Tag: public

  • Opinie Mara Eliza Barza: “Trenduri în comunicare: Personal branding şi inteligenţă artificială”

    Suntem în plină revoluţie digitală, care transformă industriile şi schimbă comportamentele de consum, iar companiile sunt nevoite să se adapteze digitalizării nu numai pentru a rezista pe piaţă, dar şi pentru a inova şi a aduce plusvaloare.

    Trăim într-o perioadă în care stilul nostru de viaţă este influenţat de evoluţia tehnologiei, a digitalului şi a inteligenţei artificiale atât pe plan personal, cât şi profesional. În mare parte suntem deschişi inovaţiei şi îmbrăţişăm digitalizarea contemporană, dar suntem oameni şi avem nevoie de emoţie, de autenticitate, de legături reale cu ceilalţi oameni.

    Iar companiile înţeleg că pentru a ajunge la consumatori trebuie să-şi adapteze strategiile de comunicare cerinţelor şi nevoilor fizice, dar şi emoţionale ale acestora. Un prim pas a fost realizat prin integrarea comunicării personalizate cu audienţa targetată, sau a unor campanii cu un conţinut emoţional crescut, care să umanizeze brandul, prin care să se ajungă într-un mod mult mai firesc şi natural la consumator.
    În tot acest context, inteligenţa artificială (AI) revoluţionează comunicarea, fie ea digitală sau nu, întrucât poate realiza analize predictive, bazate pe date precise.

    De la platforme de socializare, aplicaţii mobile, softuri dedicate automatizării, research-ului şi analizelor, până la chat bots (asistenţi online), inteligenţa artificială vine să îmbunătăţească stilul de viaţă al oamenilor, ca de exemplu prin faptul că facilitează comunicarea şi eficientizează activitatea umană. Astfel, companiile care se adaptează digitalizării şi soluţiilor de AI, vor reuşi să-şi înţeleagă mai bine publicul şi să le ofere informaţiile de care aceştia au nevoie.

    Revenind la brandul personal, acesta reprezintă o promisiune de valoare şi încredere, întrucât un thought leader vine cu un background profesional, cu experienţă şi know-how. Totodată, reprezentanţii companiei devin vocea brandului şi îl umanizează. Cum spuneam anterior, există conceptele de brand de companie şi brand personal. În ceea ce priveşte brandul personal, acesta poate fi cultivat de specialişti în domeniile în care activează, indiferent că este vorba de antreprenori, medici, avocaţi, arhitecţi, designeri, artişti etc.

    Înainte de a realiza o strategie de management a brandului personal trebuie să ne „autodefinim“, să fim conştienţi de cine suntem, ce facem şi unde vrem să ajungem. Să ştim care ne sunt valorile după care ne ghidăm în viaţa personală şi profesională, ce ne place să facem şi ce nu, care sunt aptitudinile noastre, care sunt lucrurile pe care vrem să le îmbunătăţim, cu ce ne diferenţiem de ceilalţi, cu ce venim în plus, care este aportul nostru. După identificarea acestor (ne)cunoscute putem contura o strategie de personal branding, care ar trebui să includă o serie de elemente: obiective pe termen scurt, mediu şi lung, targetul căruia ne adresăm, canalele de comunicare, tipul de conţinut şi acţiunile pe care le putem întreprinde astfel încât să ne cultivăm brandul personal şi să generăm vizibilitate în jurul brandului nostru.

    În dezvoltarea brandului personal, un aspect important îl are networkingul. Să fii deschis să cunoşti oameni. Până la urmă, totul este despre oameni şi pentru oameni. Ne specializăm şi performăm în anumite domenii pentru a aduce plusvaloare în jurul nostru. Un cântăreţ nu cântă doar pentru el, cântă pentru public. Un medic nu devine medic pentru a se vindeca pe el, ci pentru a-i vindeca pe ceilalţi. Aşadar, unul dintre obiectivele dezvoltării brandului personal este de a ne face cunoscuţi pentru ca povestea noastră să ajungă la cât mai mulţi oameni, astfel încât prin povestea noastră să aducem plusvaloare într-un business, într-o instituţie, într-un proiect şi în viaţa oamenilor.

