinrichs, economişti ai Deutsche Bank, într-un studiu din octombrie 2012, care susţineau, în plus, şi aplicarea unor cote unice pentru taxarea consumului, urmând ca statul să susţină separat cu bani de la buget categoriile dezavantajate de nediferenţierea TVA.

    Abordarea din studiul Deutsche Bank a fost – şi este în continuare – cea promovată şi de Comisia Europeană drept reţeta ideală de creştere economică (deşi economiştii Deutsche Bank precizau, pentru orice eventualitate, că „recomandările de politici economice trebuie să se bazeze totuşi şi pe structura sistemului fiscal din fiecare ţară, pe preferinţele în materie de redistribuţie socială şi pe volumul total al veniturilor fiscale“).

    Acum, experţii institutului de cercetare Bruegel, specializat în evaluarea rolul Europei în economia globală, constată că aplicarea acestei reţete (în total, 17 ţări UE au redus taxarea capitalului, 8 ţări au redus taxarea muncii şi au majorat taxarea consumului, iar 6 au reuşit să reducă impozitarea muncii mai mult decât taxarea consumului) a dus la un efect pervers, respectiv a amplificat sărăcia, o problemă care înainte de criză era văzută doar ca un subprodus inevitabil şi irelevant al bogăţiei europene. „Taxarea muncii în UE, cu anumite excepţii, tinde să fie în general progresivă, în timp ce impactul taxării indirecte, în special al taxelor pe consum, tinde să fie regresiv, întrucât categoriile cu venituri mici îşi consumă o parte mai mare din venituri, astfel încât o majorare a taxelor pe consum împovărează cel mai mult segmentele cele mai sărace ale societăţii“, conchid Zsolt Darvas şi Olga Tschekassin, economişti ai institutului Bruegel.

    Iar sărăcia devine relevantă pentru politicile economice atunci când se analizează distribuţia ei. La nivelul UE27 în 2013, cca 11% dintre copii, aproape 10% din populaţia de vârstă activă şi cca 7% din pensionari erau afectaţi de sărăcie severă (înţeleasă ca lipsa accesului măcar la 4 din 9 bunuri sau servicii de bază, de pildă facturile la utilităţi, o masă cu carne la fiecare două zile, încălzirea locuinţei, posesia unui telefon). Şomajul în rândul tinerilor a continuat să crească, fiind cu deosebire îngrijorătoare situaţia tinerilor între 15 şi 29 de ani care nu au nici slujbă, nici nu studiază şi nici nu fac cursuri de calificare profesională („not in education, employment or training“ – NEET): ponderea lor a crescut pe parcursul crizei în statele de la periferia zona euro, dar şi într-o serie de ţări din Europa Centrală şi de Est – aceleaşi care continuă să aibă şi cele mai mari rate ale sărăciei severe din toată Europa.

  • STUDIU: Părinţii nu duc copiii la medic la debutul bolii, preferând să aplice “leacuri băbeşti”

    Studiul “Cunoştinţele, atitudinile şi practicile familiilor şi persoanelor care îngrijesc copii cu vârsta între 0-6 ani” arată că nivelul de cunoştinţe ale părinţilor cu privire la etapele de dezvoltare fizică şi psihologică a copilului este în general scăzut. Părinţii apreciază starea copilului prin raportare la alţi copii de vârstă asemănătoare, iar părerea medicului reprezintă doar pentru 8,2 la sută dintre părinţi un element important în evaluarea stării de dezvoltare fizică a copilului.

    Cu toate acestea, în opinia părinţilor, copiii sunt consideraţi în general sănătoşi, iar această afirmaţie se bazează pe frecvenţa scăzută a îmbolnăvirilor din ultimul an.

    “Prezentarea copilului la medic nu are loc de la primele semne de boală, ci uneori părinţii aplică «leacuri băbeşti» sau tratamente alopate şi antibiotice, fără consultarea unui specialist. De exemplu, în cadrul prezentului studiu, părinţii declară că nu duc copiii la medic de la primele semne de boală în procent de: 19,2 la sută în caz de febră, 28 la sută în caz de tuse, 32,6 la sută în caz de diaree şi 14,2 la sută în caz de traumatisme/accidente. Riscurile la care copiii sunt expuşi sunt foarte ridicate prin neacordarea atenţiei cuvenite simptomelor cum ar fi tuse şi febră, prin administrarea unor tratamente pe baza experienţei anterioare, a discuţiilor cu vecini şi prieteni sau pe baza altor recomandărilor, fără consultarea medicului”, se arată în studiu.

