BusinessMagazin

Tag: copii

  • Copilul tău este implicat în activităţi artistice? Eşti în pericol să fii amendat! Vezi de ce

    Nota de informare trebuie însoţită de copia certificatului de naştere al copilului, copiile asctelor de identitate ale părinţilor, copia actului de identitate a însoţitorului, certificat medical care să ateste dacă minorul este apt pentru activitatea respectivă, aviz psihologic care să arate dacă particularităţile psihice ale copilului îl recomandă pentru activitatea respectivă şi dacă a fost informat şi este de acord să participe, avizul medicului sportiv, pentru copiii care participă la activităţi sportive de preformanţă şi adeverinţă din partea unităţii de învăţământ, dacă activitatea se desfăşoară în perioada programului şcolar. În zece zile lucrătoare de la începerea activităţii părinţii trebuie să transmită serviciului de asistenţă socială şi o copie certificată conform cu originalul a contractului încheiat cu organizatorul.  Amenzile sunt între 1000 şi 5000 de lei.

    Ativităţile pot fi de actor, figurant, cântăreţ, muzician, dansator, acrobat la varii instituţii: teatre, operă, balet, circ, concursuri de dans, de muzică sau aprice alte activităţi pe scenă, în filme artistice, înregistrări de emisiuni pentru radio şi televiziune, cu sau fără scopuri publicitare, sedinţe foto, prezentări de modă sau sport de performanţă.

    Copiii cu vârsta sub 5 ani pot desfăşura activităţi doar între 9.00 şi 17.00, cei între 5 şi 12 ani între 8.00 şi 20.00, iar minorii de peste 12 ani între 7.00 şi 22.00. Durata activităţii trebuie să fie de cel mult o oră pe săptămână în cazul copiilor sub un an, două ore pe zi pentru 1 – 5 ani, patru ore pe zi pentru 5 – 12 ani şi şase ore pe zi peste 12 ani. Hotararea stabileşte şi alte limite de timp.
    Copilul trebuie însoţit de un adult pe toată durata activităţilor. Lipsa unui însoţitor sau dacă respectivul nu-şi îndeplineşte atribuţiile se amendează cu 5000 – 8000 de lei.

  • Carrefour România deschide mâine al 10-lea hipermarket din Bucureşti şi al 28-lea din ţară

    Hipermarketul Carrefour Mega Mall este situat în Bulevardul Pierre de Coubertin nr. 3-5, are circa 50.000 de produse în gamă, a creat 336 de locuri de muncă şi laboratoare de măcelărie, gastronomie, brutărie şi cofertărie. Magazinul are o suprafaţă de 8.000 metri pătraţi şi dispune de 3000 de locuri de parcare.

    Carrefour Mega Mall beneficiază de aparatură ce reduce consumul de energie electrică şi a emisiilor de dioxid de carbon: iluminarea prin LED-uri reduce consumul de energie electrică cu 35%, sistemele de refrigerare reduc emisiile de dioxid de carbon cu peste 900 tone pe an, iar căldura generată de sistemul de refrigerare este redirecţionată către spaţiile de depozitare anexe magazinului, eliminând nevoia folosirii unor alte surse de energie.

    Grupul Carrefour deţine în România 176 de magazine dintre care 28 hipermarketuri ‘Carrefour’, 94 supermarketuri ‘Market’, 44 magazine de proximitate ‘Express’, 9 magazine de proximitate ‘Contact’ şi un magazin de comerţ online.

     

  • AP: DGASPC ar trebui să instituie plasamentul în regim de urgenţă pentru copiii aflaţi în pericol

    Avocatul Poporului (AP) a întocmit Raportul special privind problemele identificate în legislaţia specifică plasamentului în regim de urgenţă al minorilor în cazul abuzului, neglijării, exploatării şi a oricărei forme de violenţă.

    Documentul, publicat pe site-ul instituţiei, arată faptul că, potrivit direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului (DGASPC), un copil aflat în pericol trebuie să rămână în acelaşi mediu până la emiterea unei ordonanţe preşedinţiale.