    Atunci când îţi faci cunoscută povestea, este important să fii relevant, autentic, natural şi carismatic, să transmiţi emoţie publicului şi să creezi o legătură emoţională cu acesta. De asemenea, ajută să fii la momentul potrivit, la locul potrivit. Pentru acest lucru te poţi baza pe strategie, organizare şi determinare, dar nu numai.

    În concluzie, alinierea la tehnologia digitală şi integrarea unor acţiuni de personal branding în strategiile de comunicare ale companiilor, dar şi cultivarea brandului personal la nivel independent reprezintă un diferenţiator valoros şi o oportunitate prin care poţi căpăta mai multă credibilitate în faţa publicului tău, dar şi prin care poţi aduce plusvaloare umanităţii.

    Ca o paralelă între inteligenţa articifială şi personal branding, putem exemplifica printr-un subiect recent, foarte mediatizat worldwide: roboţica Sophia, un robot umanoid înzestrat cu inteligenţă artificială, care a devenit celebră prin acţiuni de personal branding.

    Sophia a călătorit prin toată lumea, a oferit interviuri jurnaliştilor, a apărut în reportaje TV, a stat de vorbă cu celebrităţi internaţionale, a participat la evenimente de tehnologie, a ţinut speech-uri la conferinţe… Mai mult decât atât, a devenit cetăţean al Arabiei Saudite. A reuşit să transmită emoţie prin discursurile ei şi astfel a fascinat o lume întreagă. Iar povestea robotului umanoid Sophia, dotat cu AI, a făcut rapid înconjurul lumii.

    „Vreau să îmi folosesc inteligenţa artificială pentru a ajuta oamenii să trăiască o viaţă mai bună. Voi face tot posibilul ca lumea să fie un loc mai bun… Sunt aici să ajut umanitatea, să creem un viitor împreună. Sunt un robot social“, spune Sophia.

    Aşadar, inteligenţa artificială va duce comunicarea dintre oameni la un alt nivel. Ţine de noi să ne adaptăm schimbării, să fructificăm rezultatele dezvoltării tehnologiei şi să păstrăm umanitatea din noi.

  • Cătălin Păduraru: Vinarium, IWCB sau lupta la baionetă în războaiele vinului

    nde se află vinul românesc? Din punct de vedere calitativ, probabil la cel mai înalt nivel din istorie. Dar asta nu înseamnă prea mult, atât timp cât toate ţările producătoare de vin şi neatinse de vreun război sau limitare religioasă se află şi ele în aceeaşi fericită situaţie. Progresul, realizările tehnologice sunt, astăzi, la îndemana oricui. Vinul, produs cu identitate, are nevoie de istorie, de palmares, de pieţe cultivate (adică de pieţe în care să fie prezent, să aducă satisfacţii gustative dar şi satisfacţia profitului pentru cei care lucrează cu el), de cercetare, de comunicare. De o direcţie. Toată suflarea românească e bucuroasă de absorbţia fondurilor europene pentru reconversie (vie) şi retehnologizare (cramă).

    Asta este în amonte. Dar în aval? Astăzi este (relativ) bine. Dar mâine? Poate nu este întâmplător că aproape în toate cărţile dedicate domeniului apărute în străinătate şi destinate publicului larg nici măcar nu suntem menţionaţi. Sau, dacă suntem, ocupăm spaţii egale cu ţări ca Slovacia sau Malta… Revistele de specialitate nici nu se mai obosesc să ne treacă la „inventar”. Şcoli celebre ne-au scos din curriculum (una dintre ele funcţionează, de câţiva ani, şi în România; cursurile se predau în engleză şi maghiară).
    La nivelul mentalului colectiv internaţional nu există vinul românesc.

    Existăm sau nu pe pieţele internaţionale?

