BusinessMagazin

Tag: privat

  • Cum arată viaţa copiilor super bogaţi din Elveţia – GALERIE FOTO

    Precum majoritatea copiilor bogaţi, elveţieni postează, în principiu, fotografii cu vehiculele de lux – indiferent dacă este vorba de un Lamborghini sau cu un avion privat. De asemenea, îi vedem aruncând cu banii pe băi cu şampanie sau obiecte încrustate cu pietre preţioase.

    De exemplu, cu atât de multe maşini scumpe la dispoziţie, această tânără „se chinuie” să decidă asupra unui mijloc de transport

    Când nu mai ai pe ce să cheltuieşti, inventezi o utilizare alternativă pentru şampanie 

    Cu 1000 de fraci elveţieni, acest tânăr a ridicat ştacheta pentru „banii de buzunar” 

    Tânăra norocoasă ce se bucură de o privelişte uimitoare la cârma propriului iaht

    Şampania se foloseşte, de obicei, la evenimente speciale, însă pentru acest om nu valorează mai mult decât apa de duş 

    Un grup de tinere pozează înainte  de îmbarcarea în avionul lor privat 

    Aflat într-o vacanţă în Mexic, acest tânăr a găsit leacul perfect pentru mahmureală

    O masă de fotbal nu e suficient de utilă dacă nu are încrustate pietre preţioase 

    Cel mai bun loc pentru a-ţi afişa colecţia de ceasuri scumpe este pe volanul maşinii, la fel de scumpă

    O adolescentă răsfăţată prezintă urmăritorilor de pe Instagram portbagajul său plin de cadouri scumpe

    Poate că aceste cizme nu sunt ideale pentru condus, dar cu siguranţă sunt bune pentru o postare pe Instagram 

    Acest cuplu sărbătoreşte aniversarea la un pahar de şampanie, dar nu uită să-şi afişeze podoabele scumpe de la încheietura mâinii 

  • O nouă metodă inventată de guvern pentru a-i pedepsi pe angajaţii performanţi din România

    O veste absolut tristă pentru România: în 2016 s-au născut mai mulţi copii români în diaspora decât în ţară. E drept că e vorba despre numărul de copii români raportat la numărul de români din diaspora. Or, în ţară, sunt, desigur, mai mulţi cetăţeni – de toate vârstele. ”Sunt nişte cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care tânăra generaţie îşi vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra şi unde se regăseşte în acest ciclu şi România“, a spus Andreea Păstîrnac, ministrul pentru românii de pretutindeni. A fost una dintre cele mai importante ştiri ale săptămânii, după părerea mea.

    Ei bine, au mai trecut doar câteva zile – mai puţine decât degetele unei singure mâini – şi au început să apară comentarii
    despre plafonarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului. O decizie cât se poate de firească, dacă luăm în considerare că natalitatea este în scădere, că tot soiul de dezechilibre se adâncesc. Firească – nu-i aşa? – şi dacă ne gândim la planul amplu de salarizare unică şi creşteri salariale ale angajaţilor din mediul de stat, care ajung mai bine remuneraţi decât cei din privat. Un paradox, după cum au semnalat mai multe voci, de pildă economişti, şefi de companii. Dar ce mai contează (încă) un paradox?

    Între 2001 şi 2015, numărul de nou-născuţi în România a scăzut cu circa 10%: de la 220.368 la 197.491. Măsurile de austeritate au taxat imediat mamele: indemnizaţa şi perioada de acordare au fost reduse. (Economiile făcute au fost de doar câteva zeci de milioane de euro, mai puţin decât s-ar fi încasat la bugetul de stat dacă s-ar fi redus piaţa neagră a ţigărilor cu un singur procent.) Au mai trecut nişte ani, au mai venit nişte alegeri, unii aleşi s-au gândit iar la natalitate, copii şi voturi.