    Potrivit aceleiaşi surse, emiterea ordonanţei preşedinţiale cu celeritate nu este posibilă din cauza volumului mare de dosare de pe rolul instanţelor judecătoreşti, procedura de soluţionare a ordonanţei preşedinţiale fiind, din păcate, o procedură de durată, adică o lună – două, faţă de termenul legal de 48 de ore.

    În acest context, unele direcţii au apreciat, la solicitarea instituţiei Avocatul Poporului, că este imperios necesară modificarea legislaţiei în sensul de a se institui obligaţia organelor poliţieneşti să însoţească şi să sprijine lucrătorii sociali în executarea dispoziţiei de plasament de urgenţă, iar atribuţiile/responsabilităţile acestora să fie precizate în textul legii.

    De asemenea, unele direcţii au solicitat ca punerea în aplicare a unei dispoziţii privind plasamentul în regim de urgenţă să urmeze, atunci când există opoziţie din partea adulţilor, condiţiile Codului de procedură penală, prin intervenţia procurorului şi a poliţiei, şi nu prin executor judecătoresc.

    Totodată, s-a solicitat să se aibă în vedere şi posibilitatea de a se reglementa părăsirea mediului familial de către agresor, şi nu de victime (minori, mamă) aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri.

    “Considerăm că nu este oportun şi firesc ca victimele să fie nevoite să-şi caute un spaţiu de locuit, în timp ce agresorul (presupus sau cert), rămâne în locuinţa comună. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sibiu a propus, de lege ferenda, ca în cazul unor situaţii în care au fost identificaţi indici reali de abuz, violenţă domestică, până la finalizarea cercetărilor privind stabilirea vinovăţiei persoanei care manifestă un astfel de comportament, aceasta să fie obligată să părăsească locuinţa comună.”, se arată în raportul citat.

    Iniţiatorii docuemntului subliniază că imposibilitatea punerii în aplicare imediată a Dispoziţiei privind plasamentul în regim de urgenţă poate avea efecte extrem de grave în ceea ce priveşte integritatea fizică şi emoţională a copilului.

    Astfel, dacă măsura plasamentului în regim de urgenţă nu poate fi luată imediat, apar mai multe probleme, frecvent întâlnite în cursul instrumentării acestor cazuri.

    Practic, există riscul ca starea minorului victimă a violenţei să se agraveze considerabil în timpul cât este întârziată pronunţarea şi emiterea efectivă a ordonanţei preşedinţiale, iar în unele situaţii de abuz deosebit de grav se poate evidenţia riscul de deces, mai ales dacă este vorba despre un copil de vârstă foarte mică).

    Avocatul Poporului notează şi riscul ca părinţii/părintele abuzator să părăsească domiciliul/reşedinţa obişnuită împreună cu copilul victimă a violenţei.

    “Pe lângă întârzierile ce intervin în pronunţarea hotărârii judecătoreşti şi emiterea actului doveditor corespunzător, acest risc este amplificat şi de modul în care hotărârea este comunicată, respectiv urmând aceeaşi procedură ca şi în cazul acţiunilor obişnuite (întrucât ordonanţa preşedinţială nu este dată în aceeaşi zi, conform art. 64 alin. (5) din Legea nr. 272/2004 (…)”, se arată în raport.

    Iniţiatorii documentului mai precizează că lipsa unor proceduri specifice acestui tip de acţiuni la instanţele de judecată generează întârzieri suplimentare nejustificate în aplicarea ordonanţelor preşedinţiale de plasare a copilului în regim de urgenţă, iar intervalul de timp de la sesizarea instanţei cu emiterea ordonanţei preşedinţiale şi până la punerea ei în executare în condiţiile Codului de procedură civilă este mult prea lung.

    “În aceste intervale de timp, copilul poate fi suspus abuzului, violenţei, viaţa fiindu-i pusă în pericol grav, în anumite cazuri, reprezentanţii direcţiilor neputând înlătura situaţia de risc prin luarea copilului din mediul respectiv. Astfel, chiar şi în cazul în care există o bună colaborare cu instanţa de judecată, este necesară o anumită perioadă de timp pentru a urma procedurile impuse de Codul de procedură civilă în vederea punerii în executare a ordonanţei preşedinţiale de plasament în regim de urgenţă prin intermediul unui executor judecătoresc, fapt care determină riscuri suplimentare pentru copil”, se arată în raport.