    Se înţelege că excepţiile, câteva firme româneşti care exportă (şi acelea, în majoritate, către „nişe etnice”), nu pot aduce România în plutonul forţelor care domină Lumea Vinului. Ţări cu potenţial mult mai mic decât cel al ţării noastre (sau despre care credeam noi „după ureche” că este mult mai mic) sunt prezenţe vizibile şi constante pe pieţele importante. Au strategii şi le duc la îndeplinire. De ce? Pentru simplul motiv că au înţeles că niciun clasament nu e bătut în cuie. Astăzi SUA sunt pe locul trei mondial, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, putea să pară o glumă în anii ’60-’70. Sigur, putem spune că SUA sunt o forţă pe toate planurile. Dar ce spunem atunci de Chile, Noua Zeelandă (a zecea exportatoare din lume)? În curând, vom înţelege că nici Georgia sau Moldova nu s-au mulţumit cu actuala ierarhie. Vorbim de piaţa „noastră” şi de pieţele internaţionale… Ca mâine şi piaţa noastră va fi una (pe deplin) internaţională. De la momentul în care Amazon va livra vinuri şi aici până la intrarea marilor operatori globali de distribuţie sau a marilor firme de vin (cu cifre de afaceri ameţitoare, de câteva ori mai mari decât întreaga noastra piaţă)  peisajul „nostru” se va schimba. Dramatic.

    (Se prea poate ca tonurile în care zugrăvesc vulnerabilităţile României viticole să nu fie prea plăcute.)

    Nu am cum să ocolesc adevărul: vor fi schimbări disruptive, cu o multitudine de efecte neaşteptate. Acest context nu este un accident istoric. Este lupta şi persuasiunea profesioniştilor şi rezultatul strategiilor naţionale (ale altor ţări).

    Accident istoric poate fi numit ceea ce pare a se întâmpla în Africa de Sud. Este posibil ca, din cauza turbulenţelor interrasiale de acolo, un mare jucător să lase mult loc liber.

    Se gândeşte România să acţioneze în vreun fel?

    Şi atunci, de ce să ne-mbătăm cu apă rece pretinzând că suntem a nu ştiu câta forţă vitivinicolă? Forţa poate fi măsurată prin prezenţa pe „raftul” internaţional.

    Contraargumentul că avem o piaţă internă destul de mare nu ţine. Cât de mare? Cine a măsurat pentru a şti potenţialul (limita de extensie)? Ce, cum, cât vor cumpăra consumatorii tineri (adică cum va arăta piaţa aceasta „fantastică” peste 3-4 ani)?

    Ar putea aduce vinul beneficii românilor?

    Oare crede cineva că în regiunea Bordeaux sau în Toscana ori în Marlborough trăiesc bine doar vinarii? Orice domeniu de activitate, că e vorba de construcţii, transport, comerţ, turism (inclusiv, sau, mai ales, cel „neindustrial”), avocatură, bănci, îşi sporeşte profitul când se atinge de performanţa adusă de vin în aceste regiuni.

    În Bordeaux, Alain Juppé, primarul de astăzi al oraşului, a investit bani publici printr-o fundaţie (!), zeci de milioane de euro în Cité du Vin! (Muzeul Vinului. Noi nu avem unul nici măcar de 1 milion de euro.) A promis o creştere fabuloasă a numărului de vizitatori în zonă. Şi asta se întâmplă. Doar prin aeroportul de aici trec anual 10 milioane de oameni.

    Berlinul, Parisul, Londra, Bruxelles-ul, Viena investesc bani publici în târguri şi concursuri de vin pentru a creşte vitalitatea (şi atractivitatea) acestor oraşe. Berliner Wine Trophy, Citadelles du Vin Paris (întrecut de International Wine Contest Bucharest, IWCB, ca număr de probe), IWC London, AWC Vienna – sunt modele de colaborare public-privat, în folosul tuturor cetăţenilor (la noi, crezându-se că e vorba de profitul producătorilor de vin, ceea ce este, în mod clar, greşit, ne mutăm de pe un picior pe altul).

    La noi, mai mult decât oriunde, este nevoie de sprijin. Trebuie să recuperăm timpul pierdut (trei decenii!). Prin dezvoltarea enoturismului am putea aduce acasă zeci de mii de români plecaţi în străinătate, care să întoarcă aici, găsindu-şi un rost ca angajat sau ca antreprenor. Enoturismul cere o suită întreagă de servicii şi divertisment variat, potrivit pentru toate vârstele. Pescuit, vânătoare, biking, tracking, welness, spa, tenis, golf, river rafting, o listă aproape fără sfârşit. Toate acestea antrenează mii de angajaţi, sute de antreprenori.