    N-a trecut niciun an de când s-au făcut modificări în ce priveşte plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului. Adică a fost scos plafonul (plasat anterior la 3.200 de lei) şi a fost prelungită perioada de la un an până la doi ani. Ca măsură pentru revigorarea natalităţii. S-a revigorat destul, se pare.

    O întrebare care a rămas fără răspuns se leagă de faptul că dacă angajaţii care au salarii mari plătesc mai mult pentru tot soiul de dări şi impozite, de ce ar trebui să primească indemnizaţii plafonate? Nu discutăm despre mărimea plafonului, de 5.000, 8.000 sau 10.000 de lei. Pentru unii este mult, pentru alţii puţin. Pentru unii ajutorul minim garantat este suficient ca să nu muncească nici dacă sunt rugaţi cu joburi. Alţii însă muncesc din greu pentru a-şi clădi cariere pentru care sunt invidiaţi. Pardon! Sunt invidiaţi pentru salarii, beneficii, pentru că îşi permit maşini, vacanţe sau şcoli private. Dar nu sunt invidiaţi pentru orele, zilele şi anii în care au renunţat la somn, viaţă privată, distracţii. Şi atunci, dacă un angajat a ajuns la un salariu de câteva mii de euro pe lună, de ce ar trebui să îi fie plafonată indemnizaţia? Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea mamelor care au venituri mari nici nu îşi permit să lipsească de la serviciu decât câteva luni. Unele – nici atât. Pentru că ar însemna să pericliteze toţi anii anii anteriori de eforturi.

    Se pare că sunt în jur de 1.000 de indemnizaţii care ar fi afectate de această plafonare. Mult? Puţin? Nu îşi permite România să plătească aceşti bani? Dar ce ne permitem să plătim? Pensii speciale? Salarii mai mari pentru cei de la stat?

    Dacă tot este vorba despre ”doar“ 1.000 de persoane, de ce e folositor acest plafon? Pentru a intra în gama de măsuri punitive pentru cei cu salarii mari – care sunt ameninţaţi şi cu impozitul progresiv? Dar de ce nu se impozitează progresiv averile? De ce trebuie ameninţaţi cei care fac performanţă? |n mediul privat, angajaţii nu sunt plătiţi degeaba. Trebuie să producă mult mai mult decât primesc. Nu ca la Galaţi, unde statul a cheltuit milioane de euro pentru un centru de afaceri total neutilizat; directorul centrului a primit ani de zile un salariu de peste 5.000 de lei net ca să… facă nimic. Ba a avut chiar şi deplasări în străinătate, pentru schimb de experienţă. Ei bine, aşa ceva nu se întâmplă în mediul privat.

    Se mai discută, pe tema indemnizaţiilor, despre necesitatea unei plafonări pentru a evita fraude, provocate, de pildă, de venituri ”făcute din pix“; prin urmare şi de apariţia riscului de plată a indemnizaţiilor nemeritate. Păi dacă sunt suspiciuni, oricum se investighează. Şi se taxează. Şi se recalculează.

    Mai tare decât riscul de fraudare – în maximum câteva sute de dosare – poate ar trebui să ne preocupe mai degrabă teme ca îmbătrânirea populaţiei sau lipsa cadrelor medicale şi didactice. Faptul că românii amână tot mai mult să devină părinţi, că scade numărul de copii.

    Sau poate că ar trebui să ne liniştim, pentru că ministrul muncii, Lia Olguţa Vasilescu, a descoperit formula magică pentru creşterea natalităţii. Nu are legătură cu facilităţi, plăţi, bugete, grădiniţe sau programe sociale. Nu. Schimbarea statului familiei în Constituţia României este cheia. Şi anume: dacă familia este definită în Constituţie ca fiind formată din soţ şi soţie, creşte natalitatea. Evrika!