    Avocatul Poporului consideră că în cazul copiilor ar putea fi aplicată regula care funcţionează deja în cazul persoanelor cu probleme de sănătate mintală.

    Astfel, în caz de urgenţă, medicul psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală a persoanei aduse şi după aprecierea oportunităţii internării nevoluntare, dispune internarea nevoluntară a pacientului şi informează despre aceasta, de îndată, persoana respectivă, reprezentantul legal sau convenţional ori, după caz, autoritatea tutelară. Judecarea se face în regim de urgenţă, în camera de consiliu, iar instanţa hotărăşte, după caz, confirmarea sau încetarea internării medicale nevoluntare.

    “O astfel de procedură aplicată în cazul copiilor aflaţi în pericol iminent, în situaţii de abuz deosebit de grav, când integritatea fizică şi viaţa le sunt puse n pericol, ar reduce cu mult timpul de intervenţie pentru luarea măsurii de protecţie atât de necesară. O reglementare similară ar da posibilitatea reprezentanţilor DGASPC de a proceda la efectuarea de urgenţă a verificărilor şi luarea deciziilor care se impun cu privire la situaţia copilului aflat în pericol. Totodată, instanţa este cea care, în final, decide confirmarea sau încetarea măsurii dispuse, astfel că dispoziţia directorului DGASPC este supusă controlului judecătoresc. Printr-o astfel de reglementare ar putea să se procedeze la scoaterea imediată a minorului din mediul în care viaţa sa, integritatea fizică îi sunt puse în pericol”, menţionază specialiştii.

    Astfel, AP propune identificarea unei soluţii legislative care să se aplice strict în cazuri grave, în situaţii de abuz deosebit de grav, când minorul este în pericol iminent, când integritatea fizică şi viaţa îi sunt puse în pericol, prin introducerea unei proceduri speciale şi de urgenţă, alta decât emiterea unei ordonanţe preşedinţiale, care să permită reprezentanţilor direcţiilor efectuarea de urgenţă a verificărilor şi luarea deciziilor care se impun referitor la situaţia copilului, cu asigurarea sprijinului efectiv şi prompt al organelor de poliţie.

    “Dacă dispoziţia directorului DGASPC ar avea forţă executorie, ar permite scoaterea minorilor din mediul în care viaţa lor este pusă în pericol, până la soluţionarea cauzei de către instanţa judecătorească, instanţă care poate verifica legalitatea măsurii adoptate şi poate dispune menţinerea acestei dispoziţii sau revocarea măsurii dispuse prin dispoziţia directorului DGASPC”, se arată în raportul citat.

  • Povestea milionarului care s-a retras din afaceri la 27 de ani . După doar trei săptămâni a pornit un nou business

    Jon Carder a fondat prima sa companie când era în primul an la liceu, unde studia filosofie şi artă modernă. BabysHeaven a fost un start-up specializat în comercializarea online a produselor pentru copii, pe care Jon Carder l-a vândut la 22 de ani pentru câteva mii de euro. El avea nevoie de bani pentru a începe un nou business, şi anume Client Shop, un site care ajuta oamenii să găsească împrumuturile cu cele mai mici rate.

    “Am putut să mă folosesc de cunoştinţele acumulate din primul business pentru a duce Client Shop la o cifră de afaceri de 2 milioane de dolari în primul an”, povesteşte Carder celor de la Business Insider. “Când am cumpărat o maşină şi m-am dus să îi vizitez pe ai mei, mama a crezut că vând droguri. Nu prea înţelegea ce e internetul şi cum se pot face bani din el. De-abia după ce am apărut pe coperta unei reviste de business şi-a dat seama că am o afacere legitimă”.

    Patru ani mai târziu, în martie 2006, Carder a decis să vândă Client Shop pentru 10 milioane de dolari. Compania avea peste 100 de angajaţi şi primise titlul “compania cu cea mai rapidă creştere din San Diego”. “Câteva luni mai târziu”, îşi aminteşte Jon Carder, “piaţa de refinanţări s-a prăbuşit. Am câştigat din tranzacţie suficienţi bani încât să pot face surf şi să pot călători, fără să mai am nevoie să muncesc o zi în viaţa mea”.

