Pentru a face faţă crizei, România a devenit dintr-o dată, în 2009, unul dintre principalii clienţi ai FMI din Uniunea Europeană. FMI a decis să pună la dispoziţia autorităţilor fonduri de 12,95 miliarde de euro, printr-un acord stand-by pe doi ani, iar Comisia Europeană 5 miliarde de euro. De la Banca Mondială România a accesat 1 miliard de euro, în cadrul pachetului de finanţare externă, iar de la BERD încă 1 miliard de euro.
„De ce are nevoie România de acest acord, de aceşti bani?“ a fost o întrebare repetată aproape obsesiv la începutul crizei. Oficialii români au declarat de mai multe ori că acordul este „preventiv“, o „centură de siguranţă“. Însă o parte din banii de la FMI au ajuns, atipic, şi în buget, devenind soluţia de plată a salariilor şi pensiilor. Prin încheierea acestui acord autorităţile au susţinut că vor asigura relansarea economiei, însă reţeta FMI de reducere a cheltuielilor bugetare a lăsat puţin spaţiu pentru investiţii publice de amploare, persistând încă semne de întrebare în ceea ce priveşte eficienţa programelor cu instituţia. Totuşi, condiţiile impuse de FMI au fost mai puţin dure decât în acordurile precedente.
Şi, după acest acord istoric, au mai urmat două acorduri stand-by, de această dată preventive, adică fără să mai luăm bani de la FMI.
După şapte ani, România a reuşit să dea înapoi toţi banii împrumutaţi în 2009 de la FMI şi a mai rămas cu o parte din datoria la Comisia Europeană şi la Banca Mondială, rambursarea făcându-se în tranşe. Iar datoria externă totală (publică şi privată) a scăzut în ianuarie 2016 sub 90 miliarde euro, pentru prima dată după 2009, şi a ajuns sub 60% din PIB. „FMI nu a discutat iniţial cu guvernul creşteri de impozite şi taxe pentru 2009, însă, dacă lucrurile se vor schimba în mod semnificativ, pot fi renegociate anumite conditionalităţi şi targeturi. Autorităţile trebuiau să revizuiască în doi ani sistemul de salarii şi pensii în sectorul public, precum şi procedurile de monitorizare şi control pentru companiile de stat. Va readuce acest pachet financiar încrederea investitorilor străini? Cursul de schimb va fi mai stabil? Vrem să ne asigurăm că economia va fi mai stabilă. Acest pachet nu este atât de mult destinat pieţelor, cât economiei“, spunea, după prima vizită la Bucureşti, în contextul parafării acordului, Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI în România.
Însă, chiar şi cu acest acord şi cu banii de la finanţatorii externi, au urmat ani dificili. Au existat şi majorări de taxe şi tăieri de cheltuieli. Pe durata acordului cu FMI parafat în 2009, pe doi ani, economia nu a reuşit să scape din groapa recesiunii, a experimentat doi ani de ajustări dramatice, concretizate în disponibilizări, tăierea salariilor bugetarilor cu 25% şi majorarea TVA. Iar companiile de stat au continuat să înregistreze pierderi uriaşe şi să genereze arierate.
Realitatea economică nu a contenit să ia prin surprindere atât instituţiile financiare internaţionale, cât şi autorităţile române, estimările optimiste privind creşterea economică fiind corectate din mers de mai multe ori pe an. Iar creşterea fragilă a economiei a rămas în top pe lista dezamăgirilor FMI.
Din împrumutul de la FMI parafat în 2009, de aproximativ 12 miliarde de euro, la buget au ajuns 2 miliarde de euro, cea mai mare parte intrând la rezerva BNR. În schimb sumele primite de la Comisia Europeană, de circa 5 miliarde de euro, au fost direcţionate numai către Finanţe, la fel ca şi banii de la Banca Mondială.
În consecinţă, cea mai mare parte a împrumutului contractat în 2009 de la FMI a fost rambursată din rezervele valutare ale BNR, nu de la buget, şi nu au existat constrângeri legate de rambursarea împrumutului, având în vedere că rezervele valutare au oscilat în jurul a 30 miliarde euro. Având în vedere incertitudinile care persistau pe pieţele financiare, era cu siguranţă de preferat ca rezervele valutare să rămână la un nivel ridicat.
Împrumutul record contractat de România de la finanţatorii externi a ajuns la scadenţă în 2012, an în care Banca Naţională şi Ministerul Finanţelor au început să ramburseze ratele aferente tranşelor primite de la FMI. Până atunci, timp de trei ani, autorităţile au plătit doar dobânzi aferente împrumutului. Dobânda annuală plătită la FMI a fost de 3,5%, calculată la soldul tragerilor efectuate până la data respectivă şi nerambursat, costul fiind comparabil cu cel al resurselor primite de la CE. Banii împrumutaţi de la Comisia Europeană au început să fie restituiţi de Ministerul Finanţelor începând cu anul 2015, prima rată fiind de 1,5 miliarde euro.