  • O nouă metodă inventată de guvern pentru a-i pedepsi pe angajaţii performanţi din România

    O veste absolut tristă pentru România: în 2016 s-au născut mai mulţi copii români în diaspora decât în ţară. E drept că e vorba despre numărul de copii români raportat la numărul de români din diaspora. Or, în ţară, sunt, desigur, mai mulţi cetăţeni – de toate vârstele. ”Sunt nişte cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care tânăra generaţie îşi vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra şi unde se regăseşte în acest ciclu şi România“, a spus Andreea Păstîrnac, ministrul pentru românii de pretutindeni. A fost una dintre cele mai importante ştiri ale săptămânii, după părerea mea.

    Ei bine, au mai trecut doar câteva zile – mai puţine decât degetele unei singure mâini – şi au început să apară comentarii
    despre plafonarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului. O decizie cât se poate de firească, dacă luăm în considerare că natalitatea este în scădere, că tot soiul de dezechilibre se adâncesc. Firească – nu-i aşa? – şi dacă ne gândim la planul amplu de salarizare unică şi creşteri salariale ale angajaţilor din mediul de stat, care ajung mai bine remuneraţi decât cei din privat. Un paradox, după cum au semnalat mai multe voci, de pildă economişti, şefi de companii. Dar ce mai contează (încă) un paradox?

    Între 2001 şi 2015, numărul de nou-născuţi în România a scăzut cu circa 10%: de la 220.368 la 197.491. Măsurile de austeritate au taxat imediat mamele: indemnizaţa şi perioada de acordare au fost reduse. (Economiile făcute au fost de doar câteva zeci de milioane de euro, mai puţin decât s-ar fi încasat la bugetul de stat dacă s-ar fi redus piaţa neagră a ţigărilor cu un singur procent.) Au mai trecut nişte ani, au mai venit nişte alegeri, unii aleşi s-au gândit iar la natalitate, copii şi voturi.

    N-a trecut niciun an de când s-au făcut modificări în ce priveşte plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului. Adică a fost scos plafonul (plasat anterior la 3.200 de lei) şi a fost prelungită perioada de la un an până la doi ani. Ca măsură pentru revigorarea natalităţii. S-a revigorat destul, se pare.

    O întrebare care a rămas fără răspuns se leagă de faptul că dacă angajaţii care au salarii mari plătesc mai mult pentru tot soiul de dări şi impozite, de ce ar trebui să primească indemnizaţii plafonate? Nu discutăm despre mărimea plafonului, de 5.000, 8.000 sau 10.000 de lei. Pentru unii este mult, pentru alţii puţin. Pentru unii ajutorul minim garantat este suficient ca să nu muncească nici dacă sunt rugaţi cu joburi. Alţii însă muncesc din greu pentru a-şi clădi cariere pentru care sunt invidiaţi. Pardon! Sunt invidiaţi pentru salarii, beneficii, pentru că îşi permit maşini, vacanţe sau şcoli private. Dar nu sunt invidiaţi pentru orele, zilele şi anii în care au renunţat la somn, viaţă privată, distracţii. Şi atunci, dacă un angajat a ajuns la un salariu de câteva mii de euro pe lună, de ce ar trebui să îi fie plafonată indemnizaţia? Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea mamelor care au venituri mari nici nu îşi permit să lipsească de la serviciu decât câteva luni. Unele – nici atât. Pentru că ar însemna să pericliteze toţi anii anii anteriori de eforturi.

    Se pare că sunt în jur de 1.000 de indemnizaţii care ar fi afectate de această plafonare. Mult? Puţin? Nu îşi permite România să plătească aceşti bani? Dar ce ne permitem să plătim? Pensii speciale? Salarii mai mari pentru cei de la stat?