    Carder spune că a devenit antreprenor dintr-un singur motiv: pentru a face bani. Atunci când a atins acest obiectiv, a decis să se retragă din afaceri. Astfel, el a invitat mai mulţi prieteni în Indonezia pentru a sărbători. “Ne-am distrat de minune, şi am realizat faptul că banii chiar pot să aducă fericirea. Din păcate, însă, este un sentiment de scurtă durată.”

    După excursia de două săptămâni, prietenii lui Carder s-au întors la muncă, iar el s-a trezit singur pe o plajă din Indonezia. “Eram foarte, foarte plictisit”, povesteşte antreprenorul. “Mi-am dat seama că oricât de dificilă ar fi uneori viaţa unui om de afaceri, este mai bine să fii stresat decât să stai să nu faci nimic.”

    După doar trei săptămâni, Jon Carder a decis să se întoarcă la viaţa de antreprenor şi a pornit un business în Indonezia numit MojoPages.com. Afacerea nu a avut succes, aşa că în 2010 a pornit o altă companie, Mogl, alături de Jarrod Cuzens şi Jeff Federman. “Sper ca acum, după 16 ani de afaceri, să pot avea un adevărat impact asupra vieţii oamenilor”, spune Carder. “Dacă m-aş fi retras la 27 de ani, probabil că aş fi ratat această şansă.”

  • Primul call-center pentru sfaturi medicale pediatrice de la Cluj va fi extins la nivel naţional

    Directorul executiv al Fundaţiei “Părinţi din România”, Cristina Grigore, a declarat, marţi, într-o conferinţă de presă, că serviciul Peditel la nivel naţional va fi asigurat de circa 60 de medici pediatri, prin gărzi de câte 24 de ore.

    “Suntem în testări tehnice pentru a extinde serviciul Peditel, urgenţe şi sfat medical pediatric non-stop, la nivel naţional, acesta fiind următorul pas în ceea ce priveşte call-center-ul care funcţionează la Cluj-Napoca din ianuarie 2014. De la începutul lunii iunie ar trebui să fie operaţional, iar numărul 1791 va fi apelabil la nivel naţional în reţelele de telefonie. Ne propunem ca serviciile Peditel să fie asigurate la nivel naţional de circa 60 de medici pediatri, care vor lucra în gărzi, pentru a acoperi 24 de ore din 24”, a spus Grigore.

    Potrivit acesteia, costurile lunare ale serviciului Peditel la nivel naţional se vor ridica la circa 10.000 de euro pe lună, banii urmând să fie obţinuţi în urma unor campanii de strângere de fonduri şi implicarea unor parteneri la nivel naţional.

    “Ne vom muta sediul, pentru că vom avea nevoie de un spaţiu mai mare şi vom anunţa săptămâna viitoare noua locaţie”, a mai spus directorul executiv al Fundaţiei “Părinţi din România”.

    Serviciul Peditel 1791, care oferă acces non-stop la sfaturi medicale pediatrice, funcţionează din luna ianuarie 2014 în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca, fiind deservit de 32 de medici pediatri. În cele 16 luni de funcţionare, aproape 12.000 de părinţi au apelat la acest serviciu, iar conform unui chestionar, 97% dintre aceştia s-au declarat “foarte mulţumiţi” de serviciile oferite.

  • Povestea lui Sam Walton, fondatorul lanţului de magazine Walmart

    Samuel Moore ”Sam„ Walton s-a născut în 1918 în Kingfisher, Oklahoma. În 1923 familia Walton s-a mutat în Or-lando, Florida, unde a locuit timp de cinci ani. Crescând în timpul marii crize de la finalul anilor ’20, Walton a avut diverse slujbe în adolescenţă pentru a se putea întreţine. A fost văcar, distribuitor de ziare sau vânzător de abona-mente, reuşind în acelaşi timp să urmeze cursurile liceului David H. Hickman din Missouri.