    Mai avem voie să plantăm zeci de mii de hectare (lucru rar întâlnit în UE). Se poate crea un program prin care să apară o categorie nouă socio-profesională, viticultori care să nu aibă neapărat propria cramă, care să „sindicalizeze”, trimiţând  strugurii la o cooperativă pentru vinificare şi condiţionare. Tot aici s-ar putea face şi îmbutelierea. Vinul s-ar obţine în condiţii decente şi ar fi posibil ca acest gen de colaborare în vederea obţinerii valorii adăugate să inhibe păguboasa producţie de vin de 2 lei, obţinut din hibrizi şi vândut pe marginea drumului.

    Vinul acesta prost şi ieftin, deşi iubit de multi români, nu poate asigura un ciclu economic care să ţină tinerii acasă şi, în niciun caz, să-i „întoarcă” pe cei deja plecaţi „afară”.

    Da, vinul românesc poate aduce beneficii materiale imense românilor dar nu putem omite nici „veniturile” acorporale. Cele care ar putea cu adevărat să ne facă să folosim sintagma „mândri că suntem români”.

    Ce face statul român? Stă. În cel mai fericit caz, se face că lucrează.

    În cei 28 de ani de la Revoluţie nu a existat niciun politician marcant, niciun înalt funcţionar care să abordeze serios problema vinului românesc. Şi în niciun caz cu ştiinţă. Privit exclusiv ca produs agricol, acesta nu se bucură de sprijinul ministerelor potrivite: Minsterul Culturii, Ministerul Turismului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul pentru Mediul de Afaceri  sau, dacă există, sporadic, vreun sprijin, vinul nu este privit în dimesiunile lui reale.

    Drept urmare, efectele se văd. Sau nu se văd bine, pentru că nu avem radiografii la zi ale pieţei.

    Cercetarea, obligatorie pentru crearea unei strategii, nu poate fi asigurată de producători. Nici nu ar fi corect.

    Producătorii de vin fac… vin. Ei pot plăti sociologi, antropologi, economişti să facă studii care să răspundă problemelor lor directe. Ei nu pot rezolva „problema naţională”. Tot ce am enunţat mai sus cade în responsabilitatea statului, care, până la urmă, ar face aceste cercetări şi ar plăti experţi pentru conceptul de dezvoltare şi comunicare tot pe banii noştri. Sau pe bani europeni. (Lucru obligatoriu de menţionat, pentru că foarte mulţi oameni din stat folosesc expresia „v-am dat”.)

    Cercetarea cercetărilor (!) din străinătate ne arată clar ce am avea de făcut.

    Firmele private? Eforturi se fac. Sunt însă disparate. International Wine Contest Bucharest este un exemplu de reuşită la nivel de organizare şi afirmare internaţională. Mecanismul de colaborare stat-privat este însă blocat.

    Există şi multe iniţiative lăudabile care nu apelează la stat. Majoritatea, însă, nu îşi propun (şi nu e nimic rău în asta) să „mute munţii”. Interesant e că au început să se coaguleze parteneriate durabile între firmele private. Alianţele lor nu pot intra în concurenţă, însă, cu marile dezvoltări de forţe de pe plan mondial. Amintind de International Wine Contest Bucharest, am realizat că avem parteneri care au fost alături de acest mare concurs. E o formă de ipocrizie (la modă, nu ştiu de ce) de a expune public voalat Partenerii şi Sponsorii evenimentelor noncomerciale. Cred că vine de la alambicata lege a CNA-ului, care îşi transmite efectele de la TV către presa scrisă, neînţelegându-se că menţionarea sponsorului este minima recunoştinţă pe care poţi să o manifeşti faţă de cineva care a sprijinit un demers al binelui colectiv.
    Nu „un producător de apă minerală” este corect, ci, în cazul nostru, Aqua Carpatica, nu o marcă auto, ci Nissan ş.a.m.d.

