BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Săracele startup-uri

    Am citit recent o remarcă foarte interesantă: YouTube a pornit iniţial ca un serviciu de anunţuri matrimoniale (în fine, e un fel de-a spune politicos “dating service”) care permitea utilizatorilor să posteze secvenţe video. Am început să caut o sursă alternativă şi tot ce-am găsit a fost tradiţionala istorie cu Chad Hurley şi Steve Chen, care au avut o idee genială şi toată istoria arhicunoscută din 2005 încoace. Până la urmă am găsit un articol publicat de USA Today în noiembrie 2006, unde este menţionat şi al treilea fondator, Jawed Karim, care povesteşte că iniţial au pornit un sit numit “Tune In Hook Up”, care n-a avut succes. Două evenimente petrecute cu un an înainte au stat la baza schimbării de orientare a serviciului: celebrul “accident vestimentar” suferit de Janet Jackson în showul de la Super Bowl şi tsunamiul din Asia. Oare publicul ar putea fi interesat de imagini de amator sau scurte secvenţe preluate de pe canalele oficiale? Au schimbat puţin softul, au ales un nume nou şi au încercat varianta aceasta. A mers şi a devenit un succes. Abia apoi au intervenit milioanele de la Google.

    Morala acestei istorii este că modelul de antreprenoriat s-a schimbat radical faţă de epoca dot-com, când totul se lansa în stil mare, cu listări rapide la bursă, milioane investite aproape instantaneu şi petreceri de lansare fastuoase, urmate de regulă de falimente dureroase. De ce s-a schimbat? Nu doar faptul că marea cădere a dot-com-urilor din 2000-2001 i-a făcut pe investitori mult mai precauţi. Un rol important l-a jucat “democratizarea tehnologiei” datorită preţurilor mai accesibile şi succesului produselor free software şi open source. Micile startup-uri s-au reîntors în garaj, unde îşi puteau încerca ideile cu bani puţini şi software pe gratis. Apariţia serviciilor de cloud computing a completat formula, pentru că ele permiteau micilor firme să testeze pe viu aplicaţiile online şi să sondeze preferinţele clienţilor fără să fie nevoite să investească într-o infrastructură costisitoare.

    În aceste condiţii, “n-ai reuşit, încearcă din nou” nu mai era un joc pe viaţă şi pe moarte, ci un exerciţiu de schimbare rapidă, de adaptare continuă la ceea ce părea să fie mai atractiv pentru public. Pentru mulţi, o activitate de timp liber, dovadă fiind faptul că Hurley şi Chen lucrau pentru PayPal când au pornit YouTube.

    Nu e greu de observat că mişcarea free software a fost importantă nu doar pentru faptul că furniza programe gratuite, ci şi pentru că a propus o metodologie inovatoare. Unul dintre principiile de bază ale dezvoltării Linux, “Release early. Release often. And listen to your customers” (Publică devreme. Publică des. Şi ascultă-ţi utilizatorii), a fost adoptat de tot mai multe firme la început de drum, pentru care a publica uneori versiuni noi de mai multe ori pe zi nu mai era ceva extravagant. Pe de altă parte, o metodologie înrudită şi cunoscută sub numele de “dezvoltare agilă” sugera realizarea cât mai rapidă a unui prototip minimal, dar funcţional, pe baza căruia să se obţină cât mai curând posibil opiniile şi sugestiile utilizatorilor. În acest model, schimbarea liniei de dezvoltare în funcţie de reacţia utilizatorilor este nu doar acceptată, dar chiar încurajată. Pentru micii antreprenori, şi această metodă a constituit o sursă de inspiraţie, astfel încât varianta de a lansa cât mai devreme un produs minimal şi de a găsi câţiva utilizatori interesaţi, care să furnizeze feed-back, a devenit o metodă răspândită.

    Desigur, marile companii nu procedează aşa. Acestea de obicei îşi propun un produs şi îi planifică riguros dezvoltarea astfel încât să iasă pe piaţă cu ceva perfect. Însă, pentru un startup cu resurse puţine, metoda nu este abordabilă. Preferă să lanseze repede un produs nefinisat şi să încerce piaţa, să afle ce-şi doresc clienţii, să-l schimbe sau să-l abandoneze fără remuşcări, fără să-şi irosească resursele într-o direcţie care se poate dovedi greşită. Diferenţa este că un startup nu are de protejat o reputaţie. La urma urmei, în caz de eşec îşi poate permite să-şi ceară scuze. Şi totuşi, s-a aflat că şi unele firme consacrate utilizează această metodă, dar nu sub brand propriu.

    S-a găsit şi un teoretician pentru această strategie. Antreprenorul Eric Ries o popularizează încă din 2008 sub numele de “Lean Startup” şi peste câteva zile îi va apărea cartea cu acelaşi nume. Deşi câteva firme precum DropBox şi Aardvark (cumpărată recent de Google) sunt succese pe care Ries le revendică, mi se pare evident că nu el a inventat metoda.

  • Sirtaki

    Am fost la Fontana di Trevi, un loc magic nu pentru că este în Roma şi arată aşa cum arată, ci pentru ceea ce reprezintă: o mare de oameni de toate naţiile unde eşti acceptat şi îţi găseşti locul fără a-i deranja pe ceilalţi şi unde ai parte de clipa ta de vrajă; este locul unde începi să crezi cu adevărat că lumea de astăzi mai are, poate, o şansă. Acolo am văzut Lumea.

    Am fost la Notre Dame, unde am putut vedea Credinţa: un tânăr pierdut, la modul cel mai frumos şi elegant, în rugăciune – mi-a părut rău atunci că nu sunt pictor, este una din cele mai delicate imagini din amintirile mele.

    Am fost în ultima încăpere a castelului Sant’ Angelo, unde am trăit Povestea – o istorie pe care mi-au spus-o doi actori, în iatacul personal al unui papă.

    Anul acesta am învăţat ce înseamnă temeinicia, puterea unei naţii. Dar înainte de a vă povesti ce şi cum trebuie să vă aduc aminte de un sondaj, recent publicat, al fundaţiei “Future Studies”, care a întrebat 15.000 de oameni din 13 ţări europene cât de fericiţi sunt şi cât de mulţumiţi de viaţa pe care o au. Grecii au ignorat că trăiesc într-una din cele mai afectate ţări de criză şi au spus, 80 din 100, că sunt mulţumiţi cu viaţa lor. Dacă aş fi citit asta la plecarea în Grecia, aş fi zis că nu-i adevărat.

    Am citit la întoarcere şi cred că sondajul acela are dreptate. Şi mai cred că avem de învăţat, noi, românii, ca popor, din experienţa grecilor.

