BusinessMagazin

Tag: istorie

  • Istoria dramatică a bursei din România. De la 1 ianuarie 1840 până la 11 iunie 1948 când comuniştii au închis-o într-o dimineaţă punând afişul “Închis pentru inventar!”

    1 decembrie, Ziua Naţională a românilor, te trimite cu gândul invariabil la istorie. La momentul Unirii Principatelor, la momentul construirii României mari şi moderne. Dincolo de istoria politică şi socială, România are şi o istorie bogată în ceea ce priveşte pieţele financiare. Spre exemplu, primele iniţiative de înfiinţare a unei pieţe bursiere de mărfuri şi de valori au avut loc la mijlocul secolului al XIX-lea, aşa cum este Codicele de Comerţ al Ţării Româneşti din 1 ianuarie 1840, realizat după modelul dat de Codul Comercial francez din 1807 şi având la bază unele prevederi ale Regulamentului Organic.

    Codicele reglementa bursele de comerţ, mijlocitorii de schimb şi samsarii. La acea vreme, dorinţa era de a se înfiinţa o bursă de comerţ la Bucureşti (condusă de 6 persoane) şi una la Brăila (condusă de o deputăţie domnească), urmând ca samsarii să-şi anunţe afacerile în cadrul burselor şi preţul mediu al mărfurilor să fie publicat. Codicele de la 1840 definea categoriile mijlocitorilor (agenţi de schimb) şi samsarilor (curtieri). Mijlocitorii erau numiţi de domnitor, Codicele stabilind de asemenea în privinţa preţului că „rezultatul tocmelilor şi al negociaţiei poliţelor ce se săvârşesc la Bursă hotărăşte cursul monezilor şi al poliţelor, al preţurilor mărfurilor, al asigurărilor, al transporturilor pe uscat sau pe apă, al zapiselor statului altor asemenea, al căror curs este primitor de a se însemna pe fiecare zi până unde s-a suit ori s-a coborât”.

    În 1880, Camera de Comerţ şi Industrie de la Bucureşti face un memoriu către Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice în care, luând în considerare dezvoltarea comerţului cu efecte publice, propune înfiinţarea unei burse pentru fixarea cursurilor monetare şi efectelor, pe baza cererii şi ofertei, pentru a opri speculaţiile şi fluctuaţiile aleatorii. Este realizat, la iniţiativa Camerei de Comerţ din Bucureşti, un proiect de lege pentru înfiinţarea unei burse, care prevedea că: „Această bursă […] avea să adune la anumite ore pe comercianţii, industriaşii, capitaliştii, agricultorii şi mijlocitorii oficiali la un loc anumit, spre a se ocupa de operaţiunile lor comerciale, sub o mai deaproape priveghere a guvernului”.

    Orarul de tranzacţionare al bursei era prevăzut de lege astfel: „Orele fie-cărei burse se fixéză de camera de comerciŭ dupe obiceiurile civile ale fie-cărei localităţi, combinate cu orele de pornire ale curierilor. La Bucuresci, Galaţi şi Brăila, orele deschiderei şi închiderei bursei se fixéză, împreună cu prefectul poliţiei, de 4 bancheri, 4 neguţători, 4 mijlocitori de schimb şi 4 mijlocitori de mărfuri desemnaţi de tribunalul de comerciŭ. […] Bursa va fi deschisă în tóte zilele, afară de Duminecă şi serbătorile legale. Tîrgul efectelor publice şi private şi al tuturor hârtiilor negoţiabile se face cu două ore înaintea târgurilor celor-lalte mărfuri. Informaţiuni se pot lua de la secretarul comitetului bursei în tóte zilele de lucru de la 9 până la 11 ore. Tóte acestea se vor observa sub controlul comitetului bursei”.

    „Principalele operaţiuni cari se urméză la bursă sunt: tîrgul efectelor publice şi private, tîrgul acţiunilor diverselor societăţi agricole, industriale şi comerciale, tîrgul scrisurilor funciare rurale saŭ urbane şi a tuturor hârtiilor negociabile, vînzarea materiilor metalice, a monetelor, a tot felul de mărfuri, închirierea vaselor de transport, transportul pe uscat şi apă, tot felul de transacţiuni relative la comerciul continental şi maritim, interior şi exterior, asigurările de tot felul, etc.”.

    Negocierile se realizau la bursă, în locul separat numit parchet. Tîrgul trebuia să arate „dacă e pe bani gata saŭ dacă e cu termen” (termenul însemna maxim 1 lună). Titlurile circulau doar dacă erau însoţite de cel puţin un cupon. Taxa de tranzacţionare era reprezentată de o taxă a timbrului, nu mai mare de 5 bani la suta de lei, care era suportată jumătate de cumpărător şi jumătate de vânzător şi se plătea Camerei de Comerţ. Plăţile în cadrul tranzacţiilor erau făcute de mijlocitori, în fiecare zi de bursă, iar cele mai mari de 100 de lei se realizau „în mandate de viramente asupra Băncei Naţionale”. Numărul mijlocitorilor de schimb se determina la fiecare 3 ani, numirea lor fiind făcută prin Decret Regal. Mijlocitorii puteau da procură specială de reprezentare unei alte persoane sau mai multora, dar mandatarii trebuiau să fie români, iar mijlocitorul era răspunzător de faptele acestora. Mijlocitorii de schimb erau obligaţi să înscrie toate operaţiunile şi tranzacţiile făcute în registrele proprii („carnet şnuruit şi parafat de tribunalul de comerciŭ”), înscriind sumele în litere, fără abrevieri, fiind menţionate toate detaliile vânzării, cumpărării, negocierii.

    La mai puţin de un an de la deschidere a avut loc primul crah bursier din România, în noiembrie 1883, provocat mai ales de imposibilitatea efectuării lichidării. Presa vremii titra: „Crahul de la bursa din Bucureşti, prevăzut de noi şi de Banca Naţională, s-a întâmplat cu începerea lichidărilor din noiembrie (…)”.

    Ca urmare a celor petrecute, în 1886, Camera de Comerţ şi Industrie solicită modificarea legii. O modificare adusă de legea din 1886 este introducerea următorului amendament: „Ori-ce operaţiune de bursă, regulat făcută, constitue un act de comerciŭ şi dă nascere unei obligaţiuni perfecte, la care nu se póte opune nici într’un cas excepţiunea de joc”. Din dezbaterile legii, redate de monitorul oficial, reies preocupările legiuitorului de la acea vreme ca „A duoa reformă coprinsă în proiect consistă în aceea că operaţiunele cu termen să se facă între persóne cunoscute; iar nu ca până acum de agenţii de schimb pe contul lor, fáră să spună în numele cui tratéză. De sigur că acest principiŭ este bun; de óre-ce intr’o bursă începĕtóre ca a nóstră, nu póte şi nu e bine să se lase liber curs acelor jocuri maloneste cari degeneréză în adevĕrate flagele pentru avuţia ţĕrei”.