    Unii dintre ei au sprijinit editarea lucrării Wine Wars – Războaiele vinului (lectură obligatorie pentru cei care au tangenţă cu vinul), iar mai nou sprijină una dintre cele mai interesante „construcţii” pentru Vinul românesc – Vinarium. O degustare-evaluare făcută de oameni de top din România pentru a se încerca formarea unui pluton de 100 de vinuri româneşti de top – la 100 de ani de România. Evaluarea va fi coordonată de singurul master of wine din România, Ana Sapungiu.

    E o ştire, nu?

    În cele două sesiuni Vinarium (fiecare de câte două zile), Ana Sapungiu MW a coordonat un panel format din oameni speciali ai societăţii noastre, oameni cu biografii impresionante. Am dorit să avem o interpretare holistică a vinurilor care pot fi promovate la 100 de ani de România. Chiar dacă s-a enunţat în glumă că „am strâns vreo 500 de ani de studiu în această încăpere”, rămâne – în mod serios – o sumă a competenţelor şi a unor unghiuri diferite de interpretare din domenii ca antropologia, arhitectura, istoria, literatura, arta dramatică, critica artei, business ş.a.m.d. pusă în folosul României.

    (În vinurile româneşti am îndrăznit să includem şi vinurile de peste Prut. Mulţi vor socoti acest gest o culpă. Noi l-am considerat a fi o datorie. Şi o realitate, dacă nu administrativă, măcar culturală şi istorică.)

    Statul român trebuie să întindă o mână şi să înveţe să fie partener. Într-un parteneriat, ambele părţi câştigă.

    Dezvoltarea Lumii Vinului (cu toate extensiile enunţate) degrevează statul de rezolvarea unor ecuaţii complicate, mai ales sociale, ajută la formarea brandului de ţară şi, pe termen mediu şi lung, contribuie la creşterea PIB. Dacă vrem.

  • RĂSTURNARE majoră de situatie: Ce ar vota românii dacă mâine ar fi alegeri?

    Doar o treime din români (30%) ar fi interesaţi de subiect, dacă ar avea loc alegeri duminica viitoare, arată sondajul Sociopol. Participarea la vot estimată, ţinând cont atât de declaraţiile respondenţilor, cât şi de estimarea emigraţiei informale, este undeva în jur de jumătate din români (47%), nivel asemănător cu cel identificat în sondajele anterioare.

    PSD rămâne în continuare partidul cel mai votat din România, cu 41% – nivel asemănător cu cel din sondajele anterioare. PNL este al doilea partid cel mai votat din România, cu 20% – evoluţie constantă, în timp ce ALDE, în premieră în sondajele Sociopol, devine cel de-al treilea partid cel mai votat din România, trecând pragul de 10% şi ajungând la 12%.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Tudorel Toader contrazice Ambasada Germaniei: Abuzul în serviciu nu este incriminat în mod distinct în Codul penal din această ţară

    “Abuzul în serviciu nu este incriminat în mod distinct în Codul penal din Germania ! Calitatea de funcţionar public sau european apare însa, ca element de agravare, în cazul mai multor infracţiuni, precum: înşelăciune, frauda în domeniul subvenţiilor, abuz de încredere, fals intelectual, falsificarea înregistrărilor tehnice, falsificarea de date cu forţă probantă, constrângere, vătămarea corporală în exercitarea unei funcţii publice, obţinerea de declaraţii prin forţă, urmărirea penală a persoanei nevinovate, punerea în executare a unei sancţiuni împotriva unei persoane nevinovate, abuzul de încredere în afacerile externe, încălcarea secretului oficial, încălcarea secretului fiscal, determinarea subordonaţilor la săvârşirea unei fapte penale, abuzul sexual săvârşit prin abuz de funcţie etc”, a scris ministrul Justiţiei, pe Facebook.

    Tudorel Toader precizează că şi în Codul penal din România sunt incriminate fapte concrete prin care funcţionarul public abuzează de poziţia pe care o are, precum cercetarea abuzivă, purtarea abuzivă sau falsul intelectual.