    O seară caldă de vară în, poate, cea mai ciudată insulă a Greciei; un balamuc britanico-germano-româno-elen, într-un peisaj de vis. Într-un local, un ins gras, cu fes neaoş, sparge farfurii şi trasează dâre arzânde de spirt printre care dansează o Fătucă Blondă, care şi cântă. Terasa plină de britanico-germano-eleni, aşa că românii mai bat faleza. Spre miezul nopţii britanico-germanii trag un ultim Zorba, mânaţi de Fătuca Blondă (care cântă char bine!) şi merg apoi să se culce.

    Evident uşurată după retragerea lor, terasa devine mai primitoare, aşa că vin şi românii, îşi iau ceva de băut şi se uită, cuminţi, la spectacol. Spectacolul este aşa: masă de greci zgomotoşi; nu poţi să nu-l remarci pe Tânărul Evident Atras de Cântăreaţă, care cântă şi se agită corespunzător. Protipendadă locală, din cei care închiriază bărci. Undeva mai spre spate, Şmecherul Elen Suprem: tricou negru cu mânecile suflecate extrem, blugi evazaţi şi bocanci de rocker ghintuiţi, tunsoare castron şi moţ susţinut de o mică bijuterie, pe frunte ochelari de soare cu ramă albă. Lângă el e Personajul Insignifiant, slab, pantofi albi de sport, “fake”, brunet din categoria aceea de inşi care au barbă chiar şi proaspăt bărbieriţi; nu prea băutor, berea din halbă a scăzut cu vreo două degete în trei ore. Şmecherul Suprem simte muzica din plin, ba chiar, la un moment dat, îl energizează pe insul din faţa lui, care nu aplauda suficient de convingător performanţele fetei blonde.

    La un moment dat localnicii încep să danseze; petrecerea este acum pentru sufletul lor. Vine o fată care dansează cu nişte paşi ciudaţi, à la Bejart, pe ritmuri greceşti; interesant. Mai cântă un tânăr dintre cei ce închiriază bărci, iar Tânărul Evident Atras de Cântăreaţă are parte de experienţa supremă – dansează cu Ea.

    Pe urmă Personajul Insignifiant iese să se producă şi-l văd mai bine: tricou negru cu Che Guevara, blugi cu două numere mai mari, pantofii în continuare “fake”, barba parcă îi mai crescuse între timp. Şi Personajul îmi oferă cel mai frumos, energic, delicat, fluid sirtaki pe care l-am văzut vreodată. Face mişcări largi, se roteşte cu braţele deschise, bate pământul cu palma, ba la un moment dat face şi un salt de gimnast, fără să pară gimnast sau ridicol. I-am filmat sau fotografiat pe toţi cei de mai sus; singur, dansul Personajului nu l-am filmat, ar fi fost o impietate. M-am mulţumit să-l privesc şi să şoptesc “uau” atunci când a terminat.

    Dansul acela m-a făcut să înţeleg ce înseamnă temeinicia unei naţii. Personajul Insignifiant devine Personajul Etern. Nu-i pasă de finanţe, de agenţii de rating, de deficite şi de cheltuieli bugetare. Avea lumea lui şi lumea lui era bună. Avea dansul, avea slujba lui sau poate mica lui afacere, era amic cu Şmecherul Elen Suprem, bea două guri de bere pe seară. Sigur simţea criza, pentru că toată Grecia era cumva maculată de criză, dar el dansa, cu braţele deschise, sirtaki.

    Uitaţi-l pe Zorba şi pe Anthony Quinn şi bateţi insulele greceşti în căutarea Personajului Insignifiant, poate veţi avea norocul să-l vedeţi dansând.

  • Un preşedinte jucător

    Dacă mai exista cineva care nu ştia cine e Steve Jobs şi ce e Apple, a avut ocazia în ultimele zile să afle cu lux de amănunte. Însă pentru cei ce ştiau deja, întrebarea care le-a pus probleme a fost una mai concretă: ce se va întâmpla de acum încolo cu Apple. Cum va evolua compania fără vizionarul care a fondat-o şi a adus-o în două rânduri pe culmile gloriei? Desigur, Apple şi Jobs par un binom indestructibil, iar Apple fără Jobs pare celor mai mulţi cam ca Stanley fără Oliver. Dacă de obicei comentariile privind ştiri legate de Apple erau pline de speculaţii, de data aceasta cele câteva zeci de analize pe care le-am citit s-au dovedit foarte rezervate, iar concluziile mi s-au părut convergente către un fel de “om trăi şi om vedea”.

    Totuşi, ceva mi s-a părut straniu: în majoritatea articolelor, personalitatea lui Jobs este evocată într-un stil care aduce a necrolog. Dar Jobs n-a murit. Mai mult chiar, Steve Wozniak (care îl cunoaşte foarte bine pe Jobs) e de părere că nu problemele de sănătate l-au determinat să facă acest pas, ci un soi de oboseală psihică, combinată cu decizia autoimpusă de a se desprinde de un job
    care-i consumă tot timpul şi toată energia.

    Însă impresia mea este că această retragere este începutul unui proces de succesiune care nu se termină cu numirea lui Tim Cook în funcţia de CEO.

    Situaţia mi se pare oarecum similară cu cea în care un prim-ministru demisionează pentru a ocupa funcţia de preşedinte. Şi, într-adevăr, Jobs devine preşedinte, adică Chairman of the Board. Dar este cât se poate de clar că Jobs nu va fi un preşedinte “de onoare” şi că va conduce în continuare compania pe linia viziunii sale, chiar dacă nu va mai fi implicat în treburile de zi cu zi. De fapt, Jobs a avut lungi perioade de timp când a lipsit de la conducerea Apple şi totuşi compania a dus-o cât se poate de bine. Anul acesta lipseşte încă din ianuarie (exceptând apariţia de la conferinţa WWCD) şi Tim Cook a condus compania în tot acest timp. Aşadar, asistăm de fapt doar la oficializarea unei stări de fapt şi nimic mai mult. Totul va merge în continuare ca şi până acum: Jobs cu viziunea şi Cook cu punerea ei în practică.

    Şi dacă tot viziunea lui Jobs va fi linia directoare pentru Apple, poate ar fi ceva de speculat pe tema aceasta. Mişcările viitoare ale companiei din Cupertino şi strategia de ansamblu au fost mereu secrete bine păzite, aşa că informaţiile sunt puţine. Poate vom afla mai multe când biografia lui Steve Jobs (autorizată de acesta) va vedea lumina tiparului. Bob Cringely are mari aşteptări de la această carte, mai ales datorită faptului că este scrisă de Walter Isaacson, autorul unei recent apărute biografii a lui Albert Einstein, iar faptul că Jobs a insistat ca apariţia să fie planificată pentru noiembrie anul acesta (în loc de martie 2012) pare să sublinieze importanţa pe care i-o acordă. Poate că va aduce clarificări importante, dar până atunci nu ne putem bizui decât pe ce ştim deja. Iar istoria Apple pare să dezvăluie un şablon interesant, pe care am putea să ne bazăm pentru a desluşi ce mai urmează.