    Războiul suspendă tranzacţiile bursiere

    În 1914, izbucnirea violentă a războiului generează închiderea Bursei pe 18 iulie, acesta rămânând închisă pe toată durata Primului Război Mondial. La acea perioadă erau tranzacţionate acţiunile emise de 63 de societăţi şi 58 de tipuri de rente şi obligaţiuni de stat (efecte cu dobândă fixă).

    Distrugerea sondelor de petrol din timpul războiului a făcut ca valorile mobiliare să se deprecieze masiv. Repararea sondelor de către germani a condus însă la cotarea acţiunilor industriei petroliere române la Bursă, determinând creşterea ulterioară a cotaţiilor. Între 1917 şi 1918, tranzacţiile bursiere s-au realizat în „târgul bursier” de la cafeneaua Schreiber şi pe Strada Lipscani. Bursa Oficială de Efecte, Acţiuni şi Schimb se redeschide în octombrie 1918, activitatea sa crescând mereu, iar localul Bursei devenind neîncăpător.

    În perioada 1919 – 1925, bursele de comerţ din România erau guvernate de trei tipuri de reglementări legale. Legea din Vechiul Regat din 1904, extinsă şi în Basarabia în 1919, se completa cu legislaţia austriacă aplicabilă Bursei de la Cernăuţi, din Bucovina, dar şi cu legislaţia maghiară din Banat şi Transilvania pentru Bursele din Arad şi Timişoara. Apare astfel din nou necesitatea unei legi care să răspundă nevoilor economice ale României. O nouă lege este promovată de profesorul Virgil Madgearu, ministru al Industriei şi Comerţului şi este ratificată prin Decret Regal pe 13 august 1929. Expunerea de motive realizată de Virgil Madgearu preciza: „Necesitatea adaptării uzanţelor găsite bune şi consfinţite în materie de bursă până azi, a modului de încheiere al tranzacţiilor de efecte, acţiuni schimb mărfuri, situaţiunea financiară şi economică a ţării, precum şi necesităţile unui bun mers al încheierilor operaţiunilor şi apoi încrederea deplină în tranzacţiunile ce se fac la Bursă, au călăuzit la întocmirea proiectului de lege ce însoţeşte această expunere de motive”

    În 1938 este publicată de către Simon D. Gartenberg, preşedintele Asociaţiei Remizierilor Oficiali de Bursă, „Cartea acţionarului – îndreptar bursier”, aceasta fiind una dintre primele dovezi ale preocupării faţă de educaţia financiară a publicului regăsite în biblioteci. Aflăm astfel că, în 1938, la bursa de la Bucureşti erau tranzacţionate acţiunile a 56 de societăţi şi că mai multe titluri financiare româneşti erau vândute pe bursele străine (acţiuni Astra Română la Paris, Amsterdam, Anvers şi Zürich; acţiuni Concordia la Paris, Bruxelles, Anvers şi Zürich; acţiuni Steaua Română la Paris, Basel, Frankfurt, Geneva şi Zürich; acţiuni Petrol-Block la Paris, Lille, Anvers, Liege şi Zürich; acţiuni Redevenţa la Paris; efecte constând în rente şi împrumuturi erau tranzacţionate la Paris, Londra, Berlin, New York, Zürich, Roma, Milano, Basel, Berna, Geneva). De asemenea, la bursele occidentale mai erau cotate şi alte valori emise de societăţi cu capital românesc şi străin, care însă nu erau cotate la Bucureşti: Colombia, Danubiana, Omnium, Petrofina, Societatea de Gaz şi Electricitate din Bucureşti, Steaua Română Française şi Steaua Română (British), Zahăr şi Rafinaj în România.

    Buletinul Bursei Bucureşti din decembrie 1939 scria: „Nici odată târgurile financiare mondiale n’au fost mai influenţate, ca în 1939, de evenimentele europene. Şi anul 1938 cunoscuse destule dificultăţi internaţionale, dar tot se crezuse că până la urmă zăngănitul armelor va fi îndepărtat, optimism care se răsfrânsese asupra burselor de valori. Într-adevăr anul 1939 din punct de vedere bursier debutează sub cele mai bune auspicii. Nivelul cursurilor era destul de ridicat la 1 Ianuarie 1939, nivel care n-a putut fi mult timp menţinut. Căderi serioase s-au produs la sfârşitul lunii Ianuarie, odată cu sfârşitul războiului spaniol. În Martie, bursele sunt cuprinse de panică, în urma ocupării Boemiei de germani. În Aprilie, italienii ocupă Albania, altă nelinişte, urmată de tensiunea polono-germană, care sfârşeşte cu războiul şi ocuparea Poloniei.[…]

     

    Bursa, închisă pentru inventar

    După cel de-al Doilea Război Mondial, economia României devine una centralizată, ca parte a reformei iniţiate de regimul comunist. În aceste condiţii, se decide închiderea Bursei în iulie 1948. Instaurarea proprietăţii de stat, ca unic proprietar, nu mai permitea existenţa produselor specifice pieţei bursiere, precum acţiuni sau obligaţiuni corporative, iar Bursa nu mai avea de ce să existe, având în vedere că nu mai exista obiectul tranzacţiilor. Deţinerea în proprietate a societăţilor comerciale era interzisă. Pe 11 iunie 1948, în baza Legii nr. 119/1948 a naţionalizării, 1.050 de întreprinderi industriale, bancare sau de asigurări treceau în proprietatea statului, ca „bun de consum al poporului” şi Bursa se închidea. Profesorul Nicolae Volonciu povesteşte în cartea sa (Volonciu, Nicolae, 2017, Amintiri din patru ţări, Bucureşti: Editura Solomon, p. 113.): „în ziua de 11 iunie, cu câteva minute înainte de deschiderea bursei, un cetăţean care voia să facă o tranzacţie a ajuns la uşă şi a găsit un mare lacăt. Veniseră mai de dimineaţă agenţi financiari, poliţie şi, printre ei, un hâtru care lăsase un bileţel lângă acel lacăt. Ce era scris pe acel bileţel? «ÎNCHIS PENTRU INVENTAR!»”.


