O dovedeşte o propunere depusă la un concurs de proiecte pentru construirea unei şcoli din Malawi. Firma indiană de arhitectură Nudes, condusă de arhitectul Nuru Karim, a propus o construcţie modulară cu structură de lemn şi pereţi curbaţi realizaţi din baloturi de paie, scrie Dezeen, care să răspundă cerinţelor de utilizare de materiale locale şi de edificare în mai multe etape. Şcoala de lemn şi paie cuprinde săli de clasă, birouri, cabinete de informatică, laboratoare, bibliotecă şi spaţii de cazare pentru elevi şi profesori.
Tag: poveste
-
Cronică de film: Povestea unui criminal în serie
Extremely Wicked, Shockingly Evil and Vile” (Extrem de pervers, şocant de violent şi diabolic) sunt cuvintele rostite imediat după sentinţă de judecătorul care l-a condamnat pe Ted Bundy. Era potrivit, astfel, ca aceste cuvinte să dea şi titlul filmului care spune povestea unuia dintre cei mai notorii criminali în serie din istoria Statelor Unite.
Filmul este semnat de Joel Berlinger, acelaşi regizor care a realizat şi documentarul „Conversations with a Killer: The Ted Bundy Tapes”, o miniserie de patru episoade difuzată pe Netflix.Documentarul este punctul forte al lui Berlinger, dovadă fiind şi nominalizarea la premiile Oscar primită în 2012 pentru „Paradise Lost 3”.
„Extremely Wicked, Shockingly Evil and Vile” este bazat pe cartea „My Life with Ted Bundy”, scrisă de fosta iubită a acestuia, Elizabeth Kloepfer (interpretată de Lily Collins), şi reflectă evenimentele din perspectiva ei. A fost o alegere interesantă a regizorului, pentru că nu îl vedem pe Ted Bundy (Zac Efron) cum comite vreo crimă; aflăm detalii despre brutalitatea sa în acelaşi fel în care le-au aflat şi juraţii care l-au găsit vinovat.
Pentru unii spectatori, alegerea lui Berlinger ar putea să pară o încercare de a limita sentimentele de ură şi repulsie faţă de Bundy; pentru alţii, deşi cred că numărul lor va fi mic, ar putea fi înţeleasă chiar ca o exonerare a personajului.Un alt aspect extrem de important – şi lăudabil, din punctul meu de vedere – este că producătorii au decis să nu explice de ce Ted Bundy a comis crimele în cauză. Nu primim indicii legate de copilăria sa, de traumele pe care le-ar fi putut suferi şi care l-ar fi transformat în ucigaşul cunoscut de toţi. Spectatorul nu rămâne cu semne de întrebare vizavi de vinovăţia sa, ci mai degrabă cu unele legate de motivele sale.
Zac Efron, cunoscut mai degrabă pentru filmele de comedie sau musical-urile care l-au lansat, dă o profunzime neaşteptată rolului. Actorul se foloseşte de şarm pentru a da o notă şi mai sinistră personajului; privindu-l pe Efron, devine ceva mai clar cum a reuşit Bundy să atragă atât de multe femei.
În concluzie, „Extremely Wicked, Shockingly Evil and Vile” este un film cel puţin interesant, care te lasă cu un sentiment de satisfacţie faţă de modul în care povestea lui Bundy s-a încheiat, dar şi cu o întrebare apăsătoare: „De ce?”.
Nota: 8/10
-
Un costum de poveste
Costumul a trecut printr-o meticuloasă restaurare pentru care muzeul a organizat o campanie pe site-ul de crowdfunding Kickstarter, adunând peste 700.000 de dolari, suma permiţând şi construirea unei vitrine speciale care să protejeze exponatul fragil. Evenimentul dedicat aselenizării va avea loc între 16 şi 20 iulie, după care costumul va putea fi văzut din nou din 2022, într-o expoziţie intitulată „Destination Moon”.