În 2011, România a continuat să facă apel la ancora FMI pentru a-şi asigura credibilitatea pe pieţele externe, însă relansarea economiei a rămas firavă, privatizările au fost tergiversate, termenele stabilite pentru selecţia managerilor privaţi au fost mult decalate, iar reformele structurale au fost întârziate.
Rezultatul după cei patru ani de acord cu FMI (2009-2011 şi 2011-2013): România a ajuns să fie „macrostabilizată“ (deficitul bugetar şi deficitul de cont curent s-au ajustat, inflaţia a scăzut), dar „letargică“. Au fost doi ani de cădere liberă, în 2009 şi 2010, apoi a venit 2011 cu un avans al PIB de 1,1%, pentru ca în 2012 economia să crească cu doar 0,6%. Economia a revenit pe plus, dar întrebarea care persista era când vor simţi românii „ieşirea din criză“, când cifrele seci şi reci ale economiei din statistici vor fi resimţite de oameni în buzunare, în îmbunătăţirea nivelului de trai. FMI s-a remarcat printr-o anumită flexibilitate în negocierile cu autorităţile române, pe parcursul acordurilor din ultimii ani, susţinând în mod constant acordarea de derogări pentru neîndeplinirea ţintelor.
În 2013, FMI a avizat încheierea „cu succes“ şi a celui de-al doilea acord stand-by consecutiv, după o prelungire de trei luni cauzată de ratarea unor ţinte şi de întârzierea reformelor, acceptând şi de această derogări.
Şi a mai urmat un acord cu FMI, al treilea consecutiv, fără succes, întrucât guvernul nu şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate. Acordul a ajuns într-un punct nevralgic după măsurile de relaxare fiscală anunţate de guvern şi a fost mai mult suspendat, până a expirat la termen.
Şi cum România a ajuns unul dintre cei mai mari clienţi ai FMI din UE, care continuă în mod atipic să beneficieze şi de asistenţa tehnică şi financiară a Băncii Mondiale şi se află pe podium ca volum al investiţiilor în portofoliul BERD, fiind şi un client important al Băncii Europene de Investiţii, şefii FMI, Băncii Mondiale, BERD şi BEI au ajuns în 2013 în România să-şi verifice unul dintre cei mai mari debitori. Interesul celor patru mari finanţatori multilaterali nu este întâmplător privind prin prisma expunerilor pe care le-au acumulat.
România a intrat în 2013 pe radarul şefilor marilor instituţii financiare internaţionale, Christine Lagarde, şefa Fondului Monetar Internaţional (FMI), Jim Yong Kim, preşedintele Băncii Mondiale, Sir Suma Chakrabarti, preşedintele Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), şi Werner Hoyer, preşedintele Băncii Europene de Investiţii (BEI), ajungând la Bucureşti.
După ce a cerut timp de două decenii privatizare, restructurare şi austeritate, în 2013 FMI a ajuns să vorbească despre creştere economică şi consum.
Consumul, exporturile şi investiţiile sunt cele trei „locomotive“ care ar trebui să alimenteze creşterea economică a României. Şi, un detaliu important: este nevoie de echilibru între cei trei piloni de creştere. De ce? Deoarece dependenţa de o singură „locomotivă“ poate duce la dezechilibre care sunt foarte greu de gestionat. Acestea au fost ingredientele-cheie ale mesajului şefei FMI la Bucureşti, Christine Lagarde, în 2013.
Ceva inedit? Înainte de izbucnirea crizei economice mondiale actuale, timp de zeci de ani, FMI avea ca mesaj principal austeritatea. Acum, FMI a ajuns să vorbească despre consum şi despre creşterea economică, care, din păcate, se lăsa aşteptată în Europa. În toată istoria relaţiilor României cu FMI programele cereau în primul rând privatizarea şi restructurarea companiilor de stat cu pierderi. Apoi, vorbeau de deficite bugetare şi nu insistau pe creşterea economică. Acum s-a schimbat, oarecum, abordarea.
România a parafat trei acorduri succesive cu FMI, dintre care ultimele două preventive, pentru că nu a putut să facă faţă şocurilor externe, deşi era stabilizată macro şi pentru că nu a reuşit să finalizeze singură reformele structural. După cel de-al treilea acord consecutiv cu FMI, care a expirat în toamna anului trecut, urmează o pauză, România încercând să stea pe propriile picioare, fără „certificatul de credibilitate“ de la FMI. Rămâne de văzut dacă antecedentele derapajelor economice interne din perioadele în care România nu a fost monitorizată de partenerii externi vor deveni din nou realitate.