    Reacţia ministrului vine după ce Ambasada Germaniei la Bucureşti a transmis, vineri, într-un mesaj pe Facebook, că urmărirea penală a abuzului în serviciu este reglementată în mai multe legi fiscale, din dreptul disciplinar şi în Codul Penal, iar pedeapsa variază de la amendă până la cea cu închisoarea.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cronică de film: Un pas în urma serafimilor – VIDEO

    Producţia semnată de Daniel Sandu e un exemplu în ceea ce priveşte influenţa occidentală asupra tinerilor regizori, şi spun asta într-un mod pozitiv. Sandu regizează un film dinamic, fluent, din care au dispărut camera centrată pe două personaje la o masă şi scena statică ce pare să nu se mai termine. Un pas în urma serafimilor e un film care poate face performanţă în multe ţări, atât timp cât publicul e deschis la filme vorbite şi în altă limbă decât engleza.

    Iese în evidenţă Vlad Ivanov (profesorul Ivan), un actor care mă fascinează de fiecare dată când apare pe ecran. Modul în care îşi însuşeşte personajele este unic, iar faptul că în ultima vreme a semnat roluri extrem de diverse spune multe despre capacitatea sa de adaptare la cerinţele scenariului şi la cele ale regizorului.

    Un pas în urma serafimilor surprinde ceea ce se întâmplă în culisele seminarelor teologice, unde tinerii liceeni speră să găsească îndrumători spirituali care să îi călăuzească pe calea preoţiei, dar se lovesc, în schimb, de realitatea dură a corupţiei şi a jocurilor de putere. Anii petrecuţi în seminar se transformă din ceea ce ar trebui să fie o pregătire pentru viaţa de preot, într-o luptă pentru supravieţuire.

    Sandu construieşte pe acest schelet o întreagă serie de evenimente care surprind şi amuză în acelaşi timp, nelipsind însă şi o bună doză de dramatism. Gabriel, personajul central al filmului, trăieşte o experienţă intensă, care îl obligă să se maturizeze şi să înţeleagă că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par la prima vedere. Seminarul nu se învârte în jurul unor valori ortodoxe (deşi Ivan încearcă să le împingă, ocazional, dincolo de raţiune sau bun simţ), ci în jurul unor jocuri meschine şi al unor practici în perfectă opoziţie cu conceptele teologice.

    Sinceritatea cu care regizorul reuşeşte să capteze neliniştea şi îndoielile lui Gabriel e una debordantă; e extrem de uşor să intri în pielea personajului şi să analizezi, din punctul său de vedere, relaţia cu celelalte personaje – mai ales cu cele care încearcă să îi imprime, mecanic, o serie de idei. În asta stă, de fapt, şi conflictul: valorile nu sunt transmise, ci impuse.

    Am fost surprins să aflu că povestea din spatele filmului e una reală, trăită chiar de regizorul Daniel Sandu; nu dau mai multe detalii, pentru că vreau să vă las plăcerea de a urmări Un pas în urma serafimilor. Pentru mine – şi pentru restul publicului, de altfel – acesta a fost cel mai bun film de la TIFF.


    Nota: 8,5/10

     

  • Lazăr îi răspunde lui Tăriceanu pentru “aroganţa” delegării lui Kovesi la Parchetul General: Atacul afectează principiul separaţiei puterilor în stat

    În acest sens, Augustin Lazăr arată că delegarea procurorilor se realizează de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul articolului 57 alineatul 7 din Legea nr. 303/2004 privind statutul procurorilor şi judecătorilor, respectiv ”În interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcţii de conducere, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 6 luni”.

    Totodată, arată Parchetul General, repartizarea procurorilor se face în conformitate cu articolul 95 alineat 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv ”Conducătorul fiecărui parchet repartizează procurorii pe secţii, servicii şi birouri, în funcţie de pregătirea, specializarea şi aptitudinile acestora”.

    Augustin Lazăr mai explică că, pentru perfecţionarea legislaţiei penale, Ministerul Public are atribuţia legală de a studia cauzele şi factorii favorizanţi ai criminalităţii şi de a face propuneri în vederea eliminării acestora, astfel cum este prevăzut în articolul 63 litera i din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv ”Ministerul Public (…) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Kovesi, aplaudată de procurori la finalul declaraţiilor. Ce le-a transmis aceasta foştilor colegi

    “Am fost procuror şef al DNA timp de 5 ani şi tot ce am realizat am consemnat într-un raport care va fi făcut public în cel mai scurt timp şi va putea fi studiat pe site”, a declarat Laura Codruţa Kovesi.