-
Sfârşitul unui miliardar – a murit după 30 de ani în care a stat paralizat, orb, fără o ureche şi renegat de familie
John Paul Getty al III-lea, unul dintre moştenitorii magnatului John Paul Getty, considerat în urmă cu 30 de ani cel mai bogat om din lume, este cel mai puternic exemplu al zicalei “banii nu aduc fericirea”. Destinul familiei Getty a fost presărat cu numeroase drame şi conflicte care au distrus-o iremediabil. Cea mai şocantă este povestea lui John Paul Getty al III-lea. Acesta a trăit 30 de ani într-un scaun cu rotile, aproape orb, incapabil să vorbească, să se hrănească sau să se mişte în orice fel. Suferind şi înstrăinat, Getty a murit în 2011, în reşedinţa sa din Buckinghamshire, la 54 de ani.Dramele prin care a trecut de-a lungul vieţii ar putea oricând sta la baza unui scenariu de film holywoodian. John Paul Getty al III-lea s-a născut într-o familie cu o avere fabuloasă, fiind nepotul magnatului John Paul Getty, care a făcut bani din petrol, dar care a fost în permanenţă extrem de cumpătat cu cheltuielile. Nu de puţine ori a dat dovadă de zgârcenie, chiar a instalat un telefon cu plată în interiorul casei, astfel încât orice musafir care voia să vorbească la telefon trebuia să-şi plătească singur convorbirea.
John Paul Getty al III-lea avea doar 16 ani atunci când a fost răpit, iar motivula fost clar . Răpitorii au cerut 17 milioane de dolari pentru eliberarea moştenitorului, însă bătrânul Getty nu s-a lăsat atins de ameninţările acestora şi a refuzat să plătească. El a motivat decizia zicând “am alţi 14 nepoţi, dacă aş plăti un penny acum, în curând vor fi alte 14 răpiri”.
După cinci luni, în noiembrie 1973, un plic ce conţinea o suviţă de par şi o ureche a ajuns la ziarul “Il Messagero”. Răpitorii au scris ca dacă nu primesc 3,2 milioane de dolari în 10 zile, tânărul va ajunge acasă bucată cu bucată. Într-un final, suma negociată pe care magnatul s-a înduplecat să o plătească a fost de 2,9 milioane de dolari.
Tânărul a fost eliberat pe 15 decembrie 1973. Se spune că John Paul Getty a fost atât de supărat că a fost nevoit să plătească, încât a refuzat să vorbească la telefon cu nepotul său. După investigaţia declanşată nouă oameni au fost arestaţi, însă doar doi au fost condamnaţi, iar restul eliberaţi datorită lipsei de probe.
La 18 ani s-a căsătorit cu Gisele Martine Zacher, un fotomodel german, cu şase ani mai în vârstă. La data ceremoniei, Gisele era însărcinată în cinci luni. Împreuna au dus un stil de viata non-conformist, în care drogurile, alcoolul şi petrecerile sălbatice erau la ordinea zilei. Acest gest i-a infuriat pe tatăl şi bunicul său, care l-au renegat. Abuzurile frecvente şi-au spus cuvântul şi la doar 25 de ani, John Paul Getty al III-lea a suferit un atac cerebral care l-a lăsat paralizat pe viaţă şi aproape orb, în urma unei supradoze de valium, metadona şi alcool.
Nici măcar atunci familia nu s-a arătat mai îngăduitoare, iar tatăl său a refuzat să-i plătească tratamentul, considerând că tânărul trebuie să suporte singur consecinţele faptelor sale. De altfel, nici John Paul Getty al II-lea nu fost străin de astfel de vicii. Era cunoscut pentru orgiile şi petrecerile la care participa alături de nume precum Rolling Stones, dar şi pentru dependenţa sa de droguri şi alcool. Apropiaţii spun că a avut chiar perioade în care din meniul său zilnic nu lipsea o sticlă cu rom şi un gram de heroină.
John Paul al II-lea a fost înnobilat în 1998, însă în ciuda acestei învestiri şi a averii sale, a fost urmărit în permanenţă de evenimente tragice. Cea de-a doua soţie a sa a murit din cauza unei supradoze de heroină, fiica sa, Aileen, este seropozitivă, iar povestea lui John Paul al III-lea, fiul său, este cea mai cumplită dintre toate. -
Povestea fabuloasă a celui mai tânăr executiv din Germania, care a primit pe mână un imperiu cu afaceri de peste 1,6 miliarde de euro la doar 29 de ani
Marc Fielmann preia funcţia de CEO al producătorului german de ochelari Fielmann, fondat de tatăl său, iar acesta le promite investitorilor o creştere mai rapidă şi o cotă mai mare în piaţa ochelarilor cu prescripţie, potrivit Bloomberg.