     

  • Povestea omului care a schimbat istoria industriei mondiale de petrol şi gaze. Compania pe care a fondat-o are astăzi venituri de sute de miliarde de dolari

    William Knox D’Arcy s-a născut pe 11 octombrie 1849, în Newton Abbot, Devon, Anglia, în familia unui avocat. El a urmat cursurile şcolii Westminster School până în 1866, când familia a decis să emigreze în Australia, stabilindu-se în Rockhampton, Queensland. Aici, D’Arcy şi-a continuat pregătirea academică, plănuind să îi calce pe urme tatălui său într-o carieră de avocat. Pe 23 octombrie 1872 s-a căsătorit cu Elena Birkbeck. Odată cu terminarea studiilor s-a alăturat businessului tatălui său şi s-a lansat în domeniul speculaţiilor. În 1882 a devenit partener într-un sindicat care a decis deschiderea unei mine în   regiunea Ironstone Mountain din Queensland. La 4 ani distanţă, sindicatul a luat numele de Mount Morgan Gold Mining Company, avându-l pe D’Arcy în funcţia de director şi acţionar majoritar. În 1889, cu o avere substanţială, antreprenorul s-a întors împreună cu familia sa în Anglia, unde a cumpărat un conac şi o casă. După ce soţia sa a murit, în 1897, el s-a recăsătorit cu Nina Boucicault.

    În 1900, a decis să finanţeze o operaţiune de căutare de petrol şi minerale în Persia. Negocierile cu regele Mozaffar al-Din Shah Qajar au început în 1901, cu o ofertă de 20.000 de lire sterline (2,2 milioane de lire în valoarea de astăzi a monedei), pentru o concesiune pe şaizeci de ani pentru explorarea petrolului. Ulterior, i s-au acordat drepturi de exploatare asupra întregii ţări, cu excepţia a cinci provincii din nordul Iranului. În schimb, guvernului iranian i s-a acordat 16% din profiturile anuale ale companiei, un acord care avea să îi „bântuie” pe iranieni până la sfârşitul secolului al XX-lea. După acest parteneriat, britanicii au devenit mult mai preocupaţi de stabilitatea Iranului din cauza dependenţei lor de vastele rezerve de petrol ale ţării.

    Forajul a început la sfârşitul anului 1902, sub conducerea lui George B. Reynolds. După acumularea unor datorii şi mutarea forajului în sudul Persiei însă, compania ajunsese, în 1908, în pragul falimentului. Pentru a-l evita, D’Arcy a decis, împreună cu conducătorii din Birmania, să abandoneze operaţiunea din Iran.  I-a trimis aşadar o telegramă lui Reynolds în care i-a spus că a rămas fără bani şi i-a ordonat  „să înceteze munca, să concedieze personalul şi să vină acasă”. Reynolds nu a urmat însă ordinul imediat, şi, printr-o întâmplare norocoasă, a descoperit o rezervă bogată de petrol, care avea să constituie piatra de temelie a companiei Anglo-Persian Oil Company (APOC), cunoscută astăzi sub numele de British Petroleum (BP), în fruntea căreia D’Arcy a fost numit în funcţia de director. Antreprenorul a murit pe 1 mai 1917, la vârsta de 67 de ani, fiind inclus postmortem, în 2012, în Queensland Business Leaders Hall of Fame.

    În aprilie 2010, BP a fost implicată în unul dintre cele mai mari dezastre ecologice din istorie, incident petrecut în Golful Mexic, cunoscut sub numele de Deepwater Horizon – cea mare deversare de petrol din istoria industriei petroliere.

    Anul trecut, compania a înregistrat venituri de peste 282 de miliarde de dolari, funcţionând cu o echipă de circa 73.000 de angajaţi. 


     

  • Istoria se repeta. Drama rudelor persoanelor decedate în incendiul de la ATI Neamţ: Se întâmplă câte o tragedie şi după aia fiecare pune gunoiul sub preş

    Dacă nu înveţi, istoria se repetă. Pentru familii, în acest moment nu contează ce lanţ de evenimente şi decizii, sau a cui nepăsare au dus la această tragedie, tot ce contează este că în incendiu au murit zece persoane. Uite ce spun rudele unora dintre ele.  

    ”A avut probleme digestive 4 zile care n-au cedat, febră 39. 4 zile în care n-a cedat şi a hotărât el să meargă, probabil că a consultat şi medicul de familie. (…) Obişnuia să meargă duminica dimineaţa în piaţă. Era singurul loc de unde ar fi putut lua (n.r. Covid) pentru că în restul săptămînii stătea acasă.

    (…) Când este vorba de un membru al familei tale, se schimbă situaţia, totul devine o tragedie. Nu ştiu cum o să ieşim. E trist, e dureros, e tragic. Dar se pare că oricum era în stadiu final, de aia era şi intubat. Soţia lui şi fiul sunt izolaţi acasă. La 11 jumătate, 12 fără ceva ne-a anunţat spitalul, când noi deja ştiam de la televizor. El are o fiică în Italia şi a zis că deja face proces de astăzi pentru spitalul de aici. Pe lângă faptul că era în condiţiile în care era dânsul şi ceilalţi, se întâmplă şi incendiul ăsta,” spune Georgeta Checheriţa, ruda unei persoane care a murit în incendiu.

    ”Asta este România. M-am gândit doar la ea. Că am înţeles că aseară a fost dusă la terapie intensivă.  Am văzut-o ultima oară acum doua săptămâni, luni, când am venit la ea. (…) Nu am avut pe cine să sun. Mi-am dat seama că nu se poate lua legătura cu nimeni în cazul ăla,” spune şi fiul unei persoane care a decedat în incendiu.

    ”Sora mea a stat acolo până la miezul nopţii, încercând să ne dăm seama dacă este în acel salon. La miezul noptii, a venit politia la verisoara mea, la fiica naşului meu si a anunţat ca naşu era acolo. Eu acum sunt la Mitropolie şi cred ca daca nu aş fi în această zonă, mi-aş urla furia. În Romania, aşa se întâmplă lucurile astea, se intâmplă câte o tragedie şi după aia fiecare pune gunoiul sub preş. Nu este normal ca un spital să aiba 8 manageri într-un an. Nu am învaţat nimic din tragedia de la maternitate, nu am învăţat nimic din tragedia de la Colectiv. Vreau ca cei vinovaţi să ajungă în puşcărie.