    Dintre persoanele care au apelat la un consult medical, 83 la sută au apelat serviciul special de urgenţe 112. De altfel, persoanele care trăiesc în mediul rural şi cu un nivel de educaţie mai scăzut sunt mai degrabă cele care apelează serviciile speciale de urgenţă.

    “Sarcina de a duce copilul la medic este preponderent asociată mamei, ţinând cont de faptul că în 71,8 la sută dintre cazuri mamele sunt cele care însoţesc copilul la medic, în timp ce doar 3,1 la sută dintre taţi preiau această sarcină. Cu toate acestea, faptul că în 22,3 la sută dintre cazuri ambii părinţi însoţesc copilul la medic poate sugera că distribuţia rolurilor în familie începe să descrie împărţirea sarcinilor şi responsabilităţilor între părinţi”, se mai arată în studiu.

    De asemenea, aproape toţi participanţii la studiu (96,8 la sută), părinţi sau persoane de îngrijire, afirmă că au vaccinat copiii, însă studiul nu oferă informaţii cu privire la realizarea unei scheme de vaccinare complete.

    “Practica de vaccinare a copiilor este mai puţin frecventă în rândul familiilor de etnie romă. O treime dintre părinţi nu cunosc scopul vaccinării şi sunt puţini părinţi care au cunoştinţele necesare despre vaccinuri pentru a înţelege cum funcţionează şi de ce administrarea acestora este importantă pentru copii. Au fost identificaţi şi părinţi care consideră vaccinurile ineficiente sau periculoase, în special în rândul persoanelor din mediul urban şi cu un nivel ridicat de educaţie”, se mai arată în documentul citat.

    În ceea ce priveşte copiii cu dizabilităţi, dintre cei 5,6 la sută părinţi care au afirmat că au astfel de copii, doar jumătate (2,6 la sută) au obţinut o încadrare în grad de handicap, deşi o întârziere sau o lipsă a diagnosticării produce efecte negative asupra dezvoltării copiilor.

    Iniţiatorii studiului au mai remarcat că interacţiunile dintre copii în cadrul jocului sunt încă, într-o măsură destul de ridicată, stabilite de părinţi, care consideră că este mai bine că ei să decidă în locul copiilor.

    “A fost observată segregarea pe criterii etnice a interacţiunilor pe care copiii le au, practicile discriminatorii devenind mai frecvente odată cu creşterea nivelului de educaţie a părinţilor, aceştia considerând inoportune interacţiunile copiilor lor cu copii de altă etnie. Prin urmare, nivelul ridicat de educaţie nu este neapărat un indicator pentru acceptarea diversităţii şi evitarea discriminării”, spun specialiştii.

    Studiul a mai arătat că doar jumătate (50,3 la sută) dintre copiii cu vârste între zero şi şase ani cuprinşi în studiu participă la o formă de educaţie timpurie, marea majoritate a acestora frecventând grădiniţa, în timp ce restul sunt înscrişi la creşe sau în centre de zi.

    “Participarea diferită la educaţie preşcolară poate fi influenţată de diferenţele de statut socio-economic, fiind mai mică în cazul familiilor defavorizate şi a celor în care nivelul de educaţie al părinţilor este relativ scăzut. Această tendinţă poate fi determinată şi de alte cauze, precum lipsa infrastructurii, a instituţiilor sau a locurilor disponibile în cadrul acestora, sau de percepţia pe care o au părinţii despre instituţiile antepreşcolare. Unii dintre părinţii intervievaţi apreciază că educaţia timpurie în cadrul instituţional ar trebui să înceapă după ce copiii împlinesc vârsta de doi ani, trimiterea copiilor la creşă fiind considerată nerelevantă pentru dezvoltarea copilului”, se mai arată în documentul citat.

    O altă situaţie îngrijorătoare este dată de faptul că 20,3 la sută dintre părinţi lasă copiii nesupravegheaţi zilnic pentru o jumătate de oră, 9,5 la sută îi lasă singuri până la o oră, în timp ce 5,1 la sută şi 1,8 la sută îi lasă pe copii între o oră şi trei ore, respectiv peste trei ore singuri.