Este pentru prima dată când tânărul Fielmann prezintă promisiuni în faţa investitorilor cu privire la modul în care el, un tânăr de 29 de ani care a ajuns miliardar prin moştenirea unui imperiu de la tatăl său, vrea să conducă gigantul.
Astfel Marc Fielmann a devenit cel mai tânăr CEO din Germania – care conduce o companie cu afaceri de peste 1 miliard de euro.
Fielmann este al treilea cel mai mare producător de ochelari din Europa continentală, după familiile care conduc producătorii SpecSavers şi GrandVision.
Tânărul CEO le-a promis investitorilor ca Fielmann va avea o cotă de piaţă de 25% până în 2025, faţă de 17% cât are acum.
Compania plănuieşte să vândă 12 milioane de perechi de ochelari pe an până în 2025, în comparaţie cu 8,15 milioane în 2018.
Fielmann vrea să ajungă la afaceri de 2,3 miliarde de euro până în 2025, faţă de 1,65 miliarde euro cât a avut în 2018.
Luni la ora 15.40 acţiunile Fielmann se tranzacţionau la 60,3 euro per acţiune, în creştere cu 0,4%, la o capitalizare bursieră de peste 5 miliarde de euro.
-
Povestea omului străzii care a devenit milionar iar acum angajează in compania lui doar oameni fără adăpost şi persoane cu nevoi speciale
Drew Goodall şi-a dorit dintotdeauna să devină actor. După ce a studiat actoria, la vârsta de 20 de ani a reuşit să obţină roluri secundare în filme precum Snatch şi About a boy, unde a întâlnit actori precum Brad Pitt şi Hugh Grant. Cu toate acestea, o critică despre modul în care juca avea să-i schimbe viaţa decisiv.Devastat, Goodall a renunţat la actorie şi, deoarece nu mai avea niciun venit, lucrurile au început să se înrăutăţească şi în scurt timp a rămas fără niciun ban. Nu a vrut să le spună însă părinţilor despre situaţia sa şi să se întoarcă în casa familiei sale, deoarece a perceput acest lucru ca pe o înfrângere.
Nemaiavând bani să îşi plătească chiria, proprietarul său l-a dat afară din casă, aşa că Drew a ajuns să trăiască pe străzi. De multe ori, a fost bătut de persoane bete sau de alţi oameni ai străzii, şi dormea de obicei în cutii de carton. A fost cea mai grea perioadă a vieţii sale – era falit şi în depresie.
Cu toate acestea, viaţa lui s-a schimbat când i-a venit idea de a lustrui pantofii oamenilor pentru a face câţiva bani. Trebuia să fie atent, ca poliţia să nu îl prindă. După şase luni de lustruire a pantofilor pe marginea şoselei, unul dintre clienţii săi obişnuiţi i-a spus că ar putea să facă acelaşi lucru într-o clădire de birouri.
Odată ce Goodall a făcut mai mulţi bani, a decis să înfiinţeze propria companie, numită „Sunshine Shoeshine”. Astăzi colaborează cu companii importante din Londra, ale căror directori consideră că e foarte important ca pantofii lor să fie lustruiţi. Drew câştigă peste 250.000 de euro pe an şi oferă cele mai multe dintre aceste fonduri fundaţiilor pentru caritate. Celălalt lucru care îl face mândru este că nu a uitat niciodată prin ce a trecut înainte de a deveni om de afaceri. De aceea, cei care lucrează la Sunshine Shoeshine sunt în mare parte persoane fără adăpost şi persoane cu nevoi speciale. Antreprenorul a angajat deja 40 de persoane fără adăpost. Unul dintre aceştia este Alan Walton, în vârstă de 45 de ani, care fusese şomer timp de 15 ani în timp ce suferea şi de probleme de sănătate. După cum spune el, Goodall i-a dat speranţă şi încredere, având în prezent un scop în viaţă şi un viitor.
-
Povestea jucăriilor LEGO: De la o dulgherie din Danemarca la un brand global – VIDEO
Povestea LEGO începe la 1932, când Ole Kirk Christiansen a fondat o companie producătoare de bunuri de larg consum. Produsele erau realizate integral din lemn, iar vânzările de scări şi mese de călcat aduceau cea mai mare parte din câştig.