    În 1976 apărea Apple I, realizat din punct de vedere tehnic de Steve Wozniak. Însă ideea de a realiza şi comercializa un computer de uz personal gata asamblat a fost a lui Jobs. Existau deja computere de acest gen, dar erau destinate pasionaţilor dispuşi să le asambleze singuri. Jobs a considerat că dacă sunt gata asamblate şi dotate cu ceva software util, se vor găsi mulţi clienţi. Şi s-au găsit, mai ales pentru Apple II. În 1984 apărea Macintosh şi din nou constatăm că existau deja computere personale cu interfaţă grafică (create de specialiştii de la Xerox PARC), dar Jobs le-a intuit potenţialul comercial: compact, relativ ieftin, simpatic şi uşor de utilizat, Mac-ul a democratizat informatica. În 2001 apărea iPod şi e uşor de văzut că povestea se repetă: fără a fi o idee nouă, Apple a “reinventat-o” prin design şi ergonomie, plus un ingredient care s-o facă populară (vânzarea de piese muzicale la bucată). La fel s-a întâmplat cu iPhone (Nokia producea deja telefoane inteligente) şi apoi cu iPad şi iCloud.

    Dacă acesta este tiparul, atunci probabil şi alte tehnologii existente vor fi preluate şi reinventate prin inovaţie, design, ergonomie, marketing şi “buzz”. Primul candidat este televizorul, dar este vreme şi pentru prăjitorul de pâine. Jobs nu este nemuritor, însă legenda îi va supravieţui şi îi va ajuta pe cei de la Apple să convingă publicul că viaţa n-are sens fără noul frigider hi-tech cu un măr în frunte.

  • Restitutio dezintegrum

    Poate că vina statul român nu ar fi fost aşa de mare dacă nu ar fi făcut nimic în problema retrocedărilor şi ar fi tranşat problema simplu cu un “nu avem bani”. Complicaţiile, inechitatea şi viciile au apărut atunci când diferitele guverne au încercat să îi despăgubească în natură, numerar sau în acţiuni la Fondul Proprietatea pe foştii proprietari.

    Trebuie adăugat că pentru a-i despăgubi pe foştii proprietari pentru imobilele şi terenurile confiscate de comunişti, statul român ar avea nevoie de 21 de miliarde de euro, sau 15% din Produsul Intern Brut, efort uriaş pentru un stat care se împrumută de la FMI pentru a-şi acoperi deficitele.

    Că despăgubirea foştilor proprietari este un act ratat pentru statul român, un restitutio dezintegrum, cum mi-am intitulat textul, o demonstrează nenumăratele sentinţe date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care este condamnată încălcarea dreptului la proprietate, iar statul român este pus să plătească, o demonstrează recenta arestare pentru luare de mită a lui Remus Baciu, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), o demonstrează anunţurile lipite strâmb pe stâlpii din faţa sediului ANRP prin care persoane private cumpără cu banii jos dosare de despăgubire, o demonstrează Ionuţ Popescu şi Călin Popescu- Tăriceanu, care, deşi nu au nicio legătură cu procedura de despăgubire, nu s-au ferit să cumpere acţiuni la Fondul Proprietatea de la foşti proprietari când Fondul nu era listat încă la Bursă.

    În primăvara acestui an, aflat la aceeaşi masă cu oficiali ai CEDO, ministrul justiţiei Cătălin Predoiu a recunoscut o evidenţă: “Modalitatea în care statul român a încercat în ultimii douăzeci de ani să rezolve problema restituirii proprietăţilor a fost un eşec. Principala cauză a insucceselor a fost instabilitatea politică care a dus la instabilitate legislativă. Înclin să cred că, atunci când s-a pornit, s-a greşit asupra concepţiei strategice şi s-a încercat «restitutio in integrum». A fost o eroare acest lucru, trebuie să existe o limitare a restituirilor. De asemenea, lipsa unui criteriu de cuantificare a despăgubirilor a făcut din CEDO un agent imobiliar responsabil de evaluarea proprietăţilor”.

    Eşecul s-a adâncit odată cu centralizarea procesului de despăgubire care a avut loc în 2005 şi care a fost parafată prin înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Prin înfiinţarea ANRP, premierul de atunci Călin Popescu-Tăriceanu a mutat controlul asupra procedurilor de retrocedare de la primăriile şi prefecturile din teritoriu la Centru – în Bucureşti. Astfel, o singură instituţie publică, a cărei conducere este numită prin ordinul Guvernului şi pe criterii politice (actualul preşedinte Crinuţa Dumitrean e susţinut de PD-L), a ajuns să centralizeze toate zecile de mii de dosare de despăgubire, să le evalueze şi, în final, să emită deciziile de despăgubire. Deşi guvernanţii au motivat existenţa ANRP prin urgentarea procedurii de despăgubire, după cinci ani de funcţionare a acestei instituţii persoanele apropiate puterii au fost principalii beneficiari şi mai puţin moştenitorii foştilor proprietari care aşteaptă de ani de zile să fie despăgubiţi.

    Bilanţul celor cinci ani de funcţionare arată astfel: ANRP a plătit în numerar 592 mil. lei către aproape 4.000 de persoane, în timp ce numărul solicitărilor se ridică la peste 20.000, iar suma totală revendicată se ridică la 2 miliarde de lei. Autoritatea a dat peste 11 miliarde de acţiuni la Fondul Proprietatea. Peste 170.000 de dosare au primit decizie de compensare în instanţă, însă mai puţin de 20.000 au ajuns în stadiul de a primi certificat de despăgubire.

    Centralizarea procedeului de despăgubiri a permis unor persoane, printre care se află şi apropiaţi ai actualei puteri, să speculeze blocajul şi nenumăratele amânări intervenite în listarea Fondului Proprietatea şi să cumpere la preţuri de chilipir drepturile de despăgubire de la foştii proprietari. Fostul director general al Fondului Proprietatea Ionuţ Popescu, un apropiat al PD-L, a cumpărat peste 16 milioane de acţiuni la Fond. Şi Călin Popescu-Tăriceanu, cel care a semnat documentul de înfiinţare al Fondului Proprietatea şi nenumărate acte legislative, a recunoscut că cumpărat acţiuni la Fondul Proprietatea de la foşti proprietari.

