BusinessMagazin

Tag: capitalistul saptamanii

  • Povestea celui mai mare faliment din Europa. Cine este miliardarul care a pierdut tot şi a ajuns la puşcărie după ce a lăsat compania cu datorii de 14 miliarde de dolari

    De numele lui Calisto Tanzi se leagă atât naşterea, cât şi prăbuşirea unui imperiu. El este fondatorul Parmalat, asociat cu unul dintre cele mai cunoscute falimente ale Europei. Compania a reuşit însă, ca o pasăre Phoenix, să renască din propria cenuşă, făcând astăzi parte din portofoliul gigantului Lactalis.

    Calisto Tanzi s-a născut pe 17 noiembrie 1938 în Collecchio, Parma, Italia. Părinţii săi deţineau o mică afacere cu produse alimentare, pornită de bunicul său. În 1961, Tanzi a renunţat la studiile universitare şi la visul de a deveni contabil pentru a-şi ajuta tatăl, grav bolnav, să conducă businessul familiei. La doi ani distanţă, după ce obţinuse controlul deplin al companiei, a extins activitatea acesteia prin deschiderea unei mici fabrici de lactate în oraşul natal, numind noua unitate Dietalat, denumire schimbată ulterior în Parmalat. În urma unei călătorii făcute în Suedia, antreprenorul a venit cu ideea lansării de produse UHT, al căror ambalaj era mult mai ieftin şi versatil. Mai târziu, a adoptat acest model de fabricare şi pentru restul articolelor din portofoliu – conserve şi sucuri, devenind un jucător internaţional.

    Între anii 1970 şi 1980 Tanzi a investit sume importante în publicitate, în paralel cu susţinerea mai multor echipe sportive, în special din fotbal, schi şi Formula 1, fiind inclusiv proprietar al echipei de fotbal AC Parma. Până în 2001, ajunsese la o avere de circa 1,3 miliarde de euro. Politica de achiziţii rapide a mai multor producători alimentari, inclusiv companii din SUA precum Beatrice Foods, şi lipsa unei recapitalizări adecvate a adus însă probleme financiare majore companiei.

    În 2003, businessul a intrat într-un faliment răsunător, având datorii de peste 14 miliarde de dolari. Fondatorul a fost condamnat la 18 ani de închisoare, ca urmare a celei mai mari fraude corporative din istoria Europei, estimată la 800 de milioane de euro. După doi ani de ispăşire a sentinţei a fost mutat în arest la domiciliu. În 2005, compania a renăscut, fiind în prezent subsidiară a grupului francez Lactalis, care a achiziţionat-o în urmă cu 11 ani. Cu 140 de centre de producţie şi 16.000 de angajaţi, Parmalat S.p.A. îşi desfăşoară operaţiunile la nivel global. În România compania este prezentă încă din 1991. Prima zi a acestui an a adus un val de reacţii în presa internaţională, care a anunţat moartea lui Calisto Tanzi, în Parma, în urma unei pneumonii.

  • Povestea lui Calisto Tanzi, omul din spatele celui mai mare faliment al Europei

    De numele lui Calisto Tanzi se leagă atât naşterea, cât şi prăbuşirea unui imperiu. El este fondatorul Parmalat, asociat cu unul dintre cele mai cunoscute falimente ale Europei. Compania a reuşit însă, ca o pasăre Phoenix, să renască din propria cenuşă, făcând astăzi parte din portofoliul gigantului Lactalis.

    Calisto Tanzi s-a născut pe 17 noiembrie 1938 în Collecchio, Parma, Italia. Părinţii săi deţineau o mică afacere cu produse alimentare, pornită de bunicul său. În 1961, Tanzi a renunţat la studiile universitare şi la visul de a deveni contabil pentru a-şi ajuta tatăl, grav bolnav, să conducă businessul familiei. La doi ani distanţă, după ce obţinuse controlul deplin al companiei, a extins activitatea acesteia prin deschiderea unei mici fabrici de lactate în oraşul natal, numind noua unitate Dietalat, denumire schimbată ulterior în Parmalat. În urma unei călătorii făcute în Suedia, antreprenorul a venit cu ideea lansării de produse UHT, al căror ambalaj era mult mai ieftin şi versatil. Mai târziu, a adoptat acest model de fabricare şi pentru restul articolelor din portofoliu – conserve şi sucuri, devenind un jucător internaţional.