    A intrat apoi la Universi-tatea din Missouri, sperând să poată obţine astfel o slujbă mai bine plătită. S-a angajat la JC Penney la doar trei zile de la absolvire şi a rămas timp de un an şi jumătate. În această perioadă, a primit un salariu lunar de 75 de dolari. Odată cu începerea celui de-al doilea război mondial, Sam Walton a fost chemat în armată, obţinând gradul de căpitan.

    La doar 26 de ani, în 1945, Walton a devenit manager al unui magazin de tip supermarket, cumpărat cu un îm-prumut de 20.000 de dolari de la tatăl său. În cadrul acestui magazin, omul de afaceri a dezvoltat mai multe tehnici de vânzare care aveau să fie regăsite, ani mai târziu, în filosofia Walmart.

    După ce a cumpărat o a doua unitate, volumul vânzărilor a ajuns la 225.000 de dolari în mai puţin de trei ani. Acest lucru a atras atenţia unui alt om de afaceri, P.K. Holmes, de la care Walton cumpărase franciza pentru magazinele sale. Holmes a refuzat să prelungească dreptul de utilizare a numelui, obligându-l pe Sam Walton să îi vândă magazinele pentru suma de 50.000 de dolari. Cu banii primiţi, omul de afaceri a deschis un nou magazin în Arkansas în luna mai a anului 1950.

    Primul Walmart s-a deschis 12 ani mai târziu, în iulie 1962. Numit iniţial Wal-mart Discount City Store, acesta a fost primul dintr-o reţea care numără astăzi peste 11.400 de magazine.

    Sam Walton a încurajat vânzarea de produse realizate în America şi a renunţat la o parte din profitul său în acest sens. El a ales de asemenea să dezvolte reţeaua Walmart în oraşe mici, lucru ce era considerat la acea vreme periculos pentru un astfel de business. Pentru a face sistemul profitabil, Walton a creat chiar şi o firmă de distribuţie pentru a se asigura că toate magazinele au stocul complet. Acest lucru a dus la o creştere susţinută, iar în perioada 1977-1985 Walmart şi-a crescut numărul de unităţi de la 190 la peste 800.

    Sam Walton s-a căsătorit cu Helen Robson pe 14 februarie 1943 şi au avut patru copii. Omul de afaceri a susţinut numeroase cauze caritabile, fiind membru activ al bisericii presbitariene din Bentonville. La momentul mor-ţii sale, în 1992, reţeaua Walmart deţinea aproape 2.000 de magazine şi avea 380.000 de angajaţi. Walton a lăsat acţiunile companiei soţiei şi celor patru copii, aceştia ocupând cinci poziţii în topul celor mai bogaţi zece americani până în anul 2005.

    Compania Walmart a generat în anul 2014 venituri de 485 de miliarde dolari. Lanţul numără 11.400 de maga-zine şi are 2,2 milioane de angajaţi.
     

  • A fost concediată de 11 ori, dar s-a întors de fiecare dată să lucreze

    Una dintre cele mai periculoase meserii din Statele Unite este, în mod surprinzător, vânzarea directă a revistelor şi abonamentelor. Deşi pare ceva extrem de banal, oamenii care trăiesc din comisioanele obţinute sunt supuşi de multe ori unor tratamente extrem de dure de către companiile care îi contractează, notează The Atlantic.

    Aceste companii, care se află în vizorul autorităţilor americane de peste 30 de ani, organizează vânzătorii în echipe şi îi trimit să parcurgă trasee de mii de kilometri pentru a convinge oamenii să semneze contracte la suprapreţ.

    “Am lucrat în cadrul echipelor timp de trei ani şi am fost concediată de 11 ori”, povesteşte Stephanie Dobbs, mamă a trei copii care a fost angajată a companiei Young People Working, LLC. “M-am întors de fiecare dată, pentru că trebuie să fac ceva pentru a-mi susţine familia. Dacă eşti un bun vânzător, poţi face bani repede din asta.”

    Dobbs a avut o relaţie cu Aaron Harvey, un alt angajat al companiei, în perioada în care acesta a avansat de la poziţia de junior manager la cea de manager. Femeia nu crede însă că va avea răbdare să urmeze acelaşi traseu profesional. “Genul ăsta de muncă presupune să fii plecat săptămâni întregi, să nu-ţi vezi familia, chiar dacă auzeam copiii în fiecare seară la telefon. Este greu şi nu ştiu cât de mult voi mai rezista.”