    Având acces la informaţii privilegiate privind mersul evenimentelor (listarea Fondului, iniţierea unor noi legi sau ordonanţe de urgentă care reglementau activitatea Fondului), persoanele din cercurile puterii, a căror identitate sursele evită să o divulge, au ajuns să deţină pachete importante de acţiuni la Fondul Proprietatea.

    Cum statul român mai are pentru despăgubiri acţiuni de 150 mil. euro la Fondul Proprietatea, adică 10% din FP, iar orice despăgubire acordată în numerar sapă adânc în deficitul bugetar, tare mi-e teamă că zecile de mii de dosare de despăgubire vor ajunge să zacă în beciurile ANRP fără ca proprietarii să îşi mai găsească vreodată compensare.

  • Sorin Pâslaru, ZF: Trei miniştri şi trei bugete: toate greşite

    Bugetul pe 2009, propus sub administrarea lui Gheorghe Pogea, a eşuat la mare distanţă faţă de realitate, chiar sub oblăduirea FMI: a mizat în ianuarie 2009, când valul crizei era deja de 10 metri, pe o creştere economică de 2% şi venituri în creştere cu 18% (! ), dar a fost minus 7% la PIB şi minus 6% la venituri faţă de anul anterior. (Daca BNR nu scade accelerat dobanda, bugetul esueaza)

    Fiind an electoral – alegerile prezidenţiale, deşi veniturile nu s-au făcut, cheltuielile nu au fost reduse corespunzător, ci chiar au fost majorate, cele de personal crescând cu 7%. Rezultatul? Deficit bugetar de 7,4% din PIB, aproape dublu faţă de cel din 2008 de 4,8%. Bugetul pe 2010, propus sub administrarea lui Sebastian Vlădescu, a fost construit pe o creştere economică de 1,5%, cu toate că erau semnale evidente că nu-şi revine consumul, dar PIB-ul a fost în continuare pe minus, de aproape 2%. (Marele pariu pentru 2009: vor creste veniturile la buget cu 18%?)

    Pe plus de 7% au fost prognozate şi veniturile, complet irealist. Cheltuielile angajate odată făcute, în mai 2010 statul a constatat subit că nu mai are bani, a tăiat salariile şi a majorat TVA într-o noapte provocând recăderea economiei într-o depresie din care nu a ieşit nici acum. Foarte bună prognoza, foarte bun ministrul. A reuşit să întoarcă economia cu patru ani înapoi.

    Bugetul pe 2011, propus sub Gheorghe Ialomiţianu şi certificat de 100 de ori pe parcursul anului că va fi respectat, prevede o creştere de 1,5% a PIB pentru 2011.

    Ieri însă Finanţele au anunţat că în această lună va veni la Bucureşti o delegaţie a FMI să discute bugetul din perspectiva unei noi ţinte de creştere pentru 2011, cea de 1,5% fiind sub semnul întrebării.

    Cât despre 2012 prognozele băncilor sunt mult mai pesimiste decât cea a Comisiei de Prognoză de 4%, mergând şi spre 2%. Noroc că de această dată cheltuielile pentru 2011 au fost prevăzute egale cu cele de anul trecut, adică de 200 miliarde de lei (47,6 mld. euro).

    Sigur, în toate aceste cazuri cei trei miniştri pot veni să spună că, dintr-o dată, condiţiile externe au devenit mai dificile. Dar nici după primul an în care bugetul a eşuat lecţia nu a fost învăţată, nici după al doilea şi se dovedeşte, iată, că nici după al treilea. În 2009, când deficitul ameninţa să urce la 10% din PIB, a fost aplicată soluţia zilelor de concediu fără plată. În 2010 a fost majorat TVA. Ce va fi în 2011? Care este efectul acestor bugetări greşite? Simplu: acumularea de datorie publică. Când angajezi deja cheltuieli şi nu ai venituri, acoperirea lor se face doar majorând datoria publică.

    Iar datele arată că datoria publică a crescut de la 27 miliarde de euro în decembrie 2008 la 45 miliarde de euro în iulie 2011. Practic, în fiecare din cei doi ani în care a eşuat bugetul statul român a adăugat la datoria publică încă 9 miliarde de euro ca să funcţioneze. În general este bine să nu îi întrebi pe miniştri sau pe preşedinte de ce nu au făcut până acum ce au spus sau ceea ce spun că vor face de acum încolo că îi enervezi. Ei preferă să îţi vorbească mereu şi mereu despre ceea ce vor face. Dar la Finanţe este mai complicat – o dată ce îţi asumi un nivel al veniturilor şi angajezi cheltuieli, orice eroare în minus majorează deficitul bugetar şi datoria publică. Aproximările costă. Din acest punct de vedere, presa urrmăreşte din păcate mai puţin banii şi bilanţurile de venituri şi cheltuieli şi mai mult declaraţiile.

    Deşi abundă abuzurile, mai ales la capitolele cheltuielile cu bunurile şi serviciile, eşecul pe atragerea de fonduri europene este total, iar din punct de vedere macroeconomic de trei ani de zile economia se zbate în recesiune, mai mult decât orice altă ţară din UE, actuala putere este mult mai puţin criticată decât cele dinainte. Multe relatări au început să fie de tip Monitorul Oficial – guvernul a decis, a hotărât, legea X a fost schimbată. Este de înţeles atunci cum de ţintele nu sunt atinse trei ani la rând. Când nu te bate nimeni la cap, poţi să ajustezi barca din mers şi cu 90 de grade, chiar cu riscul de răsturnare.

  • Sorin Pâslaru, ZF: Ţara îşi pierde oamenii. Cum de a ajuns România între Somalia, Jamaica, Afganistan şi Nigeria?

    Pentru cei două milioane de români plecaţi la muncă, adică o treime din forţa de muncă activă între 20 şi 40 de ani, apartenenţa la spaţiul românesc nu mai contează decât ca posibilitate de stabilire în Europa fără restricţii. E o ţară care îşi ignoră cetăţenii. A uitat de ei.

    Este dramatic cum o ţară cu un PIB per capita de 7.000 de euro, în NATO şi Uniunea Europeană, de zeci de ori mai bogată decât Somalia, Jamaica sau Afganistan şi-a pierdut semnificaţia ca organizaţie pentru cetăţenii săi.

    Apatrizi. Sunt pierduţi ca forţă de muncă, ca şi consumatori de ziare, de pastă de dinţi sau de contribuabili la buget în România. Aceasta este realitatea economiei româneşti – nu îşi poate organiza resursele pentru a-şi hrăni cetăţenii.

    Privind la aceste statistici, văzând casele părăsite din mediul rural, probabil că niciodată în istoria sa poporul român nu a mai avut o stare de dezmembrare fizică şi dezagregare naţională precum cea prin care trece acum. Inexistenţa unui proiect naţional, a unei cât de mici raze de speranţă că peste 10 ani va fi aici altceva îi doboară pe români şi în trimite la depărtare.