    Dacă tot este vorba despre ”doar“ 1.000 de persoane, de ce e folositor acest plafon? Pentru a intra în gama de măsuri punitive pentru cei cu salarii mari – care sunt ameninţaţi şi cu impozitul progresiv? Dar de ce nu se impozitează progresiv averile? De ce trebuie ameninţaţi cei care fac performanţă? |n mediul privat, angajaţii nu sunt plătiţi degeaba. Trebuie să producă mult mai mult decât primesc. Nu ca la Galaţi, unde statul a cheltuit milioane de euro pentru un centru de afaceri total neutilizat; directorul centrului a primit ani de zile un salariu de peste 5.000 de lei net ca să… facă nimic. Ba a avut chiar şi deplasări în străinătate, pentru schimb de experienţă. Ei bine, aşa ceva nu se întâmplă în mediul privat.

    Se mai discută, pe tema indemnizaţiilor, despre necesitatea unei plafonări pentru a evita fraude, provocate, de pildă, de venituri ”făcute din pix“; prin urmare şi de apariţia riscului de plată a indemnizaţiilor nemeritate. Păi dacă sunt suspiciuni, oricum se investighează. Şi se taxează. Şi se recalculează.

    Mai tare decât riscul de fraudare – în maximum câteva sute de dosare – poate ar trebui să ne preocupe mai degrabă teme ca îmbătrânirea populaţiei sau lipsa cadrelor medicale şi didactice. Faptul că românii amână tot mai mult să devină părinţi, că scade numărul de copii.

    Sau poate că ar trebui să ne liniştim, pentru că ministrul muncii, Lia Olguţa Vasilescu, a descoperit formula magică pentru creşterea natalităţii. Nu are legătură cu facilităţi, plăţi, bugete, grădiniţe sau programe sociale. Nu. Schimbarea statului familiei în Constituţia României este cheia. Şi anume: dacă familia este definită în Constituţie ca fiind formată din soţ şi soţie, creşte natalitatea. Evrika!

  • Un nou suflu pentru Europa

    ”Mulţumesc, prieteni! |n seara aceasta, a câştigat Franţa!“ Aşa a început Emmanuel Macron discursul adresat celor peste 10.000 de susţinători adunaţi în faţa muzeului Luvru. ”|n seara aceasta, Europa şi lumea ne privesc. Aşteaptă să apărăm spiritul iluminist ameninţat din atât de multe puncte de vedere. Aşteaptă să aducem o nouă speranţă, un nou umanism.“

    Proaspătul câştigător al scrutinului prezidenţial din Franţa le-a mulţumit apoi susţinătorilor şi a salutat eforturile adversarei sale, Marine Le Pen, promiţând combaterea terorismului şi depăşirea clivajelor care afectează societatea franceză. ”Aţi ales să îmi acordaţi încrederea şi vă sunt profund recunoscător. Vă mulţumesc din inimă pentru această onoare şi responsabilitate. Nu voi uita“, a spus Macron pe scena amenajată în faţa Luvrului. ”Vreau să îi adresez un salut republican adversarei mele Marine Le Pen. Ştiu că polemicile din ţara noastră i-au adus pe unii la puncte de vedere extreme. Este responsabilitatea mea să ascult toate punctele de vedere şi să le protejez pe cele fragile“, a afirmat preşedintele ales al Franţei.

    ”|n seara aceasta, mă adresez tuturor, întregului popor al Franţei. O nouă pagină a îndelungatei noastre istorii se deschide în această seară. Vreau să fie una a speranţei şi încrederii regăsite“, a continuat Macron, promiţând remodelarea relaţiilor în Europa şi între popoarele europene. ”Franţa va fi un membru de prim rang în combaterea terorismului, atât pe teritoriul francez, cât şi pe plan internaţional. |n următorii cinci ani, responsabilitatea mea va fi să atenuez temerile, să adun toate femeile şi toţi bărbaţii pregătiţi să înfrunte provocările enorme care ne aşteaptă. Voi lupta cu toată forţa împotriva diviziunilor. Doar aşa vom putea să oferim poporului francez şansele pe care Franţa i le datorează. Iubim Franţa. |n următorii cinci ani, vreau să slujesc naţiunea în numele vostru cu modestie, devotament şi determinare. Trăiască Republica, trăiască Franţa!“, a încheiat Emmanuel Macron.