    Pe mine mă îngrozeşte spitalul din Piatra Neamţ, vă spun sincer. Nu vreau să intru în detalii, sunt poveşti mai vechi, legate si de tatăl meu, de cum a fost tratat acolo,” precizează ruda unei alte persoane care a decedate în incendiu.

    Citeşte şi 10 morţi în incendiul care a ars în totalitate secţia ATI Neamţ: cine sunt persoanele care nu au supravieţuit

     

     

     

     

  • Joe Biden este candidatul cu cel mai multe voturi din istoria SUA

    La ora actuală Biden a ajuns la 71,956,342, reprezentând 50,4%, iar Trump are 68,358,208, reprezentând 47,9%. Totuşi un număr important de voturi nu a fost încă contabilizat. Astfel numărul de voturi va creşte ridicând recordul.

    Votul popular nu decide preşedintele SUA. Trump şi Biden se află încă într-o cursă strânsă pentru a câştiga Colegiul Electoral, Biden obţinând 264 voturi faţă de 214 pe care Trump le-a adjudecat. În total sunt necesare 270 pentru a câştiga preşedinţia.

    Statisticile prezenţei la alegerile din 2020 subliniază cât de mulţi votanţi sunt implicaţi în acest an în comparaţie cu scrutinele anterioare.

    În 2016, Trump a pierdut votul popular, dar a câştigat Colegiul Electoral. Atunci Trump a acumulat 62.984.828 de voturi sau 46,09 la sută. Fostul nominalizat democrat la preşedinţie, Hillary Clinton, a acumulat 65.853.514 voturi, adică 48,18 la sută, a raportat FEC.

  • 16 ani cu Business MAGAZIN

    2004

    În toamna anului 2004, jurnaliştii de la  Business MAGAZIN scriau despre creşterea economică şi despre faptul că firmele se mişcau bine, apăreau din ce în ce mai des poveşti de succes. Iar revista îşi începea povestea cu un demers jurnalistic inedit – răspunsul la o curiozitate pe care nici măcar autorităţile n-au avut-o: care este valoarea domeniului public al statului, compilat pe 11.734 de pagini. Valoarea – mai mult o statistică în prezent – era de 686.195.000.000.000 de lei vechi, adică în jur de 20 de miliarde de dolari.

     

     

    2005

    „România, ţara fără capete” atrăgea atenţia că schimbarea şi instabilitatea politică dăunează grav afacerilor. „După două luni de la numirea noului guvern, noua putere arată ca un balaur cu capete lipsă şi cu cele existente lovindu-se între ele. Ministere de care depind afacerile româneşti sunt blocate pentru că nu fost numiţi secretarii de stat, iar dintre cei existenţi mulţi nu ştiu ce au de făcut”, scriau atunci jurnaliştii de la BM. Un subiect care poate fi reluat oricând şi în prezent. La fel şi „Viaţa pe datorie”, care sesiza că apetitul românilor pentru credite, mai ales în valută, îi îngrijora pe guvernanţii de atunci.

     

     

    2006

    E-mailul îşi arată în continuare – dacă este mânuit fără grijă – şi potenţialul distructiv. Chiar dacă fără el afacerile s-ar lega mai greu, cu el stresul creşte şi capătă noi şi noi forme – la fel ca în 2006 şi în prezent.

    Mihai Pohonţu apărea pe coperta Business Magazin în 2006, atunci când venise în România să pună bazele unei reţele de studiouri de jocuri. După ce a ocupat funcţia de vicepreşedinte de operaţiuni al gigantului Disney, Pohonţu este astăzi CEO al dezvoltatorului Amber

     

     

    2007

    Plecarea unui director executiv era un subiect tabu pentru majoritatea companiilor – şi în 2007, şi în prezent. În ce condiţii ajunge un CEO să-şi dea demisia sau să fie înlocuit din funcţie – este o întrebare la fel de validă şi astăzi.

    În 2007 Sergiu Oprescu povestea într-un material de copertă în Business Magazin cum a evoluat în carieră şi care sunt planurile sale la conducerea Alpha Bank. El este astăzi preşedinte executiv al băncii şi director general al reţelei internaţionale a grupului elen, coordonând subsidiarele Alpha Bank din patru ţări (Albania, Cipru, România, Marea Britanie).

     

     

    2008

    Economia Statelor Unite traversa cea mai grea perioadă de după marea criză economică din 1929-1933, iar spectrul falimentului ameninţa destule grupuri financiare americane. Efectele se simţeau încă din 2008 şi în Europa şi Asia, iar Business MAGAZIN a fost prima publicaţie care a sesizat asta. La scurt timp, anticipa, cu litere mari, că criza trece oceanul. Iar managerii şi întreprinzătorii români vorbeau pentru prima dată despre ce cred şi ce fac ca să se apere sau ca să profite de aceasta.

     

     

    2009

    În 2009, ne întrebam deja – dacă socotim actuala criză drept o premisă pentru un restart al economiei mondiale, nu cumva avem şi noi şansa unui nou început?

    Iulian Stanciu era prezentat pe coperta Business Magazin în 2009, atunci când, în calitate de proprietar al Asesoft  Distribution, cumpăra 51% din acţiunile celui mai mare magazin online din România, eMAG. Astăzi, Iulian Stanciu este acţionar şi CEO al eMAG, companie ajunsă între timp la stadiul de unicorn. 

     

     

    2010

    Dragoş Pavăl a fost pe coperta Business Magazin în 2010, anul în care urma să devină nu numai liderul din piaţa de bricolaj, ci şi cel mai mare retailer român. Compania Dedeman, condusă în continuare de fraţii Pavăl, se apropie anul acesta de afaceri de 2 miliarde de euro.

     

     

    2011

    Prea săraci pentru a fi bogaţi, prea bogaţi pentru a fi săraci, membrii clasei de mijloc sunt coloana vertebrală a unei naţii. Clasa de mijloc înseamnă consum, creştere economică şi antreprenoriat, reforme politice şi schimbări instituţionale. La trei ani de la criză, jurnaliştii  de la BM se întrebau dacă România mai are clasă de mijloc, întrebare pe care ne-o punem şi astăzi.

     

     

    2012

    Valoarea adăugată creată de companiile străine din România, cea mai scăzută din Europa Centrală şi de Est, era mai mică decât cea a firmelor locale. Investiţiile străine ajungeau în 2011 la nivelul primilor ani de după 2000, iar multe dintre companiile care au ales cândva România pentru a-şi dezvolta afacerile s-au mutat pe alte meleaguri.