    Efectele se vor vedea peste ani şi vor transforma ţara. 100.000 de românce, adică 6% din populaţia feminină între 20 şi 30 de ani, au devenit soţii de italieni. Ţara îşi pierde oamenii.

    Când ungurii, cehii, chinezii, finlandezii sau chiar grecii îşi afirmă identitatea mai ales în aceste condiţii dure, românii şi-o pierd. De parcă acest proiect, al unei naţiuni, cade ca ploaia din cer şi nu este o construcţie care trebuie întreţinută.

    Românii plecaţi afară sunt explicaţia pentru lipsa de presiune pentru administraţia politică. Dacă aceşti două milioane de români, majoritatea de 30-40 de ani, ar fi fără slujbă aici, ar zbura în secunda doi cei care îşi permit astăzi să dea lecţii de reformă deşi sunt de şapte ani la putere. Mulţi se amăgesc că România ar fi în altă parte, că are istorie, că are un rol de jucat, dar realitatea din stradă arată altfel. Datele arată că infracţiunile în străinătate au ajuns o metodă de supravieţuire în masă.

    Modelul începe să semene cu cel african, în condiţiile în care ţări din America Latină au început să progreseze.

    Nu numai numărul mare de infractori în străinătate aduce cu ţări din Africa, ci şi politica marilor puteri de utilizare a liderilor locali pentru exploatarea fără niciun fel de scrupul – ecologic, financiar, de valoare istorică – a zăcămintelor naturale.

    De o săptămână, preşedintele Traian Băsescu dă mesaje peste mesaje de susţinere a unui proiect 80% privat. Este cumva preşedintele angajatul acestei companii şi nu ştim?

    Se răspândeşte tot mai mult la nivelul mediilor de putere din România un cinism la adresa românilor care nu va aduce nimic bun. Când foşti miniştri sunt plătiţi să facă lobby pentru proiecte private – de ce or mai fi având nevoie de atâta lobby şi presiuni în media dacă cei mai înalţi oficiali se declară de acord ?-, este clar modelul. Modelul este ia fiecare cât poate şi îndeasă în conturile din Elveţia. Mai târziu om mai vedea.

    Acest cinism distrugător nu va avea decât efecte de dezmembrare, nu de dezvoltare.

  • Cristian Hostiuc, ZF: Când o să fii tu guvernator, să faci tu asta!

    Ce mai e nou cu criza din Asia, crăpa Rusia, ce facem noi, cum va fi cu Radu Vasile premier, se va înţelege Guvernul cu Banca Naţională etc.? Întrebări uzuale de ziarist. Şi, îmi amintesc eu, că la un moment dat l-am întrebat pe guvernator de ce a schimbat yenii în dolari atunci când România s-a împrumutat în 1996 pe pieţele internaţionale prin obligaţiuni samurai-bond. România luase în două tranşe echivalentul a 900 de milioane de dolari, dar în yeni. Imediat după ce s-a împrumutat, Banca Naţională a făcut un swap, respectiv a transformat yenii în dolari, dar în acelaşi timp a făcut şi operaţiunea inversă pentru scadenţă, respectiv să ia yenii înapoi la cursul din 1996, nu la cursul valutar de la scadenţă.

    Dacă BNR nu ar fi făcut acel swap de valute şi de curs, ar fi câştigat destul de mult, având în vedere că dolarul se apreciase foarte mult faţă de yen, dacă îmi amintesc bine, cu vreo 30%. BNR avea aceeaşi sumă de dolari, dar având în vedere deprecierea monedei japoneze, ar fi avut mai mulţi yeni, deci ar fi rambursat la data scadenţei cât avea de rambursat şi îi mai rămâneau vreo 200 – 300 de milioane de dolari. Şi eu eram mândru de această remarcă, având în vedere că BNR ar fi putut câştiga câteva sute de milioane de dolari. Şi tot îl întrebam de ce a făcut swap-ul, că uite cât ar fi putut câştiga. Iar guvernatorul s-a uitat la mine şi mi-a răspuns: “Când o să fii tu guvernator, să faci tu lucrul ăsta!”.

    Cine îi putea garanta lui că la scadenţă cursul de schimb yen-dolar i-ar fi fost favorabil şi nu defavorabil? “Ce, vrei să vină Curtea de Conturi să ne lege pe toţi, că ne jucăm cu banii, că facem speculaţii pe curs?” Şi mi-a rămas în minte peste ani acest lucru.

    Lumea financiară a trăit între 2000 şi 2008 o perioadă excepţională în care toţi investitorii au avut de câştigat, începând de la bancheri, fonduri de pensii, administratori, bănci centrale, mici investitori, speculatori etc. Diferenţa între ei se făcea între cine câştigă cel mai mult. Pierzătorii erau număraţi pe degetele de la o singură mână. Nimeni nu concepea că ar putea să piardă, era un joc numai cu câştiguri. Era o lume fără risc, erau prea puţini cei care încercau să se acopere pentru cazul în care lucrurile s-ar schimba peste noapte, pentru că preţul pentru acoperirea riscului costa: preţul primei, la care se adaugă preţul ratării oportunităţii.

    Începutul lui 2007 şi tot ce a urmat după aia – falimentul Lehman Brothers, prăbuşirea pieţelor bursiere şi culminând acum cu falimentul unor ţări şi retrogradarea SUA – a scos în evidenţă faptul că totul este un joc cu o sumă nulă. Dacă tu câştigi, altcineva trebuie să piardă.

    Ultimii trei ani de zile au scos la suprafaţă tranzacţii financiare complexe încheiate în birourile unor primării, în sediile unor administratori de pensii sau în palatele luxoase ale dictatorilor. Bancherii de investiţii le-au vândut acestora produse atât de complexe, cu atât de multe variabile, încât nimeni nu a mai înţeles nimic. Citeam zilele trecute în Wall Street Journal cum primării din Franţa s-au împrumutat în franci elveţiani prin intermediul unor instrumente derivate pentru că era mai avantajos atunci, iar acum, când condiţiile de piaţă sunt total diferite, aceste venerabile instituţii sunt practic în faliment. (Probleme în Paradis: aprecierea francului elveţian nelinişteşte Saint-Tropez şi alte oraşe europene) Primăriile din zona Saint Tropez sunt tovarăşi de suferinţă cu românii care s-au împrumutat în franci elveţieni, asta dacă încălzeşte pe cineva.