    Între anii 1970 şi 1980 Tanzi a investit sume importante în publicitate, în paralel cu susţinerea mai multor echipe sportive, în special din fotbal, schi şi Formula 1, fiind inclusiv proprietar al echipei de fotbal AC Parma. Până în 2001, ajunsese la o avere de circa 1,3 miliarde de euro. Politica de achiziţii rapide a mai multor producători alimentari, inclusiv companii din SUA precum Beatrice Foods, şi lipsa unei recapitalizări adecvate a adus însă probleme financiare majore companiei.

    În 2003, businessul a intrat într-un faliment răsunător, având datorii de peste 14 miliarde de dolari. Fondatorul a fost condamnat la 18 ani de închisoare, ca urmare a celei mai mari fraude corporative din istoria Europei, estimată la 800 de milioane de euro. După doi ani de ispăşire a sentinţei a fost mutat în arest la domiciliu. În 2005, compania a renăscut, fiind în prezent subsidiară a grupului francez Lactalis, care a achiziţionat-o în urmă cu 11 ani. Cu 140 de centre de producţie şi 16.000 de angajaţi, Parmalat S.p.A. îşi desfăşoară operaţiunile la nivel global. În România compania este prezentă încă din 1991. Prima zi a acestui an a adus un val de reacţii în presa internaţională, care a anunţat moartea lui Calisto Tanzi, în Parma, în urma unei pneumonii.

  • În urmă cu doar 12 ani, un om de afaceri e pariat pe o industrie care nici nu exista. Unde a ajuns acum businessul lui

    În urmă cu doar 12 ani, Ethan Brown a pariat pe o industrie aflată acum în plin avânt: produsele din carne alternativă. Aşa a apărut Beyond Meat, prezentă astăzi în 80 de ţări.

    Ethan Walden Brown s-a născut în 1971 şi a crescut în apropiere de Washington, petrecând o parte din copilărie într-o fermă din Maryland. El a urmat cursurile Connecticut College, obţinând ulterior o diplomă de master din partea Şcolii de Politici Publice din cadrul Universităţii din Maryland, fondată de tatăl său, Peter. A absolvit totodată şi un MBA la Universitatea din Columbia.

    O vreme, Brown a servit ca vicepreşedinte al consiliului pentru Asociaţia Naţională a Hidrogenului. În 2009, antreprenorul a avut ocazia să viziteze un centru de cercetare din cadrul Universităţii din Missouri, care făcea o serie de experimente pentru a descoperi noi utilităţi ale păstăilor de soia – o bogată resursă agricolă profesorii respectivului stat. Aici i-a întâlnit pe Fu-hung Hsieh şi pe Harold Huff, care lucrau la o tehnologie cu ajutorul căreia să poată replica textura cărnii folosind proteinele din plante. Antreprenorul a decis să achiziţioneze licenţa de procesare şi, în acelaşi an, a pus bazele Beyond Meat.

    El este, de asemenea, director al The PLANeT Partnership, joint venture-ul dintre Beyond Meat şi PepsiCo.

    În 2014, Brown a fost inclus în topul 1.000 Cei mai creativi oameni din business, realizat de Fast Company. La patru ani distanţă, a fost premiat de Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu pentru munca de a reduce dependenţa consumatorilor de produse de origine animală, la categoria „ştiinţă şi inovaţie”. A primit, de asemenea, un loc în clasamentul Bloomberg, 50 Most Influential.

    Antreprenorul locuieşte în Carolina de Sud şi e căsătorit cu Tracy Brown, alături de care are doi copii. În prezent, el este vegan şi un înfocat apărător al mediului.