    Dar cel mai important mesaj al lui Macron a fost în fapt un apel în vederea mobilizării electoratului pentru alegerile parlamentare programate în iunie. Deşi atribuţiile preşedintelui sunt numeroase în Franţa, fiind vorba de o republică prezidenţială, parlamentul trebuie să îşi dea acordul când vine vorba de legi. ”Vom avea sarcina de a construi începând de mâine o majoritate parlamentară reală, o majoritate puternică, o majoritate a schimbării“, a transmis Macron. ”Voi avea nevoie din nou de voi peste şase săptămâni.“ Felicitările şi cuvintele de laudă nu s-au lăsat apoi prea mult aşteptate: ”Sunt fericit că cetăţenii francezi au ales un viitor european; salut decizia francezilor în favoarea principiilor libertate, egalitate, fraternitate“, a transmis Jean-Claude Juncker prin Twitter, dând astfel o formă coerentă suspinului de uşurare care se auzea, în ceas de noapte, prin birourile instituţiilor europene.

    ”Felicitări, Emmanuel Macron. Victoria dumneavoastră este o victorie a unei Europe puternice şi unite, o victorie a prieteniei franco-germane“, a transmis, la rândul său, Steffen Seibert, purtătorul de cuvânt al cancelarului Germaniei, Angela Merkel. ”|i transmit felicitări călduroase lui Emmanuel Macron şi aştept cu nerăbdare să colaborăm“, a declarat şi premierul Marii Britanii, Theresa May; chiar şi Donald Trump, preşedintele Statelor Unite, i-a transmis felicitări lui Emmanuel Macron pentru victoria înregistrată în scrutinul prezidenţial din Franţa. ”|i transmit felicitări lui Emmanuel Macron pentru victoria importantă înregistrată astăzi“, a declarat liderul de la Casa Albă. ”Aştept să colaborez cu el în calitatea de preşedinte al Franţei.“

    Victoria lui Macron e impresionantă din multe puncte de vedere: în urmă cu un an, spre exemplu, casele de sondare a opiniei publice nici nu îl includeau pe lista candidaţilor cu şanse reale la preşedinţie.

    Cine este, aşadar, noul preşedinte al Franţei? Născut pe data de 21 decembrie 1977, cel mai tânăr lider al Franţei de la Napoleon încoace a absolvit Facultatea de Filosofie la Universitatea Paris Nanterre şi are un masterat în afaceri publice la Institut d’Etudes Politiques de Paris. Macron începe să lucreze în domeniul public în 2004, în cadrul serviciului Inspecţia Finanţelor, după un an primind diploma de inspector. Din 2008 lucrează ca bancher la Rothschild.

    Macron a fost membru al Partidului Socialist între anii 2006 şi 2009, din 2009 menţinând o poziţie independentă. A reintrat în politică în anul 2012, atunci când a ocupat postul de consilier al preşedintelui François Hollande. Ulterior, el a fost ministru al economiei, până în 2016, moment în care a demisionat, dorind să se axeze pe candidatura sa la preşedinţia Franţei. Prin urmare, la începutul lui 2016 – pe 6 aprilie, mai exact – el a înfiinţat mişcarea En Marche. 

    Emmanuel Macron nu se consideră ”nici de dreapta, nici de stânga“, ci mai degrabă un politician ”pragmatic“. Are politici de stânga, în sensul menţinerii statului asistenţial, dar pledează pentru o serie de măsuri economice de dreapta. Printre acestea, el propune subvenţii de 15.000 de euro companiilor care angajează persoane din suburbii defavorizate şi vrea o serie de măsuri pentru combaterea sărăciei. A promis reducerea datoriei suverane a Franţei cu 60 de miliarde de euro în următorii cinci ani, vrea relansarea agriculturii şi reducerea cu 120.000 de posturi a aparatului funcţionarilor de stat.