    Studiul a fost făcut pe un eşantion format din 1.420 de părinţi şi persoane care se ocupă de îngrijirea copiilor, care aveau la momentul culegerii datelor cel puţin un copil cu vârste între zero şi şase ani.

  • Americanii au dat în mintea copiilor: cele mai vândute două cărţi pe Amazon sunt de colorat – FOTO

    Mai mult, fanii au început să posteze fotografii cu realizările lor. Fără a ne hazarda, ne mulţumim să remarcăm că” unu – pasiunea pentru colorat poate însemna o renaştere a spiritului artistic, dar şi doi – un soi de regresie a rasei umane. Sau nu.

  • Americanii au dat în mintea copiilor: cele mai vândute două cărţi pe Amazon sunt de colorat – FOTO

    Mai mult, fanii au început să posteze fotografii cu realizările lor. Fără a ne hazarda, ne mulţumim să remarcăm că” unu – pasiunea pentru colorat poate însemna o renaştere a spiritului artistic, dar şi doi – un soi de regresie a rasei umane. Sau nu.

  • A lăsat resursele umane pentru marketing, iar acum controlează o echipă de 37 de oameni

    “Personal, cred că succesul şi performanţa ţin mai mult de perseverenţă şi dorinţa de învăţare. Deşi statistic o realitate, discuţiile despre discriminarea de gen pot uşor aluneca în clişee care mai mult înalţă bariere de stereotipuri decât ajută. Ca femeie care mi-am construit cariera cu pasiune şi deschidere către provocări, cred cu convingere că putem ajuta mai mult generaţiile următoare vorbind deschis despre alegerile noastre, oferind exemple tangibile, fie că sunt succese sau eşecuri“, spune Natalia Stroe.

    Ea conduce echipa de marketing a Coca-Cola Hellenic, 37 de oameni, şi împreună cu echipa creează şi implementează planuri de marketing, deţinând funcţia actuală de aproape un an.

    Are 39 de ani şi povesteşte că a început să lucreze din anul doi de facultate, căutând să cunoască „de cât mai devreme partea practică a celor învăţate în mediul academic“. A absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţion-ale, ASE, apoi o serie de cursuri de specialitate la diferite centre de pregatire.

    Din 2004 s-a alăturat The Coca-Cola Company, cu responsabilităţi crescânde în management, strategie de marketing şi coordonare a portofoliului extins de branduri, pentru mai multe ţări din zona Europei de Sud-Est.

    Natalia Stroe consideră că în cariera sa cea mai mare reuşită, „nu numai ca profesionist, ci şi ca mamă“, este campania Dorna „Grijă pentru copii“. În doi ani, prin această campanie compania a contribuit la dotarea a 30 de maternităţi cu echipamente necesare îngrijirii copiilor născuţi prematur.

  • REPORTAJ: Cinci românce îşi cresc copiii în închisori din state europene

    Numeroase ţări europene, precum Elveţia, Belgia, Turcia, Suedia, Spania, Franţa, Danemarca, Grecia şi Italia, au prevederi legale care reglementează situaţia femeilor aflate în închisoare, cărora li se poate acorda dreptul, în baza unor condiţii specifice, de a-şi aduce copiii în centrele de detenţie.

    “În prezent, la nivelul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare menţionate, există în atenţie cinci cazuri ale unor femei de cetăţenie română aflate în această situaţie, respectiv unul în Elveţia, unul în Franţa, unul în Portugalia şi două în Spania”, a precizat Ministerul Afacerilor Externe (MAE), la solicitarea MEDIAFAX.

    Potrivit MAE, reprezentanţii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare fac vizite periodice la penitenciare şi acordă asistenţă consulară, la cerere, fiecărui cetăţean român aflat în detenţie, care îşi exprimă dorinţa de a dialoga cu consulul. Totodată, consulii români participă constant la întrevederi cu reprezentanţii penitenciarelor, cu scopul de a obţine informaţii actualizate asupra situaţiei cetăţenilor români aflaţi în centrele de detenţie.

    În România, femeile pot sta cu copiii lor în penitenciar doar până când aceştia împlinesc vârsta de un an, astfel de regim fiind doar la Penitenciarul de Femei Târgşor. În prezent, însă, nicio femeie nu se află în închisoare alături de copilul său, deoarece instanţele au admis cererile lor de întrerupere a pedepsei.