    Produsele companiei sunt fabricate în mai multe unităţi din Statele Unite, Asia (China) şi Europa (Ţările de Jos). Beyond Meat deţine, de asemenea, un centru de cercetare şi dezvoltare în California, deschis în urmă cu trei ani. Printre brandurile cu care compania colaborează se numără McDonald’s, KFC, Taco Bell, Pizza Hut, PepsiCo şi Dunkin’ Donuts. Pe 2 mai 2019, producătorul s-a listat la Bursa Nasdaq, sub simbolul BYND.

    În 2020, businessul cu o echipă de 470 de angajaţi a înregistrat o cifră de afaceri de 406 de milioane de dolari. În prezent, produsele companiei se găsesc în aproape 120.000 de magazine de retail şi unităţi HoReCa din 80 de ţări, inclusiv România.

  • Cum a apărut unul dintre cele mai faimoase alimente din lume pe care mulţi români îl consumă frecvent, produs într-un singur loc pe Glob

    El însuşi nu a văzut în businessul pe care l-a lansat o mare realizare, însă fiii antreprenorului Edmund  McIlhenny, fondatorul Tabasco, şi-au dat seama că stau pe o adevărată mină de aur. Ei au transformat sosul născut pentru a condimenta mâncarea fadă din vremuri de criză într-un brand cunoscut astăzi în toată lumea.

    Edmund McIlhenny s-a născut în anul 1815 în Hagerstown, Maryland, într-o familie scoţiano-irlandeză. La vârsta de 25 de ani s-a mutat în New Orleans, Louisiana, unde s-a angajat în industria panificaţiei. După o perioadă, cu ajutorul economiilor, a devenit proprietarul unei bănci. Pe 30 iunie 1859 s-a căsătorit cu Mary Eliza Avery, alături de care a avut opt copii. În timpul războiului civil, a fugit împreună cu rudele sale în Texas, unde a servit ca angajat civil în armata confederată, întâi ca funcţionar în biroul de comisariat, iar mai apoi ca agent financiar.

    Prăbuşirea economică a Sudului după înfrângerea suferită l-a ruinat pe McIlhenny, care locuia atunci cu socrii săi în casa acestora, aflată pe o plantaţie din insula Avery, Louisiana. Acolo, antreprenorul a început să se ocupe de grădina familiei, unde a cultivat o varietate de fructe şi legume. În urma unor reţete experimentale făcute timp de doi ani, pentru care a folosit ardeii crescuţi în prima recoltă, el a creat un sos iute şi concentrat, pe care l-a numit Tabasco. A ambalat primele sticle sigilate în ceară în 1868, motivaţia din spatele ideii de business fiind dorinţa antreprenorului de a condimenta mâncarea fadă din acele vremuri de criză. În 1870 el a patentat celebra reţetă de sos iute, pe care a început să îl ambaleze în sticle de două uncii, închise cu capac de plută şi imprimate cu un logo similar cu cel actual.

    Iniţial, el a vândut produsele la preţul de un dolar, de-a lungul Coastei Golfului, în New Orleans, Louisiana şi Texas. Până în anii ’70, reuşise să intre pe pieţe importante din New York, Philadelphia şi Boston, cu ajutorul unuia dintre cei mai mari producători ai secolului al XIX-lea, E. C. Hazard and Company. Antreprenorul a murit pe 25 noiembrie 1890. La acea dată, el nu considera producţia de Tabasco a companiei sale ca fiind ceva notabil, iar în autobiografia scrisă spre sfârşitul vieţii nici măcar nu a menţionat acest produs.

    Fiii săi au fost cei care au realizat, după moartea fondatorului, că dispuneau de o adevărată comoară culinară, aşa că au decis să valorifice potenţialul companiei, începând un amplu proces de extindere şi modernizare a liniilor de producţie. Sosul este produs şi astăzi tot în insula Avery, unde există singura fabrică a companiei. Aici se ambalează, zilnic, peste 700.000 de sticle de Tabasco. La peste un secol şi jumătate de la fondare, brandul e comercializat în aproape 200 de ţări şi teritorii, şi are vânzări anuale de circa 200 de milioane de euro.