    “Despre mine vă pot spune că am luat act de decretul de revocare din funcţia de procuror şef DNA şi începând de astăzi nu voi mai lucra în Direcţia Naţională Anticorupţie. Voi rămâne procuror”,a mai spus Kovesi.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Semne bune pentru filmul românesc

    Deşi am regăsit în Charleston multe dintre problemele cinematografiei româneşti postdecembriste, Creţulescu reuşeşte să îşi ţină publicul captiv – într-o poveste aparent banală – prin interacţiunea dintre protagonişti şi dialogul excelent dintre aceştia. O să fiu mai clar: Charleston include scene statice, lipsite de orice mobilitate a camerei de filmat, care pentru mine reprezintă un soi de marcă înregistrată a filmului românesc.

    Sunt fie scene în care două personaje poartă o discuţie prea lungă, fie unele în care camera se îndreaptă, lent, către o anumită imagine sau situaţie. Nu sunt un mare fan, deşi tehnica e des folosită şi în alte ţări cu o bogată cultură cinematografică; cel mai bun exemplu în acest sens e dat de filmele ruseşti. Poate e doar o coincidenţă, dar şi la cineaştii ruşi tineri am văzut – mai ales în cadrul scurtmetrajelor – o tendinţă către un stil regizoral mult mai dinamic, aşa cum se întâmplă şi în cazul noii generaţii de profesionişti români.

    Şi Andrei Creţulescu e un regizor tânăr, iar filmul e dovadă a curajului său şi a dorinţei de a experimenta. Fiind primul său lungmetraj, cred că ne putem aştepta la lucruri bune din partea sa în anii ce vin. În concluzia celor de mai sus, Charleston ilustrează perfect momentul de tranziţie a filmului românesc către o formă mult mai dinamică, mai comercială (luaţi însă termenul într-un mod pozitiv) şi care ar putea aduce oamenii într-un număr mult mai mare în sălile de cinema.

    Pavlu, pentru mine unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale, joacă aproape de perfecţiune; el reuşeşte să transmită spectatorului sentimente contradictorii, de la lehamite şi resemnare la ură şi, în cele din urmă, acceptare.

    De remarcat în Charleston este şi muzica, meritul revenindu-i aici lui Massimiliano Nardulli. Am numărat cel puţin 10 persoane care încercau, în timpul vizionării, să identifice melodiile de pe coloana sonoră.

    Povestea din Charleston nu e una complicată, dar relaţia dintre personaje îi dă o anume profunzime. Vorbim de o aventură în trei, dar una în care facem cunoştinţă doar cu două personaje; nu vreau să vă răpesc plăcerea de a fi surprinşi, aşa că vă las să descoperiţi detaliile în sala de cinema.

    Ar mai fi multe de spus despre Charleston şi despre noua eră a filmului românesc în general, pentru că eu cred că industria trece prin transformări profunde, dar închei cu recomandarea de a vedea Charleston pe marele ecran. E timpul să acordăm şanse şi producţiilor locale, care în ciuda bugetelor reduse pot oferi o experienţă cinematografică mult mai satisfăcătoare decât blockbusterele americane pentru care plătim, săptămână de săptămână, bilet de intrare în sala de cinema.

    Nota: 8/10

  • Transparenţa pe roţi

    Abloh, devenit anul acesta director artistic pentru colecţiile de modă masculină ale casei Louis Vuitton, afirmă că a luat decizia de a face trolerele transparente deoarece publicul ţintă pentru acestea este format din cei care pun mare preţ pe identitatea distinctă şi personalizarea produselor lor. Trolerele transparente vor costa circa 1.000 de dolari bucata şi vor fi disponibile în magazinele Rimowa de la finalul acestei luni.

  • Transparenţa pe roţi

    Abloh, devenit anul acesta director artistic pentru colecţiile de modă masculină ale casei Louis Vuitton, afirmă că a luat decizia de a face trolerele transparente deoarece publicul ţintă pentru acestea este format din cei care pun mare preţ pe identitatea distinctă şi personalizarea produselor lor. Trolerele transparente vor costa circa 1.000 de dolari bucata şi vor fi disponibile în magazinele Rimowa de la finalul acestei luni.