    Conform unui răspuns transmis de Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP), la solicitarea MEDIAFAX, privind drepturile mamelor care execută pedepse cu închisoarea şi ale femeilor gravide aflate în penitenciar, atunci când o femeie privată de libertate naşte, administraţia penitenciarului ia măsuri ca, în mod excepţional, aceasta să îşi poată îngriji copilul până la vârsta de un an, iar în această perioadă copilul este cazat alături de mama sa. În România, condiţiile necesare pentru asigurarea acestui drept sunt oferite mamelor doar la Penitenciarul de Femei Târgşor.

    La împlinirea vârstei de un an sau anterior, copilul poate fi dat în îngrijire, cu acordul mamei, familiei sau persoanei indicate de aceasta. În cazul în care copilul nu poate fi dat în îngrijire familiei sau persoanei indicate de mamă, acesta este încredinţat, potrivit legii, unei instituţii specializate, fiind informate, în acest sens, autorităţile pentru protecţia copilului. După împlinirea vârstei de un an, copilul, care nu mai poate rămâne alături de mama sa, o poate vizita pe aceasta în penitenciar, însoţit de persoane adulte, în limita numărului lunar de vizite la care au dreptul persoanele private de libertate, conform legii.

    În ceea ce priveşte drepturile femeilor gravide aflate în penitenciar, ANP precizează că acestea beneficiază de asistenţă medicală prenatală şi postnatală, iar naşterea are loc în afara penitenciarului, într-un spital.

    “Femeile condamnate la o pedeapsă privativă de libertate, care sunt însărcinate, sunt îndrumate să solicite întreruperea executării pedepsei. Cererea se va înainta instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei de executare. În acelaşi mod se procedează ori de câte ori pe perioada executării pedepsei privative de libertate se constată starea de graviditate”, spune ANP.

    În situaţia în care instanţa nu admite solicitarea deţinutelor gravide de a întrerupe pedeapsa, atunci, cu o lună înaintea datei probabile a naşterii, femeia este internată într-un penitenciar spital, până la momentul naşterii. La momentul naşterii, deţinuta este internată într-un spital din reţeaua Ministerului Sănătăţii, cu secţie de ginecologie şi secţie de neonatologie.

    La nivel internaţional, numeroase ţări permit prezenţa copiilor în închisori alături de un părinte încarcerat, însă majoritatea impun limite de vârstă şi privind perioada de şedere a minorilor în centrele de detenţie, potrivit unui raport din august 2014 al Bibliotecii Congresului american, actualizat în ianuarie 2015.

    Conform raportului, care studiază legislaţia din 97 de state, unele impun însă şi alte criterii, precum perioada de alăptare sau evaluarea intereselor copilului. În majoritatea cazurilor, închisorile care pot găzdui copii trebuie să îndeplinească anumite standarde, precum alimentaţie adecvată, acces la îngrijiri medicale sau servicii de îngrijire a copilului. În unele ţări, pe lângă plasarea copilului în detenţie alături de părinte, există varianta amânării executării pedepsei sau arestul la domiciliu.

    BELGIA

    Legislaţia belgiană permite deţinuţilor să îşi ţină copiii alături de ei în închisoare până la împlinirea vârstei de trei ani, în unităţi speciale pentru găzduirea mamelor cu copii.

    DANEMARCA

    Legea daneză prevede că o femeie sau un bărbat îşi poate ţine copilul cu vârsta mai mică de un an în închisoare dacă este capabil/ă să aibă grijă de el. Deţinuţii au aceleaşi drepturi la servicii medicale ca restul populaţiei şi pot munci la fel ca alţi cetăţeni. Mamele încarcerate care lucrează în închisori au dreptul la un an de concediu maternal pentru a se concentra pe creşterea copilului. Deţinuţii care muncesc au, de asemenea, dreptul la concediu medical cu plată.

    ANGLIA ŞI ŢARA GALILOR

    În Anglia şi Ţara Galilor există unităţi specializate pentru mame cu bebeluşi, separate de restul deţinuţilor, pentru a permite copilului să stea alături de mamă, dacă acest lucru este spre binele său. În majoritatea cazurilor, copilul părăseşte unitatea până la vârsta de 18 luni, dar în cazuri excepţionale poate rămâne mai mult.