  • Cum a apărut unul dintre cele mai faimoase alimente din lume, produs într-un singur loc pe Glob

    El însuşi nu a văzut în businessul pe care l-a lansat o mare realizare, însă fiii antreprenorului Edmund  McIlhenny, fondatorul Tabasco, şi-au dat seama că stau pe o adevărată mină de aur. Ei au transformat sosul născut pentru a condimenta mâncarea fadă din vremuri de criză într-un brand cunoscut astăzi în toată lumea.

    Edmund McIlhenny s-a născut în anul 1815 în Hagerstown, Maryland, într-o familie scoţiano-irlandeză. La vârsta de 25 de ani s-a mutat în New Orleans, Louisiana, unde s-a angajat în industria panificaţiei. După o perioadă, cu ajutorul economiilor, a devenit proprietarul unei bănci. Pe 30 iunie 1859 s-a căsătorit cu Mary Eliza Avery, alături de care a avut opt copii. În timpul războiului civil, a fugit împreună cu rudele sale în Texas, unde a servit ca angajat civil în armata confederată, întâi ca funcţionar în biroul de comisariat, iar mai apoi ca agent financiar. Prăbuşirea economică a Sudului după înfrângerea suferită l-a ruinat pe McIlhenny, care locuia atunci cu socrii săi în casa acestora, aflată pe o plantaţie din insula Avery, Louisiana. Acolo, antreprenorul a început să se ocupe de grădina familiei, unde a cultivat o varietate de fructe şi legume. În urma unor reţete experimentale făcute timp de doi ani, pentru care a folosit ardeii crescuţi în prima recoltă, el a creat un sos iute şi concentrat, pe care l-a numit Tabasco. A ambalat primele sticle sigilate în ceară în 1868, motivaţia din spatele ideii de business fiind dorinţa antreprenorului de a condimenta mâncarea fadă din acele vremuri de criză. În 1870 el a patentat celebra reţetă de sos iute, pe care a început să îl ambaleze în sticle de două uncii, închise cu capac de plută şi imprimate cu un logo similar cu cel actual. Iniţial, el a vândut produsele la preţul de un dolar, de-a lungul Coastei Golfului, în New Orleans, Louisiana şi Texas. Până în anii ’70, reuşise să intre pe pieţe importante din New York, Philadelphia şi Boston, cu ajutorul unuia dintre cei mai mari producători ai secolului al XIX-lea, E. C. Hazard and Company. Antreprenorul a murit pe 25 noiembrie 1890. La acea dată, el nu considera producţia de Tabasco a companiei sale ca fiind ceva notabil, iar în autobiografia scrisă spre sfârşitul vieţii nici măcar nu a menţionat acest produs. Fiii săi au fost cei care au realizat, după moartea fondatorului, că dispuneau de o adevărată comoară culinară, aşa că au decis să valorifice potenţialul companiei, începând un amplu proces de extindere şi modernizare a liniilor de producţie. Sosul este produs şi astăzi tot în insula Avery, unde există singura fabrică a companiei. Aici se ambalează, zilnic, peste 700.000 de sticle de Tabasco. La peste un secol şi jumătate de la fondare, brandul e comercializat în aproape 200 de ţări şi teritorii, şi are vânzări anuale de circa 200 de milioane de euro.

  • Cine se ascunde în spatele celebrelor instrumente muzicale Fender, folosite în concerte de unii dintre cei mai mari artişti ai lumii

    Povestea lui Clarence Leonidas Fender este strâns legată de unele dintre cele mai celebre nume ale muzicii, precum Jimi Hendrix, Eric Clapton sau trupa Nirvana. Ce au în comun? Chitarele electrice Fender, produse de compania cu acelaşi nume începând cu jumătatea secolului trecut şi aduse în concerte pe marile scene ale lumii.