Spre sfârşitul anilor 1940, compania avea în stoc peste 200 de modele diferite de jucării de lemn şi plastic, dar numele LEGO nu era, încă, recunoscut pentru seturile sale de jucării cu care este asociată astăzi.
1958, la vârsta de 66 de ani, Godtfred Christiansen, care a moştenit compania după moartea tatălui său, a pantentat un nou design, mai modern, al „cărămizilor” LEGO, ce le-a permis o interconectare mult mai puternică; tipul de cărămizi din acel an sunt compatibile cu cele moderne.
Plecând de la fabricarea de jucării, brandul LEGO s-a extins în timp în alte domenii, de pildă în piaţa jocurilor video sau a producţiei de filme, şi a devenit o marcă globală. Până în 2013, au fost produse 560 de miliarde de piese LEGO.
-
Pinterest se listează la bursă. Povestea din spatele companiei şi cum a reuşit să crească exponenţial prin achiziţii
Pinterest, platforma pentru fotografii şi shopping, plănuieşte să se listeze la bursă săptămâna aceasta la o evaluare de 11 miliarde de dolari, adică mai puţin faţă de evaluarea de 12 miliarde dolari obţinută de companie în cea mai recentă rundă de finanţare, potrivit Business Insider.
Pinterest plănuieşte să stabilească un preţ iniţial de vânzare cuprins între 15 dolari şi 17 dolari per acţiune. În cazul în care preţul este stabilit la 17 dolari, Pinterest va obţine o evaluare de 11,3 miliarde dolari.
Preţul exact pentru IPO va fi anunţat săptămâna aceasta iar acţiunile vor fi listate pe Bursa din New York sub simbolul PINS.
Similiar cu celălalt „unicorn” listat recent în SUA, Lyft, şi Pinterest a pierdut bani în 2018. Compania a raportat o pierdere netă de 63 milioane de dolari, la venituri de 756 milioane dolari pentru anul trecut.
Deşi este comparată des cu alte site-uri de social media precum Facebook, Twitter şi Instagram, Pinterest se descrie în documentele de listare la bursă drept un loc al „căutărilor”, „visării” şi „productivităţii”.
Pinterest a fost fondată în 2009 de Ben Silvermann, Evan Sharp şi Paul Sciarra.
De la înfiinţare, compania a achiziţionat peste 15 startup-uri precum Livestar, Flesky şi JellyHQ. Achiziţiile au venit din categorii diferite, însă majoritatea sunt legate de misiunea principală asumată de Pinterest, şi anume aceea a distribuirii şi descoperirii ideilor creative.
Cele mai mari achiziţii au început încă din ianuarie 2013, cu achiziţia Punchfork, pentru care Pinterest a strâns o finanţare de 2 milioane de dolari dar nu a anunţat cât a costat achiziţia.
Lanţul a urmat cu companiile Livestar în martie 2013, Hackermeter în octombrie 2013, VisualGraph în ianuarie 2014, Icebergs în iulie 2014, Kosei în ianuarie 2015, Hike Labs în aprilie 2015, Pext în decembrie 2015, Curato & Co în aprilie 2016, URX în mai 2016 şi Flesky în noiembrie 2018.
Cele mai importante achiziţii pentru Pinterest au fost cele ale companiilor Tote, în iulie 2016, Math Camp în iulie 2016, Instapaper în august 2016 şi JellyHQ în martie 2017.
-
Povestea unui tânăr din România care a ajuns de la a munci pentru o felie de pâine, la o afacere de peste 1 milion de euro: ”Dacă aş fi suferit de foame înseamnă că nu îmi plăcea să muncesc”
Povestea lui Cornel Manaz, un tânăr om de afaceri sucevean, este una despre voinţă, determinare, vise împlinite şi refuz de a se lăsa învins de un sistem care nu-i lăsa multe şanse. A fost abandonat de mamă la naştere, despre tatăl său nu ştie nimic, dar în orfelinate a avut şansa de a cunoaşte oameni care i-au dat încredere că poate reuşi. ”Foarte puţini oameni ştiu că sunt orfan. Am vrut să reuşesc prin ceea ce pot, nu prin statutul meu de caz social”, ne-a spus Cornel.