    Anul trecut, Stephanie Dobbs a fost implicată într-un accident care a obligat-o să stea la pat câteva săptămâni. Echipa a lăsat-o în spital, la mii de kilometri de casă, şi a continuat traseul. Acest eveniment nu este ieşit din comun, fiind depuse zeci de plângeri referitoare la comportamentul şefilor de echipă faţă de angajaţii care întâmpină anumite probleme.

    60% dintre oamenii de vânzări din România rezistă mai puţin de un an. O cercertare statistică a Salestrust.eu arată că majoritatea românilor cred că oamenii de vânzări buni sunt nativi şi nu construiţi pe parcursul vieţii – “cei mai descurcăreţi, sociabili şi muncitori”.

    Fluctuaţia mare de personal se explică prin faptul că marea majoritatea a angajaţilor renunţă nu numai la jobul respectiv, ci şi la cariera în vânzări, pentru că ajung să înţeleagă că nu sunt făcuţi pentru asta.

    “Un om ajunge întâmplător în vânzări; se angajează, învaţă trei luni produsul, după care trebuie să îşi îndeplinească ţintele. Nefiind bine pregătit şi fără să înţeleagă că încrederea în client se câştigă în timp, renunţă”, susţin specialiştii.

  • Sărăcia a ajuns să figureze ca vulnerabilitate distinctivă a economiei UE

    Raportul Eurostat pe 2014 privind tendinţele de impozitare arăta că statele UE au reacţionat în general la criză menţinând neschimbată sau scăzând impozitarea capitalului şi majorând taxarea consumului şi a muncii (fie impozitul pe venit, fie contribuţiile sociale). Cu alte cuvinte, au apelat la singurele surse certe de venituri colectabile inclusiv pe timp de criză, menajând însă companiile, investitorii, spre a evita ca aceştia să plece ori să dea faliment.

    Era o abordare cu bătaie scurtă, având ca singur scop aducerea rapidă de bani la buget, aşa încât a fost aplicată cel mai dur de statele cu probleme mari de deficit sau de datorie publică şi care, deci, aveau de făcut ajustările fiscale cele mai mari: în Grecia, TVA a crescut de la 19% la 23%, în Portugalia de la 21% la 23%, în România de la 19% la 24%. Acolo unde a fost însă loc pentru rafinarea gândirii economice, abordările au fost mai nuanţate. „Creşterea taxelor pe consum şi în acelaşi timp reducerea taxării pe muncă şi pe capital pot stimula forţele de creştere ale unei economii. Taxarea muncii şi a capitalului ar trebui să fie menţinute la niveluri joase, ca să nu distorsioneze deciziile agenţilor economici, ceea ce ar putea influenţa negativ gradul de folosire a factorilor creşterii economice: forţa de muncă, capitalul şi progresul tehnologic. Taxarea consumului are mai puţine efecte adverse din acest punct de vedere“, afirmau Frank Zipfel şi Caroline Heinrichs, economişti ai Deutsche Bank, într-un studiu din octombrie 2012, care susţineau, în plus, şi aplicarea unor cote unice pentru taxarea consumului, urmând ca statul să susţină separat cu bani de la buget categoriile dezavantajate de nediferenţierea TVA.

    Abordarea din studiul Deutsche Bank a fost – şi este în continuare – cea promovată şi de Comisia Europeană drept reţeta ideală de creştere economică (deşi economiştii Deutsche Bank precizau, pentru orice eventualitate, că „recomandările de politici economice trebuie să se bazeze totuşi şi pe structura sistemului fiscal din fiecare ţară, pe preferinţele în materie de redistribuţie socială şi pe volumul total al veniturilor fiscale“).