    Clarence Leonidas „Leo” Fender s-a născut pe 10 august 1909, în Statele Unite, în familia lui Clarence Monte Fender şi a Harrietei Elvira Wood. Încă din copilărie a cântat la pian, iar mai târziu şi la saxofon, însă pentru ultimul nu a manifestat un interes special, fiind atras mai degrabă de instrumentele electronice.

    În adolescenţă a avut ocazia să îl asiste pe unchiul său, care deţinea un magazin cu piese auto şi electrice, învăţând de la acesta cum să construiască radiouri din piese provenite de la aparate stricate.

    Ulterior, fascinat de muzica auzită prin difuzoarele acestora, a început să repare singur aparate radio, într-un mic atelier amenajat în casa părinţilor săi.

    În 1928 a absolvit liceul Fullerton Union, fiind admis la Fullerton Junior College, unde a studiat contabilitate. În paralel a continuat să înveţe, de unul singur, şi electronică, fără a urma însă un curs autorizat în acest domeniu.

    După finalizarea colegiului s-a angajat ca livrator în compania Consolidated Ice and Cold Storage, în Anaheim. În timp ce lucra aici, a fost contactat de o trupă locală, care i-a cerut să proiecteze şase instalaţii de sonorizare adaptate spaţiilor cu public larg (public address system – PA). Deşi nu părea, acesta a fost de faptul punctul de cotitură în cariera sa.

    În 1933 Fender a întâlnit-o pe Esther Klosky, cu care s-a căsătorit un an mai târziu. A primit, tototdată, un post de contabil din partea California Highway Department într-un oraş din California. În doar şase luni el şi-a pierdut însă locul de muncă, pe fondul unor disponibilizări. În 1938, cu 600 de dolari luaţi cu împrumut, antreprenorul a pus bazele atelierului de reparaţii Fender Radio Service. Curând, diverşi artişti şi trupe au început să îl contacteze pentru proiectarea instalaţiilor de sonorizare şi diverse amplificatoare pentru chitarele acustice.

    În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Fender l-a întâlnit pe Clayton Orr „Doc“ Kauffman, un inventator care proiectase Vibrola, o componentă a instrumentelor acustice, şi l-a convins să pornească împreună un nou business. Aşa a luat naştere K&F Manufacturing Corporation. Kauffman s-a retras însă din afacere în 1946, aşa că antreprenorul a redenumit compania Fender Manufacturing, iar din 1947, Fender Electric Instrument Co. În ianuarie 1965 el a vândut compania către CBS. A cedat, totodată, frâiele atelierului de reparaţii radio unui vechi amic, Dale Hyatt. Alături de acesta şi de alt prieten, George Fullerton, a pornit, în 1979, un nou business – G&L Musical Products. În acelaşi an soţia sa a murit, iar antreprenorul s-a recăsătorit, un an mai târziu, cu Phyllis Fender. Un alt business pornit de el a fost compania Music Man. Bolnav de Parkinson, antreprenorul a murit pe 21 martie 1991. În 1992, Leo Fender a fost introdus în Rock and Roll Hall of Fame. Instrumentele sale au fost folosite de artişti celebri, precum Jimi Hendrix, Kurt Cobain şi Eric Clapton. În 2009 i-a fost acordat, in memoriam, un premiu Grammy pentru activitatea în industrie, iar un bulevard din Fullerton, California, a fost redenumit Fender Avenue, în onoarea sa.

    În pandemie, pe măsură ce oamenii au experimentat noi hobby-uri, vânzările companiei au crescut cu 17%, estimările veniturilor înregistrate la nivelul anului 2020 fiind de 700 de milioane de dolari, potrivit CNBC.

  • Povestea lui Julius Meinl, antreprenorul care a schimbat pentru totdeauna industria cafelei

    Metoda revoluţionară de prăjire a cafelei descoperită de antreprenorul Julius Meinl a schimbat pentru totdeauna această industrie, punând totodată şi bazele unei poveşti de business de succes, ajunsă astăzi la o istorie de peste un secol şi jumătate.