    Călin Drăgan s-a consacrat în mediul de business local drept primul român care a ţinut frâiele filialei Coca-Cola HBC. Atunci când a apărut pe coperta Business Magazin, în 2012, Drăgan era director, preşedinte şi CEO al Coca-Cola East Japan (CCEJ); astăzi, el este preşedinte şi director al Coca-Cola Bottlers Japan.

     

     

    2013

    Ce face diferenţa între un şef bun şi unul rău? Cum ajung managerii să devină tirani şi cât plăteşte o companie pentru eşecul unui CEO?

    Tulcea, Constanţa, Satu Mare, Baia Mare, Suceava, Oradea, Arad, Craiova – opt aeroporturi situate în zone strategice ale României zac cu pistele aproape goale şi  trăiesc din cel mult două zboruri pe zi. De ce ar mai rămâne acestea funcţionale şi care sunt şansele lor de salvare ne întrebăm şi acum, ca şi atunci.

     

     

    2014

    Tinerii, mereu contra curentului, care alcătuiau noile generaţii de angajaţi au fost mereu un subiect de interes pentru Business MAGAZIN şi am fost printre primii care le-au surprins caracteristicile.

     

     

    2015

    Reactivarea mândriei naţionale şi viralizarea cu tentă cool a obiectelor inspirate din tradiţia românească au dat un impuls micilor afaceri din domeniu, dar şi antreprenorilor în căutare de inspiraţie, tendinţă care se menţine în continuare.

     

     

    2016

    În 2016, Business MAGAZIN pornise în căutarea primului unicorn românesc, un animal fantastic care în lumea tehnologiei a devenit simbolul excepţionalităţii unor companii care au ajuns să valoreze mai multe de un miliard de dolari. România se mândrea cu un pachet de antreprenori şi de softişti care au creat companii de succes şi produse folosite de milioane de oameni din lumea întreagă – iar la aproximativ un an de la acest articol a apărut şi „animalul fantastic” pe care noi îl căutam.

     

     

    2017

    Numărul angajaţilor din economiile lumii a scăzut vertiginos după criza financiară, iar volumul de muncă a crescut semnificativ, apăsând pe umerii angajaţilor existenţi. Termeni precum burnout sau sindromul de oboseală cronică au intrat în vocabularul uzual al angajaţilor din toată lumea şi, de câţiva ani, şi în cel al românilor, iar echilibrul între viaţa profesională şi cea personală a rămas, în cele mai multe cazuri, la statutul de aspiraţie.

    Copiii par să o ia pe urmele părinţilor la capitolul „agende”:  sunt bombardaţi de o uriaşă varietate de activităţi extracurriculare – sporturi, cursuri de artă, limbi străine – astfel încât e de aşteptat să se găsească ceva pentru orice copil. Când este prea mult?

     

     

    2018

    Daniel Dines apărea pe coperta Business Magazin în martie 2018, când UiPath devenise, oficial, primul unicorn românesc. Dines ocupă în continuare funcţia de CEO, iar UiPath a ajuns la o evaluare de peste 7 miliarde de dolari. 

    Tinerii generaţiei Z sunt primii care au crescut în era smartphone-urilor, departe de regulile şi aspiraţiile predecesorilor lor. Unii dintre specialişti îi caracterizează drept creativi şi ambiţioşi, iar alţii, total imprevizibili. Unde îi plasează aceste diferenţe în raport cu statutul de angajat şi cum poate fi integrarea lor încă de pe acum în câmpul muncii un avantaj?

     

     

    2019

    Divorţul este un fenomen social tot mai prezent: nu îi ocoleşte nici pe corporatişti, nici pe antreprenori şi, după cum s-a văzut recent în presa internaţională, nici măcar pe cel mai bogat miliardar al globului.

    Efectele acestui fenomen social se resimt şi în economie, motiv pentru care am decis să acoperim subiectul şi în Business MAGAZIN.

    Ageismul, aşa cum este denumit în străinătate fenomenul discriminării pe baza vârstei, se referă la modul în care angajatorii plasează preferenţial – sau după caz, ignoră – candidaţii în funcţie de vârsta acestora, ignorând alte aspecte importante.

    Moştenitorii – sunt cei care preiau deja frâiele afacerilor începute de părinţii lor, despre care jurnaliştii Business MAGAZIN scriau la începuturile revistei.

     

     

    2020

    „Sfârşitul businessului (şi al lumii) aşa cum îl ştim” spuneam la câteva zile după ce viaţa noastră a devenit altfel.  „Fără precedent” au fost cuvintele care au apărut în multe dintre titlurile de pe site-ul Business MAGAZIN de la mijlocul lunii martie, perioadă în care se anunţau primele îmbolnăviri cu COVID-19, avea să fie poate ultimul cu gândul la city breakuri, restaurante şi vacanţe înainte de o lungă perioadă de incertitudini.

  • Una dintre cele mai mari bănci din Australia urmează să plătească o amendă de 919 milioane de dolari, cea mai mare pedeapsă civilă din istoria ţării

    Westpac, a doua cea mai mare bancă din Australia, a acceptat să plătească 1,3 miliarde de dolari australieni (919 mil. dolari americani) în urma unui scandal de spălare de bani şi combatere a terorismului, scrie Associated Press.

    Instanţa de supraveghere a fraudelor din Australia (AUSTRAC) a lansat sentinţa după ce banca a omis să declare 19 milioane de transferuri internaţionale, în valoare de peste 7 miliarde de dolari, între noiembrie 2013 şi septembrie 2018.

    În condiţiile în care Curtea Federală va decide că pedeapsa este corespunzătoare, Westpac va plăti cea mai mare amendă civilă din istoria Australiei. Ultimul record a fost stabilit în 2018 de Commonwealth Bank of Australia, care a plătit o amendă de aproape două ori mai mică – 495 milioane de dolari.

    Directorul executiv al AUSTRAC, Nicole Rose, a declarat că sentinţa transmite un mesaj puternic industriei bancare, adăugând că instanţa de supraveghere va continua să se asigure că sistemul financiar din Australia nu este exploatat de infractori.

    Westpac a declarat că a încălcat legile privind spălarea de bani şi combaterea terorismului de 23 de milioane de ori.

  • Arsenal de porţelan

    Deşi par fragile, armele nu sunt din porţelan, aspectul lor fiind menit să păcălească ochiul, ci sunt realizate dintr-un material mult mai rezistent numit poliuretan. Ideea care a stat la baza seriei de lucrări, explică artista, este de a arăta că femeile nu sunt atât de fragile cum au fost descrise în istorie şi de a sublinia forţa interioară şi ferocitatea lor.