    Dictatorii africani, în frunte cu Gaddafi, au strâns bani ani de zile în fondurile suverane, tăind din bugetul intern pentru a băga miliarde de euro în produse financiare atât de sofisticate, de nimeni nu le mai dădea de capăt. Fondul Libiei, practic al acelei ţări, a pierdut în câteva zile din primăvara acestui an aproape 90% din valoare, nu mai puţin de două miliarde de dolari, pentru că plasamentele pe care le-a cumpărat la re­co­­mandarea marilor bănci de investiţii, în frunte cu Gold­man Sachs, nu au evoluat “precum li s-a povestit”. Libienilor nu le-a venit să creadă şi au început să ameninţe. Dar piaţa e piaţă.

    De scăderi şi pierderi, atunci când pieţele se întorc, nu sunt scutiţi nici administratorii fondurilor private de pensii. Dacă administratorii îşi pierd jobul sau bonusurile, deponenţii îşi pierd banii lor, economiile strânse an de an. (Scăderea burselor a şters zeci de milioane de euro din conturile de unit-linked şi pensii private)

    Dacă o acţiune scade cu 60% într-o săptămână, în câţi ani poate recupera, având în vedere că aceşti administratori pot obţine doar cu câteva procente mai mult decât indicii bursieri pe care îi au ca etalon?

    De la venirea crizei, în 2008, toate mediile sunt pline de anunţuri privind posibilităţi extraordinare, fabuloase, de câştig, dacă tranzacţionezi pe Forex, pe indici, pe aur, pe toate instrumentele pământului. Această tranzacţionare este în marjă, respectiv pui 1.000 de euro şi tranzacţionezi de 100.000 de euro, deci de 100 de ori. Dacă pariezi că acţiunea se mişcă cu 1% în sus, îţi dublezi banii, deci ai 2.000 de euro. Dar cei care vând aceste instrumente îţi povestesc prea puţin despre faptul că dacă titlul tău scade cu 1%, şi lucrul ăsta se poate întâmpla în 10 secunde, ai pierdut toţi banii. Având în vedere că nu mai sunt oportunităţi mai de câştig peste noapte, foarte mulţi investitori români tranzacţionează pe astfel de platforme în speranţa că vor da lovitura. O dobândă de 4% la euro pe un an sau 7% la lei este prea puţin, nu ajunge să câştige atât de mult încât să ai peste noapte şi maşină, şi penthouse şi să stai pe un yacht şi să vezi cum vin banii de la sine.

    Dacă toţi cei care tranzacţionează pe Forex speră să se îmbogăţească, atunci cum gândesc cei care sunt contrapartida lor? De-abia aşteaptă “să împartă câştigurile cu ei”. Mulţi români s-au curăţat de bani pe Forex din lipsă de noi acţiuni, Bursa şi-a mărit portofoliul de instrumente puse la dispoziţia investitorilor. Dacă cineva s-a plictisit de SIF-uri, Petrom, BRD sau Transilvania, poate încerca să-şi bage banii pe “certificate turbo”, unde pariezi dacă DAX-ul german creşte sau scade. Iar “certificatele turbo” au ajuns la 10% din rulajul Bursei într-un an. Dacă sunt banii tăi, nu e nicio problemă. Câştigi, pierzi, ca peste tot, există o lege a compensaţiei. Nu am auzit ca un investitor numai să fi câştigat. Dar dacă sunt banii altora, pe care tu trebuie să-i administrezi, atunci ai o mare problemă. Iar dacă nu există cineva care să îi tragă la răspundere în faţa “plutonului de execuţie” pe administratorii de bani, de pensii în cazul pierderilor sau să trăiască permanent sub ameninţarea “că te poate închide Curtea de Conturi”, atunci banii vor fi topiţi peste noapte de evenimente, asta dacă nu îţi acoperi permanent riscul şi nu calculezi prima dată pierderea pe care ai avea-o înainte de a visa la câştig.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii

  • Cristian Hostiuc, ZF: Dacă aşteptaţi de la altcineva decât de la voi să aducă creşterea, atunci ea nu va veni

    Dar până la urmă cine face această creştere economică, de unde vine ea, cine-i responsabil? Fiecare dintre noi dă vina pe Băsescu, Boc, Guvern, PDL, BNR, Isărescu pentru faptul că această creştere este aşa firavă, de nici nu se vede. Oricum faţă de trimestrul II din 2010 creşterea este de 1,4%, rezultat destul de bun, în condiţiile în care acel trimestru a fost bun şi indica un trend de revenire economică. Dacă nu venea creşterea TVA din iulie 2010, o măsură care a lovit în plină figură şi a trimis mediul de afaceri la pământ, acum am fi stat mai bine. 24% TVA? Adică un sfert din preţul unui produs este taxa pe valoarea adăugată? Este ucigător atât pentru cei care fac afaceri, cât şi pentru consumatori.

    Atât companiile, directorii, oamenii de afaceri, bancherii, populaţia, investitorii străini, analiştii etc. aşteptăm ca guvernul să aducă creşterea economică, să vină cu măsuri active de relansare economică, să taie taxele şi impozitele etc. Iar guvernul aşteaptă ca întâi să-şi revină companiile private, să facă din nou investiţii, să creeze noi locuri de muncă, să vândă mai mult astfel încât în final să aibă pe ce pune impozit şi să strângă bani la buget. Dacă strânge bani suficienţi, de abia atunci va reduce Guvernul taxele, va mări salariile bugetarilor şi pensiile, va face investiţii mai mari, va da un impuls economiei etc. Preşedintele Băsescu le-a spus oamenilor de afaceri, prezenţi la o conferinţă ZF, că după ce toţi îşi vor plăti taxele la stat, atunci promite că va scădea CAS-ul, taxa cea mai mare pe forţa de muncă, care susţine sănătatea şi pensiile. Iar mediul de afaceri cere ca întâi statul să scadă impozitele şi contribuţiile sociale pe muncă pentru ca apoi ei să poată plăti tot.

    Acum fiecare aşteaptă de la alţii, nu de la el, să vină cu această creştere. În doi ani de criză o parte din oameni au pus ceva bani deoparte, pentru că economisirea a crescut.

    Şi-au amânat şi au tăiat din cheltuieli pentru că nu se ştie ce va fi. Sau aşteaptă preţuri mai bune la apartamente, maşini, electrocasnice, mobilă etc. Astfel, banii stau la bancă, la saltea sau în aur. Pentru că au vânzări reduse, magazinele aşteaptă şi ele până să dea drumul la noi comenzi. Statul nu are de unde să ia TVA, accize. Alt blocaj. Pentru că nu au comenzi producătorii reduc din joburi, salarii, investiţii. Stau cu banii în conturi, nu vor să rişte. Aşteaptă datele statistice lunare, trimestriale, anuale. Blocajul se extinde. Neavând de lucru, oamenii taie din cheltuieli, întârzie ratele la bancă. La fel şi companiile. Toată lumea pierde câte ceva pe parcurs. Unii mai puţin, alţii mai mult dacă pe acest lanţ nu au un mijloc de control al cashului şi al clienţilor.