    Iulius Meinl s-a născut pe 10 aprilie 1824 în Kraslice, Cehia, în familia unui brutar profesionist, Franz Anton Meinl, şi a soţiei acestuia, Anna. După ce a lucrat, pentru o vreme, ca ucenic în magazinul de vopseluri din Praga al unchiului său, a hotărât să pornească propria afacere. În 1862 el a deschis un magazin de delicatese în cartierul Köllnerhofgasse din Viena. Aici vindea, printre altele, cacao, ceai, condimente, orez, zahăr, dar şi cafea proaspătă.

    Ulterior, antreprenorul s-a specializat în comercializarea cafelei, producând propriile amestecuri de boabe verzi, pe care cumpărătorii le puteau prăji acasă, pe aragaz. În 1877 Meinl a dezvoltat o metodă pentru prăjirea industrială a cafelei. Procesul consta în prăjirea cafelei fără ca boabele să intre în contact cu gazele emise de combustibil, permiţând păstrarea intactă a aromei, fără mirosuri adiacente.

    Această inovaţie a permis, pentru prima dată, vânzarea cafelei direct prăjite, punând totodată bazele dezvoltării corporative viitoare. În 1891 antreprenorul a deschis şi prima fabrică de prăjire a cafelei, iar primul sediu al afacerii a fost inaugurat trei ani mai târziu.

    Ulterior, managementul companiei s-a mutat chiar în casa fondatorului, proiectată de arhitectul Max Kroph. În luna februarie a anului 1913 antreprenorul a hotărât să cedeze frâiele businessului fiului său, Julius Meinl II, care a extins lanţul de cafenele în întregul Imperiu Austro-Ungar. Compania a ajuns, astfel, cel mai important producător de cafea prăjită din regiune, fiind, totodată, şi cel mai mare importator de cafea şi ceai al unei zone economice cu peste 50 de milioane de locuitori, potrivit informaţiilor disponibile pe site-ul oficial al brandului.

    Pe 24 decembrie 1914, în urma unei boli scurte, fondatorul a murit, la vârsta de 91 de ani. El a avut un fiu şi o fiică, Anna Floderer. Logoul companiei a fost creat, în 1924, de către designerul austriac Joseph Binder. Cea mai importantă unitate a afacerii a fost deschisă în 1950, aflându-se în funcţiune şi astăzi, la peste 70 de ani distanţă. În 2019, ultimul an pentru care există date disponibile, Julius Meinl a înregistrat venituri de 186 de milioane de euro. Brandul este prezent astăzi în peste 70 de ţări.

  • Povestea omului care a inventat unul dintre cele mai cunoscute produse din lume, pe care le folosesc şi majoritatea românilor

    Întreaga carieră a inventatorului şi antreprenorului Samuel Ruben a fost dedicată electrochimiei şi produselor născute din studiul acesteia. Cu peste 300 de brevete în portofoliu, a rămas cunoscut publicului larg mai ales prin prisma unui brand: Duracell.

    Samuel Ruben s-a născut pe 14 iulie 1900, în oraşul Harrison din statul american New Jersey, într-o familie evreiască. O perioadă a urmat studiile Institutului Politehnic din Brooklyn, dar a renunţat din cauza nivelului ridicat de stres. Avea să se întoarcă însă după câţiva ani în departamentul de cercetare. A avut, totodată, ocazia să asiste la o serie de cursuri susţinute la Columbia University de către Bergen Davis, care i-a devenit mentor.

    El şi-a început cariera în industria electronicelor odată cu obţinerea licenţei de operator radio. Ulterior, a pus bazele Ruben Laboratories, cu ajutorul unei finanţări primite din partea lui Malcolm Clephane, prin mijlocirea profesorului Davis. Şi-a mutat apoi laboratorul în New Rochelle, New York, unde a lucrat în următorii 60 de ani. De-a lungul vieţii el a obţinut peste 300 de brevete, în jur de 100 fiind invenţii proprii.