    FINLANDA

    În Finlanda, un copil mic poate fi plasat într-o unitate familială din închisoare în timp ce părintele îşi ispăşeşte pedeapsa, până la împlinirea vârstei de doi ani, sau până la trei ani dacă este necesar pentru binele copilului. În perioada 2000-2006, aproximativ 100 de copii se aflau în închisori finlandeze alături de mamele lor.

    FRANŢA

    Legislaţia franceză permite mamelor încarcerate să-şi ţină copiii cu ele până la împlinirea vârstei de 18 luni, dar perioada poate fi prelungită la cererea mamei şi după consultarea unei comisii formate dintr-un psihiatru, un pediatru, un psiholog şi un ofiţer de probaţiune.

    GRECIA

    În Grecia, mamele încarcerate îşi pot ţine copilul alături de ele până la vârsta de trei ani, în unităţi speciale, pentru a asigura nevoile acestora. Copiii mai mari de trei ani şi care nu au sprijinul altor membri ai familiei pot fi plasaţi în instituţii speciale.

    IRLANDA

    Conform reglementărilor din Irlanda, mamele îşi pot ţine copiii în închisoare până la împlinirea vârstei de un an, indiferent dacă bebeluşul a fost născut în centrul de detenţie sau anterior încarcerării mamei.

    ITALIA

    Legislaţia italiană permite mamelor cu copii de până la trei ani să beneficieze de alternative la încarcerare. De asemenea, femeile care au copii de până la zece ani îşi pot ispăşi pedepsele la domiciliu, în altă reşedinţă privată sau într-un centru de îngrijire şi asistenţă, dacă nu există pericol de recidivă şi deja au executat o treime din sentinţă. Potrivit presei, aproximativ 60 de copii cu vârsta sub trei ani intră anual în închisorile italiene alături de mamele lor.

    LUXEMBURG

    Conform reglementărilor din Luxemburg, copiii care sunt prea mici pentru a fi separaţi de mamele lor primesc permisiunea de a sta alături de ele în închisoare.

    NORVEGIA

    Norvegia nu permite copiilor să stea alături de mame în închisoare, acestea fiind mutate în mødrehjem (case pentru mame) până ce copilul va fi suficient de mare pentru a fi separat, în general în jurul vârstei de nouă luni. De asemenea, o femeie însărcinată sau care are un copil mai mic de nouă luni poate beneficia de amânarea executării pedepsei. Copiii care nu pot fi crescuţi de mame în închisori pot fi plasaţi în centre de îngrijire.

    PORTUGALIA

    Femeile şi bărbaţii deţinuţi în Portugalia au dreptul să-şi ţină copilul în închisoare până la vârsta de trei ani, sau în cazuri excepţionale până la cinci ani, cu consimţământul celuilalt tutore şi dacă este spre binele copilului. În astfel de cazuri, minorului trebuie să-i fie asigurat accesul la servicii medicale şi activităţi educaţionale şi de divertisment adecvate.

    RUSIA

    Femeile din Rusia care au deja copii nu îi pot lua în închisoare cu ele, deşi legislaţia nu interzice acest lucru explicit. În schimb, dacă o femeie naşte în timp ce se află în detenţie, copilul poate rămâne cu ea o perioadă sau poate fi plasat într-o unitate de îngrijire a copiilor din cadrul penitenciarului, până la vârsta de trei ani, unde poate fi vizitat de mamă după încheierea programului de muncă.

    SPANIA

    Conform reglementărilor din Spania, un copil cu vârsta până la trei ani poate sta alături de mama sa în închisoare, dacă nu există riscuri pentru el. Autorităţile trebuie să plaseze mamele cu copii în unităţi speciale, separate de restul deţinuţilor. În noiembrie 2006, 156 de copii se aflau alături de mamele lor în închisori spaniole.

    SUEDIA

    Conform legislaţiei suedeze, femeile sau bărbaţii încarceraţi îşi pot ţine copiii în închisoare, dacă acest lucru este spre binele minorului. Suedia foloseşte însă în multe cazuri pedepse alternative, precum eliberarea condiţionată sau monitorizarea electronică. Legislaţia permite de asemenea amânarea executării pedepsei cu închisoarea în cazul unei femei însărcinate sau care alăptează.

