Li s-a spus luddiţi, după numele insului care i-a condus, şi ecourile acelei mişcări pot fi regăsite chiar şi astăzi, în comunităţi care nu agreează tehnologia sau globalizarea sau traiul modern. Aceeaşi mentalitate o regăsesc şi în mişcarea şoferilor de taxi faţă de serviciul Uber, mişcare care a fost capul de afiş al săptămânii care se încheie şi care mi-a umplut wall-ul paginii de Facebook de opinii. Opinii, trebuie să spun, nu prea favorabile şoferilor de taxi bucureşteni, din varii motive, binecunoscute – lipsă de politeţe sau de bani mărunţi, muzica de un anume gen, fumat, mod de adresare lipsit de politeţe.
Ce nu înţeleg nici şoferii de taxi nici domnii care conduc organizaţiile care îi reprezintă este că schimbarea este mult mai profundă şi ţine de conceptul de economie colaborativă, de care ar trebui să se preocupe nu numai ei, ci şi autorităţile statului sau cele europene. Economia colaborativă a fost inventată în urmă cu câţiva ani şi este intens folosită de specialişti de cel puţin trei, dar nu este un concept tocmai comun – de pildă, doi americani din trei nu au auzit de aşa ceva. Este modelul de afaceri care permite oamenilor să folosească bunuri în comun, de unde obţinerea de finanţări – vezi platformele de crowdfunding de genul Kickstarter şi care constituie o alternativă la serviciile de creditare, de unde posibilităţi noi de a călători – vezi Uber sau Zipcar, alternative la companiile da taxi sau de transport, de unde cazare – vezi cazul serviciului Airbnb, alternativă la lanţurile actuale de hoteluri. Modelul poate fi adoptat chiar şi de administraţii, vezi proiectul “Open Budget: Oakland”, un model de claritate în ceea ce priveşte administrarea bugetului local, care permite oricărui cetăţean să înţeleagă ce se întâmplă cu banii proveniţi din taxele locale şi să participe la distribuirea acestora.
Economia colaborativă va afecta nu numai companiile de taximetre din România, ci, în curând, şi băncile, hotelurile, educaţia, modul de a munci sau sistemul administrativ. Iar disputa dintre taximetrişti şi Uber este falsă, adevărata competiţie este între un model de a trăi şi munci după preceptele secolului XIX sau cele ale secolului XXI. Este adevărat că demersul taximetriştilor români este susţinut de mişcări asemănătoare în multe alte ţări, cum la fel de adevărat este că serviciul a fost interzis în alte părţi ale lumii.
Îngrijorarea taximetriştilor în privinţa fiscalizării serviciilor Uber este falsă şi Uber în sine este o companie care are destule probleme. Mai importante decât această dispută sunt schimbările pe care le anunţă, la care ar trebui să ne gândim cu toţii, nu numai taximetrişti sau uberişti; iar autorităţile ar trebui să se gândească nu la modul în care pot amenda pe unii şi pe alţii, ci la modul în care sistemul se schimbă. Şoferii Uber îşi folosesc maşinile personale, pentru care plătesc asigurare, benzină şi piese de schimb, şi plătesc companiei un procent deloc de neglijat din încasări, dar nu au asigurări medicale sau sociale, pentru că nu sunt angajaţi. Robert Reich, profesor de economie şi fost oficial în administraţia Clinton, defineşte astfel de abordări drept o întoarcere la mentalităţile secolulului XIX. Lumea a înţeles greu şi a trecut şi mai greu de la exploatare la decenţă şi la o anume corectitudine – siguranţa locului de muncă, salariu minim, program de lucru, eliminarea muncii copiilor. Criza economică a dezechilibrat piaţa muncii, iar oamenii valorează mai puţin. Politicienii, corporaţiile şi instituţiile financiare, spune Reich, au câştigat destulă putere pentru a reorganiza piaţa muncii în aşa fel încât să îşi sporească averile, iar oamenii simpli au rămas undeva în urmă. Fie ei taximetrişti sau uberişti.