  • Nu plecaţi fără să vă scrieţi istoria

    Aşa am primit „The ride of a lifetime – lessons learned from 15 years as CEO of the Walt Disney Company” de Robert Iger.
    El conduce Disney, care a ajuns cel mai mare grup media din lume, fiind unul dintre cei mai apreciaţi executivi de pe Wall Street.
    Disney are acum o valoarea bursieră de 237 miliarde de dolari (cam cât PIB-ul României), iar în cei 15 ani de când este la conducere, Robert Iger a crescut valoarea companiei de cinci ori, un rezultat remarcabil, având în vedere dimensiunea.
    Robert Iger se va retrage de la conducerea companiei aşa că, în 236 de pagini, el şi-a povestit viaţa profesională, cum a ajuns unde a ajuns, cine i-a fost mentor, cine l-a susţinut, cine nu l-a plăcut, cum a făcut totul ca să-şi convingă boardul să-l pună CEO, cum a luat cele mai importante decizii (bineînţeles, păstrând proporţiile, Business MAGAZIN încearcă să facă acelaşi lucru, cu Meet the CEO, programul prin care îi invităm pe executivi sau antreprenori să-şi povestească cariera profesională).
    Dincolo de frazele clasice de marketing (puţină ipocrizie corporatistă nu strică nimănui) legate de leadership, de oameni, de curaj, de concentrare, de optimism, de curiozitate, de responsabilitate pe care trebuie să le spună orice CEO (face parte din job), Robert Iger, acum la
    64 de ani, dezvăluie câteva din momentele dramatice cu care s-a confruntat când în joc erau multe şi foarte multe miliarde de dolari şi când decizia finală trebuia s-o ia el şi numai el, bineînţeles cu consecinţele de rigoare în cazul în care ar fi fost un eşec.
    Patru episoade mi-au atras atenţia pentru că vin cu informaţii inedite din culisele discuţiilor şi negocierilor care fac viaţa unui CEO, mai ales de calibrul lui, să fie extrem de palpitantă.
    1. Ca să fii mare, ca să ocupi o asemenea poziţie de CEO (el fiind atunci numărul doi în companie) trebuie să-ţi doreşti tu, în primul rând, acest lucru mai mult ca orice, trebuie să arăţi această ambiţie şi să nu aştepţi să te remarce cineva şi să-ţi facă cadou o asemenea funcţie.
    2. După ce a fost numit CEO, a făcut o mişcare pe care nimeni nu o considera posibilă: a cumpărat studioul de desene animate Pixar, unde Steve Jobs era principalul acţionar, discutând direct cu acesta şi trecând peste toate animozităţile dintre cele două grupuri gigant.
    Când i-a pus pe masă lui Steve Jobs 7 miliarde de dolari pentru Pixar, cu mult peste valoarea din piaţă, nici Steve Jobs nu a mai putut să spună nu.
    Dar cel mai interesant este că înainte să anunţe tranzacţia, Steve Jobs i-a spus că i-a reapărut cancerul şi că mai are posibilitatea să se râzgândească în privinţa acestui deal. Dar de ce îmi spui acest lucru, l-a întrebat Robert Iger pe Steve Jobs, având în vedere că foarte puţine persoane cunoşteau acest caz? Pentru că dacă vei cumpăra Pixar
    printr-un schimb de acţiuni, eu voi deveni principalul acţionar al Disney şi aş putea să-ţi influenţez cariera. În final, Disney a cumpărat Pixar.
    3. A avut curajul să investească
    6 miliarde de dolari în construcţia unui parc de distracţie la Shanghai, după ani de zile de diplomaţie extremă dusă în negocierile cu autorităţile chineze. Investiţia şi pariul erau prea mari pentru a fi lăsate în mâna altora.
    4. Cea mai mare tranzacţie pe care a realizat-o a fost achiziţia rivalului 21st Century Fox de la Rupert Murdoch, într-un război al miliardelor dus cu o altă companie de media, Comcast. De la 52 de miliarde de dolari cât a fost prima ofertă, s-a ajuns la nu mai puţin de 71 de miliarde de dolari, oferta câştigătoare, făcută personal de Iger.
    Când a făcut ultima ofertă, de care ştiau foarte puţine persoane, Iger a plecat la Londra să se întâlnească cu Murdoch, dar pentru a nu fi urmărit de Comcast a plecat întâi la Belfast, a schimbat avionul privat şi apoi s-a dus la Londra, unde s-a înregistrat sub un alt nume la un hotel care să nu atragă atenţia.
    Cartea este citibilă, în două zile am terminat-o, este fascinantă, simplă şi aduce în prim-plan detalii inedite din lumea mare a corporaţiilor.
    Cartea ar putea fi un exemplu şi pentru lumea businessului din România, atât pentru patroni, antreprenori, oameni de afaceri, cât şi pentru executivi, de a-şi povesti cariera profesională cu detaliile cele mai puternice, pentru a lăsa ceva moştenire businessului din România.
    Pe nimeni nu ajută ca aceste secrete extraordinare din spatele unor decizii să plece în „mormânt”.
    Lumea businessului din România, prezentă şi viitoare, ar fi mult mai bună cu aceste poveşti.
    Ştiu sigur că cei care au făcut afaceri în România, care au creat branduri, au istorii similare, bineînţeles tranzacţiile nu sunt în zeci de miliarde de dolari ci în milioane, zeci şi chiar sute de milioane de euro.
    Şi în România sunt oameni care a doua zi trebuiau să vândă sau să cumpere alte afaceri cu aceste sume.
    Deci, nu plecaţi fără să vă scrieţi istoria! 

  • Cum a ajuns un conac vândut cândva cu mai puţin de 5 euro să fie scos la licitaţie cu peste 2,5 milioane de euro

    Deţinut cândva de o comunitate de maici care cultivau lavandă, şi vândut ulterior cu 4 lire sterline, un conac englezesc vechi de peste 400 de ani a fost scos la licitaţie lunea aceasta la un preţ de 2,25 milioane de lire sterline (2,53 milioane de euro), scriu cei de la mansionglobal.com.

    Beanacre Manor este un conac impunător de piatră care „emană farmec şi are o istorie bogată şi interesantă”, a declarat agentul de listare Luke Brady, din Savills, într-un comunicat.

    Acesta a trecut în grija călugăriţelor după ce au fost mutate acolo în urma închiderii unei abaţii din apropiere, în 1539. Ele au folosit proprietatea pentru cultivarea lavandei; de fapt, hambarele din curtea proprietăţii sunt încă denumite The Lavender Sheds. Preluată ulterior de alt proprietar, în 1585, proprietatea a fost vândută într-un final pentru „nu mai mult de 4 lire sterline”.