    ELVEŢIA

    Codul Penal elveţian prevede forme speciale de detenţie pentru femeile care nasc şi pentru cele care au deja copii mici. În practică, un copil stă alături de mamă până la vârsta de trei ani. Autorităţile federale din cantoanele elveţiene au înfiinţat unităţi speciale pentru femeile cu copii, care dispun de personal specializat, camere adecvate şi instituţii externe de îngrijire pe timpul zilei.

    TURCIA

    Legislaţia turcă prevede că minorii cu vârsta până la şase ani, care nu pot fi îngrijiţi de altcineva în afară de mame, pot sta cu acestea în închisoare. Pe timpul zilei, copiii peste trei ani merg la grădiniţe, iar cei mici rămân cu mamele lor în celule. Copiii şi mamele care alăptează dispun de alimentaţie adecvată. În iulie 2014, ministrul Justiţiei Bekir Bozdag afirma că 353 de copii se aflau alături de mamele lor în închisoare.

    CHINA

    Legislaţia chineză nu pare să permită copiilor să stea în închisoare alături de mamele lor. În schimb, o femeie condamnată la închisoare îşi poate ispăşi pedeapsa în afara închisorii dacă este însărcinată sau alăptează.

    STATELE UNITE

    Potrivit unui articol din 18 februarie 2015 din revista Pacific Standard, zece state americane – New York, California, Illinois, Indiana, Ohio, Nebraska, South Dakota, Washington, West Virginia şi Wyoming – au un sistem de “creşe în închisori”, care permite mamelor să-şi ţină copiii alături de ele între unul şi doi ani.

  • “Linişte, copiii citesc”, campanie de încurajare a lecturii, de Ziua Cărţii pentru Copii şi Tineret

    Din 1967, Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii şi Tineret este celebrată în toată lumea pe data de 2 aprilie, ziua de naştere a unuia dintre cei mai îndrăgiţi autori de basme, Hans Christian Andersen. Ca şi în anii anteriori, editura Litera dă startul unei campanii de încurajare a lecturii în rândul celor mai tineri cititori, denumită “Linişte, copiii citesc!”, informează un comunicat remis MEDIAFAX.

    Astfel, dascălii din toată ţara sunt invitaţi să îşi înscrie şcoala la concurs pe pagina de facebook Litera Mică, urmând ca, pe 2 aprilie, câştigătorii să primească sute de cărţi cu care să construiască un fort de apărare a lecturii chiar în şcoala lor. Cărţile oferite vor rămâne în bibliotecile şcolilor, pentru ca toţi copiii să le poată citi.

    Şcolile vor primi volume din cele mai îndrăgite colecţii: “Biblioteca pentru Toţi Copiii”, “Tom şi Jerry”, seria de cărţi ecranizate “Labirintul” şi, totodată, cărţi utile pentru şcoală, printre care colecţiile “Scriitori români ilustraţi” şi “Dicţionarul elevului deştept”.

    Anul trecut, în cadrul aceleiaşi campanii, holurile a 25 de grădiniţe, şcoli şi licee au fost pavate cu cărţi pe care copiii le-au primit în dar.

  • Monopoly sărbătoreşte 80 de ani şi peste 276 de milioane de jocuri vândute

    Monopoly şi-a lansat business-ul în anul 1935 cu un proiect pilot care a presupus o investiţie minimă, jocul fiind comercializat în primă fază la preţul de $2. La doar un an de la lansare în Statele Unite ale Americii, Monopoly a ajuns să producă peste 35.000 de copii ale jocului în doar o săptămână.

    Astăzi, Monopoly este tipărit în peste 47 de limbi şi comercializat în peste 100.000 de magazine din 114 ţări. De asemenea, în cei 80 de ani au apărut peste 300 de versiuni licenţiate ale jocului, cu tematici precum sportul sau lumea filmului.

    De-a lungul timpului, Monopoly s-a făcut remarcat prin ediţiile speciale pe care le-a lansat. Cea mai scumpă versiune a acestui joc a fost creată pentru a sărbători un bijutier faimos din San Francisco, Sidney Mobell. Respectivul joc valora nu mai puţin de 2 milioane de dolari, având o tablă de joc din aur de 23 de karate şi zaruri bătute cu diamante. De asemenea, în 1978 a fost realizată şi o versiune din ciocolată a jocului Monopoly, vândută cu $600.