    Acum, experţii institutului de cercetare Bruegel, specializat în evaluarea rolul Europei în economia globală, constată că aplicarea acestei reţete (în total, 17 ţări UE au redus taxarea capitalului, 8 ţări au redus taxarea muncii şi au majorat taxarea consumului, iar 6 au reuşit să reducă impozitarea muncii mai mult decât taxarea consumului) a dus la un efect pervers, respectiv a amplificat sărăcia, o problemă care înainte de criză era văzută doar ca un subprodus inevitabil şi irelevant al bogăţiei europene. „Taxarea muncii în UE, cu anumite excepţii, tinde să fie în general progresivă, în timp ce impactul taxării indirecte, în special al taxelor pe consum, tinde să fie regresiv, întrucât categoriile cu venituri mici îşi consumă o parte mai mare din venituri, astfel încât o majorare a taxelor pe consum împovărează cel mai mult segmentele cele mai sărace ale societăţii“, conchid Zsolt Darvas şi Olga Tschekassin, economişti ai institutului Bruegel.

    Iar sărăcia devine relevantă pentru politicile economice atunci când se analizează distribuţia ei. La nivelul UE27 în 2013, cca 11% dintre copii, aproape 10% din populaţia de vârstă activă şi cca 7% din pensionari erau afectaţi de sărăcie severă (înţeleasă ca lipsa accesului măcar la 4 din 9 bunuri sau servicii de bază, de pildă facturile la utilităţi, o masă cu carne la fiecare două zile, încălzirea locuinţei, posesia unui telefon). Şomajul în rândul tinerilor a continuat să crească, fiind cu deosebire îngrijorătoare situaţia tinerilor între 15 şi 29 de ani care nu au nici slujbă, nici nu studiază şi nici nu fac cursuri de calificare profesională („not in education, employment or training“ – NEET): ponderea lor a crescut pe parcursul crizei în statele de la periferia zona euro, dar şi într-o serie de ţări din Europa Centrală şi de Est – aceleaşi care continuă să aibă şi cele mai mari rate ale sărăciei severe din toată Europa.

  • STUDIU: Părinţii nu duc copiii la medic la debutul bolii, preferând să aplice “leacuri băbeşti”

    Studiul “Cunoştinţele, atitudinile şi practicile familiilor şi persoanelor care îngrijesc copii cu vârsta între 0-6 ani” arată că nivelul de cunoştinţe ale părinţilor cu privire la etapele de dezvoltare fizică şi psihologică a copilului este în general scăzut. Părinţii apreciază starea copilului prin raportare la alţi copii de vârstă asemănătoare, iar părerea medicului reprezintă doar pentru 8,2 la sută dintre părinţi un element important în evaluarea stării de dezvoltare fizică a copilului.

    Cu toate acestea, în opinia părinţilor, copiii sunt consideraţi în general sănătoşi, iar această afirmaţie se bazează pe frecvenţa scăzută a îmbolnăvirilor din ultimul an.

    “Prezentarea copilului la medic nu are loc de la primele semne de boală, ci uneori părinţii aplică «leacuri băbeşti» sau tratamente alopate şi antibiotice, fără consultarea unui specialist. De exemplu, în cadrul prezentului studiu, părinţii declară că nu duc copiii la medic de la primele semne de boală în procent de: 19,2 la sută în caz de febră, 28 la sută în caz de tuse, 32,6 la sută în caz de diaree şi 14,2 la sută în caz de traumatisme/accidente. Riscurile la care copiii sunt expuşi sunt foarte ridicate prin neacordarea atenţiei cuvenite simptomelor cum ar fi tuse şi febră, prin administrarea unor tratamente pe baza experienţei anterioare, a discuţiilor cu vecini şi prieteni sau pe baza altor recomandărilor, fără consultarea medicului”, se arată în studiu.

    Dintre persoanele care au apelat la un consult medical, 83 la sută au apelat serviciul special de urgenţe 112. De altfel, persoanele care trăiesc în mediul rural şi cu un nivel de educaţie mai scăzut sunt mai degrabă cele care apelează serviciile speciale de urgenţă.

    “Sarcina de a duce copilul la medic este preponderent asociată mamei, ţinând cont de faptul că în 71,8 la sută dintre cazuri mamele sunt cele care însoţesc copilul la medic, în timp ce doar 3,1 la sută dintre taţi preiau această sarcină. Cu toate acestea, faptul că în 22,3 la sută dintre cazuri ambii părinţi însoţesc copilul la medic poate sugera că distribuţia rolurilor în familie începe să descrie împărţirea sarcinilor şi responsabilităţilor între părinţi”, se mai arată în studiu.

    De asemenea, aproape toţi participanţii la studiu (96,8 la sută), părinţi sau persoane de îngrijire, afirmă că au vaccinat copiii, însă studiul nu oferă informaţii cu privire la realizarea unei scheme de vaccinare complete.

    “Practica de vaccinare a copiilor este mai puţin frecventă în rândul familiilor de etnie romă. O treime dintre părinţi nu cunosc scopul vaccinării şi sunt puţini părinţi care au cunoştinţele necesare despre vaccinuri pentru a înţelege cum funcţionează şi de ce administrarea acestora este importantă pentru copii. Au fost identificaţi şi părinţi care consideră vaccinurile ineficiente sau periculoase, în special în rândul persoanelor din mediul urban şi cu un nivel ridicat de educaţie”, se mai arată în documentul citat.

    În ceea ce priveşte copiii cu dizabilităţi, dintre cei 5,6 la sută părinţi care au afirmat că au astfel de copii, doar jumătate (2,6 la sută) au obţinut o încadrare în grad de handicap, deşi o întârziere sau o lipsă a diagnosticării produce efecte negative asupra dezvoltării copiilor.

    Iniţiatorii studiului au mai remarcat că interacţiunile dintre copii în cadrul jocului sunt încă, într-o măsură destul de ridicată, stabilite de părinţi, care consideră că este mai bine că ei să decidă în locul copiilor.

    “A fost observată segregarea pe criterii etnice a interacţiunilor pe care copiii le au, practicile discriminatorii devenind mai frecvente odată cu creşterea nivelului de educaţie a părinţilor, aceştia considerând inoportune interacţiunile copiilor lor cu copii de altă etnie. Prin urmare, nivelul ridicat de educaţie nu este neapărat un indicator pentru acceptarea diversităţii şi evitarea discriminării”, spun specialiştii.

    Studiul a mai arătat că doar jumătate (50,3 la sută) dintre copiii cu vârste între zero şi şase ani cuprinşi în studiu participă la o formă de educaţie timpurie, marea majoritate a acestora frecventând grădiniţa, în timp ce restul sunt înscrişi la creşe sau în centre de zi.

    “Participarea diferită la educaţie preşcolară poate fi influenţată de diferenţele de statut socio-economic, fiind mai mică în cazul familiilor defavorizate şi a celor în care nivelul de educaţie al părinţilor este relativ scăzut. Această tendinţă poate fi determinată şi de alte cauze, precum lipsa infrastructurii, a instituţiilor sau a locurilor disponibile în cadrul acestora, sau de percepţia pe care o au părinţii despre instituţiile antepreşcolare. Unii dintre părinţii intervievaţi apreciază că educaţia timpurie în cadrul instituţional ar trebui să înceapă după ce copiii împlinesc vârsta de doi ani, trimiterea copiilor la creşă fiind considerată nerelevantă pentru dezvoltarea copilului”, se mai arată în documentul citat.

    O altă situaţie îngrijorătoare este dată de faptul că 20,3 la sută dintre părinţi lasă copiii nesupravegheaţi zilnic pentru o jumătate de oră, 9,5 la sută îi lasă singuri până la o oră, în timp ce 5,1 la sută şi 1,8 la sută îi lasă pe copii între o oră şi trei ore, respectiv peste trei ore singuri.

    Studiul a fost făcut pe un eşantion format din 1.420 de părinţi şi persoane care se ocupă de îngrijirea copiilor, care aveau la momentul culegerii datelor cel puţin un copil cu vârste între zero şi şase ani.

  • Americanii au dat în mintea copiilor: cele mai vândute două cărţi pe Amazon sunt de colorat – FOTO

    Mai mult, fanii au început să posteze fotografii cu realizările lor. Fără a ne hazarda, ne mulţumim să remarcăm că” unu – pasiunea pentru colorat poate însemna o renaştere a spiritului artistic, dar şi doi – un soi de regresie a rasei umane. Sau nu.