”Dacă aş fi suferit de foame înseamnă că nu îmi plăcea să muncesc”
În mai 1986, la o maternitate din Moldova se năştea un băieţel. Din motive numai de ea ştiute, cea care i-a dat viaţă a părăsit maternitatea şi a lăsat copilul acolo. Asistentele l-au botezat Cornel. A fost preluat de un orfelinat şi a intrat în statistica ”număr de copii abandonaţi la naştere şi crescuţi în centre de plasament”. Cea mai veche amintire a lui Cornel este de la grădiniţa orfelinatului: ”La pauza de prânz ne dădeau biscuiţi cu miere. Era delicios”. Tot din perioada primilor 6 ani îşi aminteşte de covorul mare de lână, roşu cu gri, pe care se aşezau copiii vara pentru a mânca şi pe care dormeau după masa de prânz: ”La somnul de amiază, dormeam pe covorul ăla 30-40 de copii, unul lângă altul”.
Şcoala generală a însemnat mutarea în alt orfelinat, mai mare. Cornel spune că aici erau peste 500 de copii. Are ca reper, în aprecierea numărului, aceea că ”se mânca în două, trei ture”. Hrana era insuficientă pentru foamea copiilor, dar Cornel a descoperit repede că poate avea mâncare suplimentară dacă ajută în gospodăriile din vecinătatea orfelinatului: ”Mergeam şi întrebam dacă nu au ceva de lucru – curăţenie în curte, strâns buruieni pentru animale, din astea. Dacă nu-mi era foarte foame, mergeam cu o plasă pentru strâns iarba şi primeam o felie de pâine. Dacă voiam mai multă mâncare, mergeam cu un sac. Munceam şi primeam mâncare. Dacă aş fi suferit de foame înseamnă că nu îmi plăcea să muncesc”.
La 12 ani, a învăţat a face chirpici. O tânără asistentă medicală de la orfelinat construia ceva lângă locuinţă şi a întrebat-o dacă poate veni să o ajute. De tânăra asistentă s-a ataşat cel mai mult. Iubea copiii şi avea mereu o vorbă bună pentru ei. A reîntâlnit-o după zece ani, în timpul unei vacanţe în Italia. Femeia s-a stabilit cu familia acolo. Revederea a fost emoţionantă pentru amândoi.
Primul surogat de familie – doi voluntari din Germania
Momentul care a marcat destinul lui Cornel a fost Revoluţia din 1989. Primii ani de după ’90 au adus în România mulţi voluntari străini, impresionaţi de imaginile din orfelinate, care au făcut înconjurul lumii. Lângă orfelinatul în care era Cornel şi-a stabilit sediul o fundaţie germană, cu doi voluntari tineri: familia Ibi şi Olaf Lippold. L-au plăcut de la început pe puştiul care îi întreba zilnic dacă îi poate ajuta la treabă şi au obţinut acceptul orfelinatului ca băiatul să locuiască împreună cu ei: ”Pe lângă faptul că stăteam într-o familie, mi se părea fascinant că, dacă îţi era foame, mergeai la frigider şi îţi luai. Dacă voiai ceva, cereai şi primeai”.
Au locuit un an împreună, iar în vacanţa de iarnă Cornel a fost cu Ibi şi Olaf în Germania. O săptămână a locuit la ei, altă săptămână la prieteni de-ai lor. De la voluntari a învăţat limba germană şi a deprins atitudinea nemţească faţă de muncă şi responsabilităţi. Când era în clasa a VIII-a, stagiul celor doi voluntari în România s-a încheiat. Cornel s-a întors în orfelinat, dar despărţirea a fost cruntă. ”Nu material îmi lipsea ceva, ci prezenţa lor. Despărţirea de ei a fost cel mai greu lucru cu care m-am confruntat în viaţă. Am învăţat că lumea vine şi pleacă în viaţa ta şi asta te învaţă să iei decizii. Prima jumătate de an după plecarea lor a fost foarte, foarte dificil”, îşi aminteşte Cornel. Nu a promovat examenul de capacitate şi s-a înscris în cea mai uşoară formă de învăţământ, şcoala complementară.
