Iată discursul lui Bogdan Enoiu, fondatorul McCann Erickson, la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:
Eu nu mă consider un om de afaceri, cred că sunt mai mult un antreprenor şi un posibil viitor tenisman. Am jucat şi azi. Joc cu Cristian Tudor Popescu de 15 ani, cam patru meciuri pe săptămână, indiferent de vreme şi de anotimp, şi nu ne-am plictisit unul de altul. Tenisul e mult mai frumos decât publicitatea, cu siguranţă. Cu toate acestea, publicitatea e cea care m-a adus aici.
Pentru mine, ultimii ani au fost nişte ani foarte grei. Nu am crezut că vor fi atât de grei şi cred că toţi am simţit chestia asta. Nu cred că este cineva care să nu simtă o dezamăgire profundă – şi mă refer mai ales la oamenii de afaceri.
Au fost ani când am consolidat ceea ce ştim să facem, am luat multe premii, pe care le trec la plus, avem 15 lei la Cannes, aur, platină şi alte metale semipreţioase. Ne-am poziţionat pe noua Europă, am încercat să fim cei mai buni şi cred că am reuşit. Pe partea de creaţie, am reuşit să fim cei mai buni şi să creştem continuu. Am făcut Campania pentru Ciocolata cu Rom şi am luat-o ca pe o ştafetă pentru a păstra vii brandurile copilăriei noastre. Acum, în poveştile noastre, ne lovim de Ghiţă Ciobanul, pe care vom începe să îl exportăm şi în alte ţări. Campania cu Ghiţă a avut succes pentru că omul este autentic, foarte natural, cu o meserie ancestrală. Nu am lucrat nimic la el, iar clopul lui este 50% din succesul campaniei şi a reuşit să creeze o atmosferă frumoasă şi la noi în agenţie. Apropo de agenţie, eu sunt un şef atipic, ţin cu oamenii mei cheie trei-patru meetinguri pe an la tenis, niciodată în firmă, nu mă bag şi le dau, cel puţin, iluzia că e businessul lor.
Înainte de a vorbi despre tenis sau despre publicitate, trebuie să vorbim însă despre profesori. Ar fi foarte bine dacă şi acum am avea profesori ca domnul Dan C. Mihăilescu la ţară; am fi mult mai departe şi nu am mai vorbi acum despre cum ar fi fost dacă. Doar din punctul de vedere al evoluţiei educaţiei în România, îmi reproşez că nu am intrat în politică.
Am văzut aici în sală pe un coleg, Dragoş Belduganu, de la Şcoala de Valori, care face ce trebuia să facem noi demult ca să fim la nivelul Cehiei sau Poloniei; sunt mulţi manageri polonezi în România, de ce nu sunt şi manageri români în Polonia sau Cehia? De ce nu s-a dus Electrica să privatizeze CEZ în Cehia? Răspunsul este foarte simplu: veţi vedea o directă proporţionalitate între testele PISA (la care sunt testaţi copiii de 15 ani din 68 de ţări) şi performanţa economică şi nu numai a ţării. România se află la acest test pe locul 47, Cehia sau Polonia fiind mereu în top 20.
Cred că dacă în 2014 nu ajungem în primele 30 de ţări la testele PISA, nu vom fi nici mai buni, nici mai veseli, dar nici bine nu ne va fi şi ţara nu va merge în sus. Pentru asta, ne mai trebuie vreo 3 miliarde de euro, bani care lipsesc de la bugetul educaţiei (acum primeşte 3,3% din PIB).
Ne trebuie profesori foarte buni la sate, în primul rând, care să fie plătiţi mult mai bine; în sate şi oraşe defavorizate, copiii nu au nicio şansă, ne batem pur şi simplu joc de ei. Nu ne pasă în ţara asta de educaţie. Nu trebuie să ne pese în ţara asta de infrastructură sau de alte investiţii, ci doar de educaţie; 10-20 de ani trebuie pompaţi bani în educaţie, câte 10-20 de miliarde pe an în profesori buni, dedicaţi, cu metode actuale de predare, cu voinţă, iar rezultatele se vor vedea. Când dascălul va fi ce a fost în perioadele bune ale României, vom vedea şi PIB-ul la acelaşi nivel. Prima mea decizie ca membru al guvernului ar fi să aloc 6 miliarde de euro la Ministerul Educaţiei.
Am avut Samsung client în anii ‘90 şi am văzut ambiţia lor de a depăşi Sony; uitaţi-vă unde e Samsung în 2014 şi unde este Sony. În anii ‘70, când eu şi domnul Mihăilescu mergeam cu 1,5 lei la cinema la Flamura, Coreea de Sud era în spatele României, în spatele Coreei de Nord, în spatele Somaliei şi în spatele Ghanei. Ce au făcut ei în ultimii 50 de ani?
Au învăţat de au rupt. Nu există copil de 8 ani în Coreea de Sud fără ochelari; nu zic că e bine, că au ajuns în extrema cealaltă, dar au reuşit. Finlanda este istoric în primii cinci la testele PISA. Anul trecut a fost pe 6 şi a ieşit un enorm scandal naţional. Finlanda plăteşte un profesor cu 5.000 de euro pe lună şi în Finlanda nu poţi să fii profesor dacă nu termini facultatea în primii zece. Din start au băgat o grilă foarte tare. Îţi asigură MBA. Ca la orice firmă serioasă, te atrag, îţi continuă educaţia şi îţi cer performanţă. De unde luăm banii? Suntem 10 milioane de adulţi în ţara asta. Mama mea şi tatăl meu vitreg încă trăiesc. De fiecare dată când mă duc la ei – stau în Berceni, puţin mai departe de Flamura -, mama tot îmi dă 10 lei când plec. Este generaţia care a trecut prin foarte multe greutăţi şi nu au cheltuit şi nu cheltuie – ei oricum dau bani pentru nepoţi, pentru fondul clasei şi multe alte chestii; câte 3 lei, câte 5 lei strânşi în funcţie de pensie – se pot strânge bani foarte frumoşi; apoi de la noi toţi, de la top 300, de la top 500, ei pot da 80% din suma asta. Domnule Ţiriac, cât câştigi pe an? 10% din ce câştigi merge la educaţie. Şi se face o listă publică de „Name & Shame„; de exemplu: Ţiriac a dat, Enoiu n-a dat; Biriş a dat, Petrescu n-a dat. Aşa se face. Aşa se strâng banii. O faci tu, România, singură sau n-o faci deloc. Dacă aşteptăm bani de afară, o să aşteptăm degeaba. Nu are nimeni niciun interes să fim mai deştepţi: nici FMI, nici UE, nimeni. Aţi auzit vreodată ceva de bugete de educaţie în UE? Nu. Fiecare e pentru el aici.