    Macron susţine suplimentarea bugetului comun al Uniunii Europene, crearea unui guvern economic european, a unui parlament al zonei euro şi iniţierea unor consultări democratice în toate statele membre pentru reformarea proiectului politic comunitar. De asemenea, el pledează pentru suplimentarea cu 10.000 de agenţi a efectivelor Poliţiei şi Jandarmeriei, reorganizarea serviciilor de informaţii şi crearea unei structuri speciale pentru protejarea frontierelor Uniunii Europene.

    Gestul lui Macron din seara alegerilor a fost unul extrem de sugestiv: înainte de a se adresa suporterilor săi, adunaţi în faţa celebrei piramide de la Luvru, noul preşedinte al Franţei a parcurs un drum de câteva minute prin curtea faimosului muzeu. Singur, fără agenţi de securitate sau cameramani, printr-o curte aproape în beznă, Macron a păşit sigur pe el, fără a trăda prea multe gesturi, în vreme ce ”Odă bucuriei“ se auzea pe fundal. Singur, el a reuşit să schimbe faţa politicii din Franţa; singur, el i-a salvat pe francezi din pragul extremismului şi i-a întors către Europa. Singur, Emmanuel Macron a reuşit să dea un suflu nou construcţiei europene. |l vor urma şi alţii?

  • Secretar de stat: Se lucrează la legea lobby-ului, relaţia mediului privat cu statul să fie clară

    Ilan Laufer, secretar de stat în cadrul Ministerului pentru Mediu de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat, a declarat, vineri, la Ploieşti, că se lucrează la legea lobby-ului care trebuie să reglementeze relaţia dintre mediul privat şi autorităţile statului.

    ”Astăzi este foarte greu de pe poziţia unui privat să te duci şi să discuţi cu un oficial public, care reprezintă o autoritate centrală sau locală, pentru a iniţia un proiect”, a spus Laufer, potrivit căruia mulţi se tem, deoarece activitatea de lobby poate fi interpretată acum ca trafic de influenţă.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Victor Ponta, dat dispărut, reapare cu o postare SURPRIZĂ: “S-a chinuit să intre fraudulos in contul meu PRIVAT de Instagram. Acum trebuie să-l închid”

    “M-am intors acasa dupa cateva zile minunate petrecute cu familia in Vacanta de Paste ( cum probabil au facut multi alti locuitori ai Romaniei, Europei si Planetei) – luni sunt la birou la Parlament.

    Si am aflat dintr-o sursa jurnalistica serioasa ca “am disparut” – evident alaturi de Ghita . Ups ! Am disparut acasa- asta da stire?.
    Am mai aflat ca un jurnalist ( jurnalista) s-a chinuit sa intre fraudulos sub un nume fals in contul meu PRIVAT de Instagram (cam ilegal) 

    CITEŞTE CE A SCRIS PONTA DESPRE CONTUL SĂU DE INSTAGRAM

    “;}

  • „În nicio ţară din lume slujbaşii de la stat nu câştigă mai bine ca în privat. E revoltător ce se întâmplă în România“

    Angajaţii de la stat din România câştigă, în medie, cu 19% mai mult decât angajaţii din mediul privat, în timp ce în alte state raportul este inversat, arată statisticile oficiale. În Ungaria, spre exemplu, bugetarii câştigă, în medie, cu 14% mai puţin decât angajaţii din privat, potrivit da­te­lor institutului de statistică din Ungaria.
     