A fost transferat la un centru de plasament din Gura Humorului, unde mai mult de 80% dintre copii ”nu erau limpezi la cap”. Primul şoc au fost tăvile pentru mâncare din sala de mese. În celelalte orfelinate, fiecare fel de mâncare era servit în farfurie, de tablă sau porţelan, dar farfurie. La Humor, mâncarea le era dată copiilor în tăvi de tablă compartimentate. ”Ca la puşcărie, m-am gândit atunci”, ne spune Cornel.
”În clasa a IX-a eram imun la foarte multe lucruri. Nu mai aveam iluzii, nu mai aveam aşteptări, ca să n-am dezamăgiri”, rememorează tânărul.
Facultatea şi prima afacere
Legătura cu Ibi şi Olaf a continuat, cu vizite în vacanţe. Vara, stătea în Germania câte o lună. O altă familie de nemţi pe care a cunoscut-o prin intermediul lor, Stefan şi Ester Armer, i-a sugerat să încerce ”o formă mai bună de şcolarizare, o şcoală profesională sau un liceu”. Ei, împreună cu profesorii Ana Cazac şi Ela Ştefănescu, de la orfelinat, l-au sprijinit să dea examenul de capacitate şi să urmeze cursurile liceului din Siret. Cinci ani a stat la internatul liceului din oraş. De atunci a început implicarea lui socială. A demarat campania ”Ajută-i să zâmbească”, în sprijinul copiilor cu dizabilităţi de la Siret. A început-o ca un proiect în clasa lui, cu donaţii de 1 leu de la fiecare elev pentru a cumpăra dulciuri pentru ”copiii speciali”, apoi l-a extins la tot liceul, la profesori şi în oraş, la alte şcoli. Proiectul continuă şi acum.
I s-a deschis apetitul pentru studiu şi a dat examen de admitere la Ştiinţe Economice, la Universitatea ”Ştefan cel Mare” din Suceava. ”Puteam să mă înscriu pe locurile speciale pentru elevii din centrele de plasament, dar nu am vrut să abuzez de situaţia de caz social. Foarte puţini ştiau că sunt orfan. Am încercat să fiu mereu curat şi îngrijit. Dacă eşti necăjit, nu trebuie să fii şi murdar. Apa nu costă foarte mult”, spune Cornel.
A aplicat pentru o bursă Erasmus în Austria, a obţinut-o, dar a fost nevoit să renunţe pentru că nu a avut diferenţa de bani pentru a acoperi costurile de întreţinere pe perioada studiului la Viena. Nu a cerut de la nimeni, a muncit mai mult pentru a avea propriii săi bani. În ultimul an de studii şi-a înfiinţat o firmă de amenajări. Singur. El director, el angajat. În 2009, a văzut într-o parcare în Bistriţa o maşină a unui concern austriac. Ocupanţii maşinii făceau o pauză, iar Cornel s-a dus să-i întrebe dacă au colaboratori în România. La răspunsul lor negativ, le-a dat cartea lui de vizită şi le-a spus să-l sune, dacă vor să aibă. În 2010 l-au sunat, doar că voiau un colaborator care să aibă maşină. ”Aveam 1.500 de euro strânşi. Am căutat o maşină potrivită în Germania, am găsit un Mercedes Vito care costa 10.000 de euro. L-am sunat pe neamţ, i-am spus că am un avans de 1.500 şi am nevoie să cumpăr maşina asta. L-am întrebat dacă mă creditează un an. Dacă îmi merge bine, plătesc maşina, dacă nu, i-o restitui şi pierd banii de avans şi ce reuşesc să-i mai plătesc lunar. A zis ok şi am făcut târgul. Am achitat maşina şi am folosit-o până anul trecut, când am donat-o unei familii cu şapte copii”, povesteşte Cornel, scrie monitoruldesuceava.ro
-
Primul meu job – Loredana Butnaru, general manager Miele România – VIDEO
Bineînţeles, realitatea a fost puţin diferită – primul job mi-a fost oferit prin intermediul căţelului.
La vremea respectivă ieşeam cu el la plimbare prin parcul Politehnicii, unde se formase o adevărată comunitate de proprietari de căţei.Aşa am ajuns să o cunosc pe cea care avea să îmi devină şefă, era o doamnă proprietară a unei firme de import şi distribuţie a jucăriilor Lego.