    Camerele suplimentare, inclusiv crama din piatră, dependinţele şi unele modificări interne au fost făcute în jurul anilor 1700.
    Istoria bogată a casei este reflectată de interiorul său, amenajat cu măiestrie.

    În conacul cu nouă dormitoare se intră printr-un hol cu recepţie, cu pardoseală şi un şemineu de piatră, unul din numeroasele alte şeminee ale casei; salonul îmbrăcat în stejar şi sala de mese au ambele sculpturi ornamentale din lemn deasupra uşilor; iar perechea de scări în spirală, tot din stejar, este realizată din catargele navelor comerciale din secolul al XVI-lea.

    „Pentru o proprietate de o asemenea calitate arhitecturală, Beanacre Manor este compact şi uşor de gestionat”, se arată în descrierea făcută pentru licitaţie.

    Afară sunt grădini împrejmuite de ziduri, un foişor, şoproane şi o livadă. Există, de asemenea, grajduri, o căsuţă adiacentă cu trei dormitoare şi un teren de tenis.

    Vânzătorul proprietăţii a achiziţionat-o în 2003 pentru 1,5 milioane de lire sterline, arată documentele proprietăţii.

  • Viaţa într-o ţară greu încercată de-a lungul istoriei. Salarii mici, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate

    Salarii cu puterea de cumpărare redusă la un sfert, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate sunt câteva dintre particularităţile vieţii trăite de libanezi, o naţiune greu încercată de-a lungul istoriei sale. Cel mai bine se vede acest lucru prin ochii şi preparatele bucătarului Antoine El Haji, care apare gătind la televizor în faţa libanezilor timp de cinci zile pe săptămână. 

    Un bucătar cu o emisiune TV renunţă la carne pentru că este prea scumpă; carnea roşie nu şi-o mai permite nici măcar armata; penele de curent aruncă în beznă un oraş considerat cândva o perlă strălucitoare a Levantului; să schimbi valută este la fel de periculos ca traficul de droguri: colapsul financiar al Libanului înseamnă suferinţă zi de zi pentru o naţiune greu încercată de războaie şi apoi de o libertate chinuită.

    Timp de trei ani, bucătarul Antoine El Haji apare la televizor cinci zile pe săptămână pentru a-i ajuta pe cei care gătesc să progreseze în arta culinară, scrie The New York Times într-un reportaj realizat înainte de explozia din capitala Beirut, despre viaţa libanezilor în plină criză economică şi financiară. În urmă cu câteva luni, în timp ce dezastrul financiar făcea ca lira libaneză să se prăbuşească şi preţurile să crească văzând cu ochii, chef-ul şi-a dat seama că mulţi telespectatori s-ar putea să nu-şi mai permită carnea roşie, cum este cea de vită, pe care s-a bazat atât de mult în pregătirea reţetelor sale de mâncăruri.

    „În Liban a existat o clasă de mijloc, dar acum bogaţii sunt mai bogaţi, clasa de mijloc a devenit săracă şi săracii au ajuns să trăiască în mizerie“, spune El Haji. A tăiat carnea de vită din meniurile sale şi îşi umple timpul de emisie cu sfaturi despre cum pot fi menţinute mâncărurile gustoase cu mai puţin ulei, mai puţine ouă şi cu legume mai ieftine. Bucătarul are 65 de ani şi a prins vremuri mai bune, dar şi cumplite războaie: conflictele cu Israelul, războiul civil, asedierea şi masacrele din Beirut şi ocupaţia israeliană.

    Criza libaneză, rezultatul câtorva decenii de corupţie la cele mai înalte niveluri şi de management financiar greşit, a provocat creşterea şomajului şi a sărăciei, a forţat afacerile să se închidă şi a împins inflaţia la cote astronomice, ceea ce face ca salariile să rămână fără valoare. Protestele masive împotriva elitei politice au izbucnit în toată ţara în toamna trecută şi uneori au fost violente, până când s-au oprit din cauza pandemiei.

    Ţara şi economia au fost închise, ca în multe alte părţi ale lumii, însă acest lucru a acutizat privaţiunile societăţii şi suferinţa economică. Consecinţa a fost reizbucnirea demonstraţiilor odată cu relaxarea măsurilor de lockdown. Turbulenţele sociale au luat o amploare fără precedent după distrugătoarea explozie din portul Beirutului. Efectele colapsului economic se infiltrează din ce în ce mai mult în vieţile de zi cu zi ale multor libanezi. Penele de curent întunecă străzile, băncile refuză să predea banii deponenţilor şi familiile se chinuie să cumpere bunuri esenţiale de import cum ar fi scutece şi detergent pentru rufe.

    Întreruperile în furnizarea curentului electric au devenit ceva obişnuit în ultimii ani, însă în ultimul timp frecvenţa şi durata lor au crescut atât de mult încât traficul din Beirut, unde trăieşte aproximativ o treime din cei 5,4 milioane de locuitori ai Libanului, a fost înlocuit de gălăgia infernală a generatoarelor suprasolicitate. Gazele emise de maşinării încing şi împut aerul şi multe clădiri rezidenţiale le închid noaptea pentru a le lăsa să se răcească, ceea ce privează locuitorii de aer condiţionat în timpul celor mai caniculare veri mediteraneene.

    Recent, în două zile Spitalul Universitar Rafik Hariri, principalul centru care tratează cazurile de îmbolnăviri de COVID-19 din Beirut, a trecut brusc de la o oră pe zi fără curent la 20 de ore fără energie electrică, spune directorul Firass Abiad, medic şi el. Înainte de explozia din port, spitalul trebuia să funcţioneze cu doar şase ore de energie electrică pe zi, şi-a închis câteva săli de operaţie şi a amânat intervenţiile chirurgicale. „Senzaţia este ca şi cum te-ai lupta fără oprire cu incendiile şi focul nu se mai termină“, a spus doctorul Abiad. După ce se întunecă, Beirutul este cuprins de o dezolare înfiorătoare, în contrast cu viaţa  de noapte bogată de dinainte de criză. Barurile au rămas fără patroni, străzile principale sunt întunecate şi semafoarele de la intersecţiile majore sunt stinse, lăsând şoferii să se descurce singuri la lumina excesivă a farurilor şi încrezându-se în norocul lor. Decăderea rapidă a lovit mândria multor libanezi, care de obicei pretind că au cea mai bună bucătărie din Orientul Mijlociu şi s-au crezut mai sofisticaţi decât alţii din regiune. Acum, mulţi se întreabă cât de mult se va mai duce în jos nivelul lor de trai.