    Din 2009 încoace pentru că a existat cerere externă, industria a reuşit să aibă rate de creştere substanţiale. Exporturile au mers, s-a întâmplat să iasă la momentul oportun şi modelul Duster care a adus plusul necesar ca să nu fie economia cu minus în faţă în lipsa revenirii consumului intern. Acum exporturile noastre încetinesc pentru că Europa încetineşte şi ea. Oricum şi dacă exporturile îşi reduc turaţia la 10% pe lună de la 30% tot este o mare realizare. Faţă de acum 20 de ani, exporturile au crescut de zece ori. Cât exporta România într-un an pe vremea lui Ceauşescu, acum exportă într-o lună.

    Anul agricol bun a venit din Ceruri şi poate aduce 1 miliard de euro în plus, aşa spune guvernatorul BNR. Numai să aibă cine strânge recolta şi cine o valorifica.

    Dar cine poate trage consumul în sus? Cine poate sparge acel cerc vicios în care fiecare aşteaptă de la celălalt să aducă creşterea. Când Alianţa DA a venit la putere, a introdus cota unică aşa în orb, dar care a declanşat o reacţie pozitivă în lanţ. Apoi s-au mărit salariile la bugetari, au crescut şi în sectorul privat. S-a consumat mai mult. Economia s-a învârtit. Acum Guvernul Boc nu mai măreşte salariile la stat, nici pensiile şi nici nu scade impozitele. În loc să le crească, statul trebuie să-şi reducă cheltuielile că nu mai are de unde să împrumute bani ca să-şi finanţeze întregul aparat. Spune că privatizează şi restructurează, dar în realitate nu face acest lucru.

    Iar peste toate este sentimentul general de neîncredere, nu numai în Boc sau Băsescu, ci în toţi şi în toate, în ce se întâmplă în jurul nostru, în Europa, în America, în lume. Cum nu se poate mai prost.

    Se zdruncină sisteme, aşa că nu mai avem ancore şi modele externe la care să ne uităm fără să punem semne de întrebare. Dacă vrem să creştem, trebuie să ne bazăm de acum mai mult pe noi înşine. Am fost aduşi/primiţi în NATO şi Uniunea Europeană prin forţa evoluţiilor politice. Am şi plătit un preţ economic pentru acest lucru. Dar românii care au intrat în afaceri acum 20 de ani, când a căzut sistemul comunist, s-au bazat pe ei înşişi, din inconştienţă. O parte s-au bazat pe stat când au preluat activele şi afacerile. Dar toţi au căpătat experienţă în lupta cu piaţa, cu consumatorii, cu vitregiile vremurilor, cu crizele. Aşa că revenirea creşterii economice le aparţine. Şi ne aparţine. Boc şi Băsescu au gestionat cât de cât criza asumându-şi cu spatele la zid măsuri de austeritate şi tăieri sinucigaşe politic. Dar nu au forţa şi modelul care să împingă economia înainte. Nu mai aşteptaţi de la ei. Încredeţi-vă în voi şi cereţi de-abia apoi socoteală.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro

  • Un BlackBerry şi o bâtă

    Unii au profitat de ocazie să anunţe că nu mai e mult până ce mişcări de revoltă de tot felul se vor extinde şi în alte ţări, vestind asta cu un aer fie ameninţător-profetic, fie deja cu punga de popcorn în mână. Interesant aici nu e atât mimetismul (previzibil) conţinut în reflexele de genul “pe când şi la noi?”/”să vedeţi ce-o să fie peste câteva luni”, ci faptul că de orice fel de acte contra sistemului e găsit unul şi acelaşi vinovat (statul incompetent din epoca noastră), dar pentru motive total opuse şi incompatibile între ele, iar acelaşi stat e socotit a merita să fie “zguduit din temelii”, de-a valma, atât de vandalii care fură şi distrug magazine în Anglia, cât şi de cavaleri ai fioroasei figuri gen Anders Breivik, anarhişti greci, indignaţi spanioli sau apărători ai fiinţei româneşti dezamăgiţi că nu s-au născut în epoca interbelică.

    Pe rând, cititorul unor astfel de opinii e somat să afle nişte mari secrete ale vremii noastre, care logic se bat cap în cap: 1) faptul că largi categorii ale societăţilor occidentale lenevesc, se înmulţesc, se droghează, se îmbată şi se omoară între ei pe banii statului, atingând extreme revoltătoare acolo unde statul bunăstării e mai dezvoltat, iar poliţia e mai slabă şi evită să-i descurajeze cu gloanţe pe vandali (cum spune comentatoarea americană conservatoare Ann Coulter); 2) faptul că largi categorii ale societăţilor occidentale s-au săturat să fie marginalizate, minţite că munca cinstită le va aduce bunăstare, sfidate de luxul inaccesibil al bogătaşilor, sărăcite de corupţia politicienilor şi de furăciunile bancherilor (cum spune comentatorul politic Peter Oborne de la The Telegraph).

    Pentru revelatorii ambelor mari secrete, rezolvarea problemei ar însemna o schimbare rapidă şi radicală a situaţiei actuale – schimbare văzută şi ea, evident, din unghiuri opuse. Propunerile oferite le cunoaştem deja: 1) desfiinţarea statului social, limitarea imigraţiei şi restaurarea unor valori morale capabile să asigure coeziunea socială, însoţită sau nu de o mână de fier a statului care să-i pună la muncă pe leneşi şi să-i pedepsească exemplar pe eventualii răzvrătiţi; 2) suprataxarea bogaţilor, creşterea cheltuielilor sociale, îngrădirea puterii multinaţionalelor şi a pieţelor financiare asupra politicii statelor şi întoarcerea la o economie “reală”, a micilor întreprinzători şi a protejării capitalului local, în locul celei financiare şi globalizate de astăzi.

    Deşi ambele variante propuse îşi proclamă realismul în raport cu nişte utopii pe care le combat (utopia statului social, respectiv utopia pieţei libere), amândouă sunt nu mai puţin utopice, pentru că se întemeiază pe cunoscuta nostalgie a vârstei de aur, fixată în diverse momente idealizate din trecut – fie epoca lui Margaret Thatcher, când “poliţia era poliţie”, fie epoca anilor ’60, când familia şi educaţia îi călăuzeau bine pe tineri, ori cea dinainte de război, când Europa nu era “metisată” (pentru un excelent repertoriu al idealizărilor trecutului, vezi articolul “We have been here before” din The Economist), fie – în cazul nostru – epoca ceauşistă, când statul asigura, nu-i aşa, locuri de muncă şi ordine publică, ori interbelicul glorios, când tinerii erau patrioţi, modeşti şi religioşi. Numai că trecutul nu mai poate fi înviat şi oferit ca soluţie de viitor: copiii născuţi în Occident ai imigranţilor nu mai pot fi trimişi “înapoi de unde au venit”, fiindcă altă ţară nu au, globalizarea economică şi pieţele financiare nu pot fi desfiinţate peste noapte prin lege, iar tinerii crescuţi în democraţia digitală nu pot fi dezobişnuiţi de ea peste noapte şi forţaţi să se conformeze unor stiluri de viaţă la care înşişi părinţii lor au renunţat.