    „Slujbaşii de la stat din admi­nistraţia publică din orice ţară din lume câştigă mai puţin decât angajaţii din privat. Iar acest lucru nu se întâmplă ca urmare a unor legi, ci din cauza faptului că, automat, în administraţia publică se duc oamenii care nu rezistă la presiunea din mediul privat. Acesta este mecanismul din orice ţară normală prin care se alege cine merge la stat şi cine merge la privat. În privat e presiunea mai ma­re, educaţia oame­nilor e mai bună, iar cei care se angajează acolo fac mai multe sacrificii. De aceea, salariul mai mare la privat faţă de stat e firesc. Ce se întâmplă în România e revoltător”, a spus Radu Furnică, preşedintele firmei de executive search Leadership Development Solutions. De altfel, în mod paradoxal, funcţionarii publici din România câştigă mai bine decât funcţionarii din alte state care au economii mai dezvoltate şi un nivel de trai mai ridicat. 
     
    ZF a publicat săptămâna trecută un articol care arăta că, în luna ianuarie a acestui an, funcţionarii publici din România au încasat salarii cu 7% mai mari decât funcţionarii publici din Ungaria, în ciuda faptului că PIB-ul per capita din România este mai mic cu o treime decât cel din Ungaria. Astfel, un angajat din admi­nis­traţia publică din România a primit, în medie, un salariu net de 3.320 de lei net în luna ianuarie a acestui an, cu 7% mai mult decât un funcţionar public din Ungaria în aceeaşi lună.
     
    „Este de-a dreptul re­voltător ce se pe­trece, este o cons­pi­ra­ţie a incompe­tenţei în această ţară. Poli­ticul îşi câştigă vo­turi ofe­rind bani fără mă­sură şi fără mă­su­rarea per­for­­­manţei unor oa­meni despre care se ştie că lucrează foarte prost. (…) Apro­po de creşterile de salarii viitoare de la stat, nu zice nimeni să nu crească sala­riile oa­menilor care produc. Dar este re­voltător să creşti salariile tuturor fă­ră să le măsori performaţa şi ştiind că nu pro­duc nimic”, a mai spus Radu Furnică.
     
    Aproape 1,2 milioane de salariaţi din sistemul bugetar, adică un sfert din totalul angajaţilor din economie, vor beneficia de majorări salariale ca urmare a noii legi a salarizării pregătite de Guvern. Potrivit proiectului, salariile unor categorii de bugetari, cum sunt medicii, ar urma să se dubleze sau chiar să se tripleze până anul viitor, potrivit unor calcule făcute publice de către Liviu Dragnea, şeful PSD. Acelaşi lucru ar urma să se întâmple şi în cazul salariilor profesorilor, dar până în anul 2022.
     
    „Salariile bugetarilor sunt plătite din taxele noastre, ale privatului. Dar noi ne vedem de treaba noastră, nu ne implicăm în dezbaterile privind salariile funcţionarilor, pentru că aşteptăm ca politicienii să-şi facă treaba. Şi rezultatele le vedeţi”, a mai spus Radu Furnică.

     

  • „În nicio ţară din lume slujbaşii de la stat nu câştigă mai bine ca în privat. E revoltător ce se întâmplă în România“

    „Slujbaşii de la stat din admi­nistraţia publică din orice ţară din lume câştigă mai puţin decât angajaţii din privat. Iar acest lucru nu se întâmplă ca urmare a unor legi, ci din cauza faptului că, automat, în administraţia publică se duc oamenii care nu rezistă la presiunea din mediul privat. Acesta este mecanismul din orice ţară normală prin care se alege cine merge la stat şi cine merge la privat. În privat e presiunea mai ma­re, educaţia oame­nilor e mai bună, iar cei care se angajează acolo fac mai multe sacrificii. De aceea, salariul mai mare la privat faţă de stat e firesc. Ce se întâmplă în România e revoltător”, a spus Radu Furnică, preşedintele firmei de executive search Leadership Development Solutions.

    De altfel, în mod paradoxal, funcţionarii publici din România câştigă mai bine decât funcţionarii din alte state care au economii mai dezvoltate şi un nivel de trai mai ridicat.
     