    În anii ’20 antreprenorul l-a întâlnit pe omul de afaceri Philip Mallory, care venise la atelierul său în căutarea unui echipament necesar pentru o serie de experimente. Realizând cât de profitabilă ar fi o colaborare, cei doi au decis să pornească propria afacere cu baterii, P. R. Mallory Company. Brandul Duracell (numele provenind de la termenii durable cell – celulă durabilă) a luat naştere în 1965. Potrivit informaţiilor disponibile pe site-ul companiei, Duracell a jucat un rol important în momente cheie ale istoriei, inclusiv în misiunea Apollo 11, devenind „prima baterie care a ajuns pe lună”, dar şi prima baterie pentru care s-a făcut o reclamă TV. Logoul brandului, cunoscut astăzi în toată lumea, a apărut în 1973.

    Între anii 1918 şi 1921, Samuel Ruben a lucrat şi ca cercetător pentru Electrochemical Products Company. De-a lungul timpului, a scris mai multe cărţi, printre care „Handbook of the Elements” (Manualul elementelor) şi „The Founders of Electrochemistry” (Fondatorii electrochimiei). A obţinut, de asemenea, numeroase premii şi recunoaşteri, inclusiv mai multe titluri de doctor onorific, dar şi pe cel de Inventatorul Anului (1965) din partea George Washington University. Antreprenorul a murit pe
    16 iulie 1988. Începând cu anul 2016, brandul Duracell face parte din portofoliul gigantului Berkshire Hathaway şi are o echipă de circa 2.700 de angajaţi. În jur de 63 de baterii produse de companie sunt vândute în fiecare secundă, în întreaga lume.

  • Povestea omului care a inventat unul dintre cele mai cunoscute produse din lume, pe care le folosesc şi majoritatea românilor

    Întreaga carieră a inventatorului şi antreprenorului Samuel Ruben a fost dedicată electrochimiei şi produselor născute din studiul acesteia. Cu peste 300 de brevete în portofoliu, a rămas cunoscut publicului larg mai ales prin prisma unui brand: Duracell.

    Samuel Ruben s-a născut pe 14 iulie 1900, în oraşul Harrison din statul american New Jersey, într-o familie evreiască. O perioadă a urmat studiile Institutului Politehnic din Brooklyn, dar a renunţat din cauza nivelului ridicat de stres. Avea să se întoarcă însă după câţiva ani în departamentul de cercetare. A avut, totodată, ocazia să asiste la o serie de cursuri susţinute la Columbia University de către Bergen Davis, care i-a devenit mentor.

    El şi-a început cariera în industria electronicelor odată cu obţinerea licenţei de operator radio. Ulterior, a pus bazele Ruben Laboratories, cu ajutorul unei finanţări primite din partea lui Malcolm Clephane, prin mijlocirea profesorului Davis. Şi-a mutat apoi laboratorul în New Rochelle, New York, unde a lucrat în următorii 60 de ani. De-a lungul vieţii el a obţinut peste 300 de brevete, în jur de 100 fiind invenţii proprii.

    În anii ’20 antreprenorul l-a întâlnit pe omul de afaceri Philip Mallory, care venise la atelierul său în căutarea unui echipament necesar pentru o serie de experimente. Realizând cât de profitabilă ar fi o colaborare, cei doi au decis să pornească propria afacere cu baterii, P. R. Mallory Company. Brandul Duracell (numele provenind de la termenii durable cell – celulă durabilă) a luat naştere în 1965. Potrivit informaţiilor disponibile pe site-ul companiei, Duracell a jucat un rol important în momente cheie ale istoriei, inclusiv în misiunea Apollo 11, devenind „prima baterie care a ajuns pe lună”, dar şi prima baterie pentru care s-a făcut o reclamă TV. Logoul brandului, cunoscut astăzi în toată lumea, a apărut în 1973.

    Între anii 1918 şi 1921, Samuel Ruben a lucrat şi ca cercetător pentru Electrochemical Products Company. De-a lungul timpului, a scris mai multe cărţi, printre care „Handbook of the Elements” (Manualul elementelor) şi „The Founders of Electrochemistry” (Fondatorii electrochimiei). A obţinut, de asemenea, numeroase premii şi recunoaşteri, inclusiv mai multe titluri de doctor onorific, dar şi pe cel de Inventatorul Anului (1965) din partea George Washington University. Antreprenorul a murit pe
    16 iulie 1988. Începând cu anul 2016, brandul Duracell face parte din portofoliul gigantului Berkshire Hathaway şi are o echipă de circa 2.700 de angajaţi. În jur de 63 de baterii produse de companie sunt vândute în fiecare secundă, în întreaga lume.

  • Desert de milioane. Cum a reuşit o companie să ajungă cunoscută în toată lumea datorită unui singur produs

    Testarea gastronomiei franţuzeşti nu poate lipsi dintr-o vizită în Oraşul Luminilor. Însă aceasta nu poate fi completă dacă nu încerci măcar unul dintre cele mai cunoscute deserturi franţuzeşti: macarons. Cel mai mare comerciant din Franţa al acestui produs este faimoasa casă Ladurée, fondată de antreprenorul Louis Ernest Ladurée în urmă cu aproape două secole

    Louis Ernest Ladurée s-a născut la Paris, pe 21 februarie 1836. Familia lui s-a ocupat, timp de mai multe generaţii, cu morăritul, meserie pe care şi antreprenorul a urmat-o timp de câţiva ani. În 1862 el a deschis o brutărie în arondismentul 16 din Paris, pe Rue Royale – Maison Ladurée. Alegerea locaţiei a fost norocoasă, deoarece în acelaşi an se deschidea, în apropiere, Opera Garnier, transformând zona într-unul dintre cele mai elegante districte comerciale ale Parisului. Şi astăzi, la aproape două secole distanţă, magazinul încă îşi întâmpină clienţii.

    În 1857 el s-a căsătorit cu Constance Jamin, alături de care a avut un fiu, Ernest, care s-a implicat la rândul său în afacerea familiei, şi două fiice gemene.

    În 1871, în urma unui incendiu, unitatea a ars, aşa că Ladurée a fost nevoit să reconsturiască brutăria, angajându-l pe un faimos artist al vremii, Jules Chéret, pentru a se ocupa de interior. Antreprenorul s-a folosit totodată de acest prilej pentru a îmbogăţi rafturile magazinului şi cu o gamă de produse de patiserie. Pictura realizată folosind tehnici asemănătoare celor folosite pentru Capela Sixtină pe tavanul noului magazin, întruchipând mici îngeri „patiseri”, a devenit identitatea grafică a companiei.

    Pe 13 iulie 1904 antreprenorul a murit, frâiele businessului fiind preluate de fiul său. Sub conducerea lui Ernest şi a soţiei sale, Jeanne Souchard, afacerea a prosperat, mai ales la ideea acesteia de a îmbina cafeaua pariziană cu produsele de patiserie vândute de companie într-una dintre primele case de ceai ale oraşului. În 1930 Pierre Desfontaines, vărul fondatorului, a deschis la etajul magazinului şi un mic salon, aducând totodată în portofoliu celebrii macarons. În prezent aceştia reprezintă cel mai vândut produs al companiei şi sunt fabricaţi într-o unitate de 9.000 de metri pătraţi.

    Potrivit publicaţiei internaţionale Forbes, brandul Ladurée este prezent astăzi în 50 de ţări, cu un număr de 85 de unităţi. Compania face parte din portofoliul grupului francez Holder, alături de branduri precum Château Blanc sau lanţul de patiserii Paul. Groupe Holder are venituri anuale de circa 1 miliard de dolari, 60% dintre ele fiind acoperite de vânzările de macarons. De altfel, compania asigură acest produs pentru cei mai mari trei comercianţi de macarons din Franţa: Ladurée, Paul şi McDonald’s.