    Premierul David Cameron a stârnit nu numai opoziţia Twitter şi a Facebook, care au invocat argumentul libertăţii de expresie când el a cerut să fie închise conturile rebelilor, dar şi ironia internauţilor care au făcut paralela între ideea de interzicere temporară a accesului la reţelele sociale şi cenzura de tip chinezesc. E o ironie foarte tristă a istoriei că simboluri ale progresului tehnologic ca BlackBerry sau Twitter au ajuns vehicule ale îndemnurilor primitive la sărit cu bâtele. Dar ea nu poate fi înlăturată blamând prezentul şi susţinând ori că dacă n-ar mai fi reţele online şi smartphone-uri, n-ar mai fi nici huligani cu bâte, ori că accesul la telefon mobil şi internet denotă suficientă bunăstare încât să excludă orice motivaţie a unor frici şi furii colective de genul celor din Europa anului 2011. Asocierea între BlackBerry şi bâtă există şi încă va mai exista, cel puţin până ce comentatorii oripilaţi se vor obişnui s-o vadă aşa cum e în loc să-şi acopere ochii, imaginân-du-şi în locul ei scene dintr-un trecut complet offline.

  • Şahul cu brevete

    Anunţul privind preluarea de către Google a companiei Motorola Mobility a luat lumea prin surprindere şi a generat nenumărate analize şi speculaţii privind viitorul platformei Android, care a avut până acum un ritm de creştere fabulos. Majoritatea analizelor a pornit de la premisa că Google încearcă să adopte modelul practicat de Apple, adică să dezvolte în mod integrat hardul şi softul. În această ipoteză – pe care trebuie să recunosc că am acceptat-o în primele zile – Google ar ajunge să concureze direct cu foştii săi parteneri, adică fabricanţii de telefoane inteligente bazate pe Android. Aceştia sunt foarte numeroşi, dar în rândurile următoare mă voi referi la cei mai importanţi: Samsung şi HTC, adică fabricanţii celor două aparate sub brandul Google, Nexus One şi respectiv Nexus S.
    Scenariul pesimist este că Google va favoriza Motorola prin branding şi printr-o anumită exclusivitate privind noi funcţionalităţi sau versiuni ale sistemului Android, ceea ce va determina Samsung şi HTC să adopte o altă platformă software, varianta cea mai plauzibilă fiind Windows Phone de la Microsoft. Rezultatul previzibil ar fi că Android îşi va pierde avântul şi cota de piaţă. Analiştii au preferat să ignore intenţiile declarate de Google cu ocazia achiziţiei, considerându-le simple exerciţii de PR.

    Acest scenariu are însă un punct slab: presupune că Larry Page (şeful de la Google) este un idiot capabil să-şi tragă singur un glonţ în picior. Or, eu nu am probe în acest sens şi sunt sigur că riscurile au fost atent calculate şi gestionate. Cred că Motorola va funcţiona ca o companie independentă (aşa cum au anunţat oficialii de la Google) şi nu va avea parte de un tratament privilegiat, motivele fiind trei la număr. Primul este că Motorola este deja o companie cu experienţă în platforma Android, care a realizat aparate de succes pe această platformă (telefoanele Droid şi Atrix, precum şi tableta Xoom). Alt motiv este că integrarea celor două firme ar fi extrem de dificilă şi costisitoare. În fine, Google nu vrea să-şi atragă ostilitatea fabricanţilor de aparate bazate pe Android. Probabil că Motorola va avea o marjă de profit scăzută (poate chiar mici pierderi), dar deţine o poziţie foarte bună în zona set-top boxes şi Google poate profita de aceasta pentru a-şi impune platforma Google TV. Însă important este că, în cele din urmă, Samsung şi HTC vor avea numai de câştigat din achiziţie.

    Întrebarea care se ridică este evidentă: de ce a cheltuit Google aproape 10 miliarde de dolari (adică 12,5 minus cele trei miliarde în numerar deţinute de Motorola) pentru o companie care nu-i aduce un avantaj semnificativ? Miza achiziţiei o reprezintă brevetele deţinute de Motorola. De fapt asta a cumpărat Google: circa 17.000 de patente valide, plus încă 7.500 în curs de validare. Probabil că Google va face o înţelegere de tip cross-patenting cu fabricanţii de aparate Android, protejându-i astfel de atacurile alianţei formate din Apple, Microsoft şi Oracle – ceea ce nu-i puţin lucru, având în vedere că HTC plăteşte deja către Microsoft o taxă pentru fiecare aparat Android pe care-l produce, tocmai pentru a-şi cumpăra liniştea privind proprietatea intelectuală. Acest război al patentelor seamănă izbitor cu “războiul rece” prin faptul că se bazează pe principiul MAD (Mutual Assured Destruction), astfel încât rareori se ajunge la acţiuni în justiţie. Competitorii preferă să-şi arate “muşchii” (adică portofoliile de brevete) şi să se ameninţe reciproc.

    Va putea face faţă Google acestui război? La nivelul nucleului Linux, va avea sprijinul IBM. La nivelul funcţiilor de bază incluse în Java şi ameninţate de Oracle, Google a folosit bibliotecile Apache Harmony şi o maşină virtuală Dalvik, ambele open source şi greu de atacat. În fine, la nivelul funcţiilor de comunicare, ameninţarea vine de la Apple şi Microsoft, care au reuşit să cumpere cele 6.000 de brevete de la falimentara companie canadiană Nortel. Însă acum Google deţine un portofoliu mult mai mare, care include cele mai multe brevete privind tehnologiile 4G. Acestea au reprezentat miza afacerii şi devine evident că Google n-a avut de ales: a trebuit să cumpere Motorola.

    Presupunând că, totuşi, Samsung şi HTC ar vrea să renunţe la Android, alternativa probabilă ar fi să aştepte Windows Phone 8. Însă Microsoft are cu Nokia o relaţie chiar mai strânsă decât cea pe care o prevăd între Google şi Motorola, aşa că nu văd de ce ar renunţa la un sistem deschis şi gratuit pentru unul proprietar şi deţinut de o companie mult mai puţin prietenoasă decât Google.