    „Beirutul este un oraş supravieţuitor. Oamenii găsesc întotdeauna modalităţi de a mânca şi de a bea, de a face muzică şi activism. Dar acum, aerul este foarte înecăcios”, spune Carmen Geha, profesor asistent de administraţie publică la Universitatea Americană din Beirut. „Acum, nici măcar oamenii din clasa de mijloc nu îşi mai pot permite să mănânce în oraş. Este ca şi cum ţi-ai lua salariul şi trebuie să-l împarţi la nouă ca să-i afli valoarea reală”.

    Astfel, simte omul de rând inflaţia accelerată, o boală a unei economii dependente de importuri şi de banii veniţi din străinătate. Din toamna trecută, lira libaneză şi-a pierdut aproximativ 85% din valoarea sa pe piaţa neagră. Pe hârtie, moneda este stabilă deoarece începând cu 1997 Banca Centrală Libaneză a ancorat-o artificial de dolarul american la o rată de 1 dolar pentru 1.507 lire libaneze. O vreme, strategia a mers, stabilitatea astfel obţinută reprezentând o bază solidă pentru sistemul financiar. Însă ultimul an a fost de coşmar.

    O bună parte din problemele financiare de acum se trag din haosul din sistemul bancar produs tot de banca centrală. Instituţia a condus ceea ce criticii au numit o schemă Ponzi, încurajând băncile comerciale să constituie depozite mari de dolari, cu rate mari ale dobânzii, care puteau fi acoperite doar prin atragerea altor deponenţi mari, dar cu rate de dobândă şi mai ridicate. Însă acest sistem s-a blocat anul trecut, când investitorii noi au încetat să mai vină, lăsând băncile din ţară fără fondurile în dolari pe care le datorau deponenţilor lor. Băncile comerciale au reacţionat refuzând să dea înapoi dolarii, moneda pe care libanezul a folosit-o de mult timp în viaţa de zi cu zi schimbând-o în lire, sau invers. Un fost bancher libanez, Dan Azzi, şi-a asumat creditul pentru inventarea unui termen acum utilizat pe scară largă pentru aceşti dolari teoretici care există doar în băncile libaneze şi nu-i vede nimeni: Lollars.

    Rezultatul a fost izbucnirea unui iad financiar şi durere. Lira s-a prăbuşit atât de mult, iar deprecierea a devenit ceva atât de obişnuit încât lira libaneză a primit un cont satiric pe Twitter, unde reacţionează la propriu-i declin. „Sunt cea mai ieftină monedă, dar nu sunt un nimic”, se arată într-un tweet de săptămânile trecute după ce cursul liră/dolar ajunsese în stradă la 9.500 de lire pentru un dolar, rata oficială fiind cea din 1997, de 1.500 de lire pentru un dolar. Venirea pandemiei a complicat şi mai mult situaţia. Inflaţia a făcut ca foamea să devină de nesuportat până-ntr-atât încât după o scurtă pauză în timpul şocului iniţial provocat de măsurile de lockdown protestatarii au riscat şi au ieşit din nou în stradă.

    Guvernul a căutat să controleze tranzacţiile de pe piaţa neagră, unde schimbarea banilor în condiţii mai bune decât rata oficială poate face pe oricine să se simtă cumpărător de droguri, necesitând întâlniri rapide pe alei obscure cu dealerii de bani care folosesc nume false şi se tem că vor fi arestaţi. Efectele haosului economic şi financiar al ţării asupra săracilor sunt dramatice, după cum este evidenţiat de patru sinucideri într-o perioadă de doar două zile, toate legate de lipsurile provocate de criză. Un bărbat care s-a împuşcat pe unul dintre cele mai cunoscute bulevarde ale Beirutului a lăsat în urmă un mesaj scris de mână care spunea „Nu sunt un infidel”, o linie dintr-o cunoscută melodie al cărei următor vers este „dar foamea este un infidel”.

    Numărul membrilor unui grup de pe Facebook numit Barter în Liban s-a umflat, membrii săi oferind orice, de la chipsuri de poker şi narghilele la schimb pentru mâncare. Postările lor dau uneori impresia de poezie tragică. „Greutăţi noi, niciodată folosite, la schimb cu scutece de dimensiunea 6 şi o sticlă de ulei”, se arată într-o postare cu o fotografie cu gantere încă în cutie. O altă postare prezenta o rochiţă verde-lime pe care Fatima al-Hussein, mamă a şase copii din nordul Libanului, a cumpărat-o pentru a o oferi cadou uneia din fiicele sale.

    Pentru că avea nevoie de zahăr, lapte şi detergent, Fatima a încercat să dea la schimb rochiţa. Într-un interviu telefonic, ea a declarat că soţul ei câştigă 200.000 de lire libaneze pe săptămână ca muncitor pentru orice, o sumă pe care obişnuia să valoreze la 130 de dolari. Acum, banii au valoarea a mai puţin de 30 de dolari, ceea ce face ca procurarea bunurilor esenţiale să fie un chin. Doamna al-Hussein a povestit că a decis să dea rochiţa după ce n-a mai avut cu ce să-şi hrănească copiii în afară de pâine înmuiată în apă. Dar cine să vrea o rochiţă verde-lime în aceste vremuri? Când vreunul din vecinii ei găteşte şi mirosul ajunge la ei în casă, închide uşile şi geamurile. „Nu vreau ca ăştia mici să se îmbolnăvească de poftă”, a spus ea. Domnul El Hajj, bucătarul de televiziune, povesteşte şi el că ceea ce pot fi considerate reţete accesibile sunt o ţintă în mişcare.

    „Carnea de vită s-a scumpit, aşa că am trecut la pui, iar acum oamenii îmi spun că şi puiul este scump”, a spus el. În timp ce pregăteşte mâncărurile pentru emisiunea zilei, răspunde la apeluri din partea telespectatorilor care vor să ştie cum pot fi păstrate alimentele când curentul electric se întrerupe atât de des. Cum poţi păstra carnea proaspătă când nu poţi conta pe congelator? Bucătarul a prezentat opţiunile. Fructele şi legumele pot fi conservate la borcan, murate sau uscate. Carnea tocată se poate păstra în grăsime. „Toate problemele au o soluţie”, a spus el. „Ceea ce este important pentru mine legat de această emisiune este să ajut oamenii să mănânce în continuare”.