  • Ei bine, da, câteodată trebuie să aştepţi şi la privat

    Este doar un fragment din peroraţia unei doamne ajunse cu 10 minute mai devreme la clinică, să nu cumva să piardă programarea; nu a aşteptat nicio clipă în plus peste ora 7, dar pesemne că a considerat că acest lucru este o victorie, mulţumită felului „în care a pus problema”. E adevărat, am preferat să o las să intre înaintea mea, doar ca să nu o mai aud, deşi eram programată înainte.

    Nu numai că nu am cum să fiu de acord cu doamna respectivă, dar recunosc că m-am şi amuzat cumva. Este tipul acela de om cu care dacă te nimereşti vecin de scaun în tren te va asalta cu întrebări şi explicaţii, chiar dacă nu ai niciun fel de nevoie de conversaţie. De data aceasta a fost cu atât mai amuzant, după ce am respirat profund pentru a reface starea de zen (atât cât se poate când copilul face febră 40), pentru că doamna este o mamă tânără. Ca exerciţiu de imaginaţie, am încercat un joc. Corporatistă? Genul care spune tuturor ce e bine şi ce nu, unde şi de ce greşesc sau nu, pentru care e o tragedie dacă s-a ciobit o unghie, sau şerveţelele nu sunt perfect împăturite la restaurant. Avea o programare pentru un consult anual, iar cei care ieşiseră din cabinet, înaintea ei, aveau doi copii pe care îi purtau pe braţe, deşi nu erau bebeluşi. „Ha! Ei au intrat fără programare!” Da, aveau o urgenţă…

    Pe la stat, pe la privat, am aşteptat să îmi vină rândul să intru în cabinet. Uneori motivele de aşteptare au fost aberante, alteori nu. S-a întâmplat să fiu scoasă pe uşă afară, de la privat, după cele 20 de minute ale consultaţiei, deşi medicul nu apucase să citească RMN-ul. Am mers la un alt medic, tot la privat; consultaţia a durat 1 oră şi 40 de minute; când am plecat de acolo ştia nu doar el, ci şi noi, care sunt recomandările, ce se poate face, riscuri, costuri estimative, plan de tratament etc. Nu l-am ales pe şeful de secţie care m-a scos pe uşă afară, ci pe celălalt (şef de secţie la stat). Chiar dacă a trebuit să aştept şi 2 ore, apoi, pentru consult de verificare. Deşi nu obişnuiesc să fac conversaţie nici în tren, nici la rând la clinică, ulterior le-am explicat unor pacienţi, mai agitaţi, că şi ei ar prefera ca doctorul să se gândească la cazul lor atunci când sunt în cabinet, nu la numărul celor care aşteaptă pe hol. Sunt convinsă că nu toţi medicii se distrează ţinând pacienţii pe hol. Aşa cum ştiu şi că nu sunt toţi competenţi, interesaţi, preocupaţi. Dar putem să facem diferenţa.

  • Negriţoiu, ASF: Aducerea în discuţia publică a „naţionalizării fondurilor de pensii” este înşelătoare

    În afara Fondului de Pensii de stat (Pilonul I), în România există două alte tipuri de fonduri de pensii „private”: Fondurile de Pensii obligatorii, constituite din alocaţii de la bugetul de stat, dar administrate privat (Pilonul II) şi Fondurile de Pensii facultative, alimentate din contribuţii individuale şi administrate privat (Pilonul III), ambele înfiinţate prin Legi organice în 2004, respectiv 2006. Fondurile din Pilonul III sunt complet private, comparabile cu fondurile de investiţii din piaţa de capital, dar reglementate mai prudent prin lege specială, având în vedere obiectivul lor final, de completare a pensiei cetăţenilor, şi durata lor mai lungă (participaţiile nu pot fi valorificate decât la termen). Ca orice active în proprietate privată, contribuţiile individuale la aceste fonduri nu pot fi naţionalizate, se arată în comunicatul ASF.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro