BusinessMagazin

Tag: proiect

  • A preluat afacerea cu vin de la părinţi şi a ajuns la o producţie de 130.000 de unităţi pe an

    “Aş putea să spun că 75% sunt avocat şi 25% sunt om de vin, dar, ca avocat, ajut foarte mult şi partea de vinuri“, descrie Andreea Micu modul în care îşi împarte timpul între profesie şi dezvoltarea afacerii AVINCIS, formată din crama şi vinurile cu acelaşi nume, cât şi din activităţile turistice de pe domeniul viticol Vila Dobruşa din Drăgăşani.

    „AVINCIS – A – Andreea, numele meu, VIN – denumirea băuturii, iar CIS sunt iniţialele numelui mamei mele, Cristiana Irinel Stoica, ea fiind moştenitoarea domeniului Vila Dobruşa. Continuăm prin acest nume tradiţia familiei, dar facem trimitere şi spre latinescul vinco, vincere, care înseamnă a învinge“, explică Andreea Micu numele proiectului construit în baza unei tradiţii de familie. Domeniul Dobruşa, pe care se află crama, a aparţinut iniţial stră-străbunicilor săi. În 1927, aceştia au achiziţionat terenul pe care se afla un conac construit în 1905 în stil neoromânesc, inspirat de construcţiile brâncoveneşti, unde şi-au petrecut ulterior verile. Au început să planteze şi vie, regiunea, cunoscută acum drept „Toscana României“, fiind renumită încă din perioada respectivă pentru vinurile produse.

    „La sfârşitul secolului XIX se produceau acolo Crâmpoşia, Tămâioasa românească, vinuri româneşti ce beneficiau deja de un renume, cât şi vinurile franţuzeşti ce s-au adaptat locului, precum Cabernet Sauvignon şi Sauvignon Blanc.“ În perioada comunismului, domeniul familiei a fost confiscat, iar tradiţia culturii viţei-de-vie a fost întreruptă. Cristiana şi Valeriu Stoica au reuşit să recupereze domeniul în 1997, iar un deceniu mai târziu au ho-tărât să fructifice potenţialul acestuia printr-un proiect ce includea restaurarea vechiului conac, construirea unei crame mod-erne şi replantarea viţei-de-vie. Andreea Micu este discretă în ce priveşte investiţiile în domeniul Dobruşa, însă spune că acestea sunt consistente, ţinând cont de amplul proiect de restaurare a vechiului conac, la care au participat mai mulţi special-işti, cât şi de construcţia cramei moderne, cu aspect de navă, dotată cu mijloace moderne de vinificaţie. „Este un spaţiu de vis, în care facem vin, dar în care ne regăsim şi pe noi înşine“, descrie Andreea Micu domeniul Vila Dobruşa, în care până şi modul în care creşte iarba pe crama modernă a fost gândit astfel încât aceasta să se integreze perfect în peisaj.

    Totodată, spune că este vorba despre o investiţie formată din fonduri proprii. „Investiţia a fost foarte mare, nu am apelat la fonduri europene, le-am luat în considerare, pentru anumite porţiuni, dar ne-am dat seama că un investitor care îşi pune pro-priii lui bani este un investitor liber.“

    Familia Stoica a lansat pe piaţă primele vinuri AVINCIS în 2011, pe baza recoltei din 2010, axându-se pe segmentul pre-mium, unul nu foarte dezvoltat în România. „Consumatorii încă se aşteaptă să cumpere cu preţuri relativ decente vinuri foarte bune, ceea ce nu este posibil deocamdată pe piaţa locală. Noi vrem să producem vinuri care pun în valoare potenţialul lo-curilor, educând în acelaşi timp consumatorul, arătându-i că vinul nu este doar o simplă băutură de seară, ci este o poartă către alte zone: zona culturală, zona prieteniei, zona artistică; vinul este mai mult un instrument, nu este doar un scop, ci şi un mijloc.“ Pentru lansarea vinurilor AVINCIS au colaborat cu oenologul francez Ghislain Moritz, cu experienţă practică în regi-unea franceză Burgundia, în Noua Zeelandă şi Portugalia, şi cu un inginer agronom român. De la o producţie iniţială de 10.000 de sticle, au evoluat treptat spre o producţie de peste 130.000 de sticle anul trecut, rezultate ale celor 40 de hectare cultivate cu viţă de vie. Estimările sunt însă mai mici pentru 2015, pe seama condiţiilor meteo neprielnice domeniului viticol de anul trecut.

    Vinurile sunt comercializate în horeca, prin intermediul a aproximativ 60 de locaţii şi în circa 30 de magazine specializate din Bucureşti, iar printre planurile de anul acesta se numără şi lansarea unei mărci de vin ce va cuprinde atât vinuri roşii, cât şi albe ce va fi destinată exclusiv zonei de retail. Preţurile pentru noua marcă de vin, ce va purta numele locului din care provine, Vila Dobruşa, vor fi cu 20-30% mai mici decât cele practicate în prezent de AVINCIS, ce variază între 20 şi 70 de lei, fără TVA şi achiziţionate direct de la cramă. Un alt plan pe lista familiei Stoica, ce merge mână în mână cu lansarea mărcii pentru retail, este extinderea în ţară. „Dacă în Bucureşti consumatorul a ajuns deja la un alt nivel, în restul ţării posibilităţile sunt mai mici, nu putem vorbi despre un trend de a da mai mulţi bani pentru un astfel de produs.“

    20-30% din producţia AVINCIS merg spre export, spre un partener din China, cât şi în mai multe ţări europene, iar în curând vor ajunge şi în Statele Unite ale Americii, potrivit lui Micu. Concentrarea principală este însă piaţa locală. „Preferăm să vindem mai greu, dar să fim cunoscuţi şi apreciaţi de români, pe termen lung, cred că aceasta este o variantă mai înţeleaptă.“

    Un segment al afacerii avocaţilor ce începe să se dezvolte este cel turistic. Micu observă că trendul european de vizitare a domeniilor viticole prinde contur şi la noi, motiv pentru care familia Stoica a făcut investiţii şi în această direcţie. „Asigurăm în prezent cazare în 14 camere şi oferim pachete turistice ce includ degustare de vinuri, tur pe domeniu, mese, teren de tenis, piscină.“ Turiştii plătesc circa 70 de euro pentru o noapte de cazare la Vila Dobruşa. Până acum, gradul de ocupare a ajuns la 80% pe weekend, în rândul celor care se cazează pe domeniu numărându-se atât turişti străini, cât şi angajaţi de companii ce iau parte la evenimente profesionale organizate pe domeniu.

  • Antreprenorul care vrea să facă un milion de euro din cafele vândute la 5 lei

    Radu Savopol a deschis în urmă cu 15 ani un pub în Sinaia, iar, de atunci, lista proiectelor sale a tot crescut. Antreprenorul ţinteşte în următorii doi ani venituri de un milion de euro din noul său proiect, lanţul de cafenele 5 to go.

    “În anii 2000, lumea era foarte circumspectă să apeleze la designeri şi arhitecţi pentru a-şi decora restaurantele sau pub-urile şi mi-am spus atunci – de ce să nu fac eu un pub şi să îl fac aşa cum vreau?“, explică Radu Savopol, de profesie arhitect şi designer de interior, modul cum a decis să se lanseze în afacerile cu pub-uri şi cafenele în urmă cu 15 ani. De atunci, numărul mărcilor de pe cartea lui de vizită, reunite sub umbrela companiei Old Nick Bar, a crescut constant: pub-urile Old Nick din Sinaia şi Bucureşti, cafeneaua La Cafenea din Sinaia, firma de design interior no.9 şi, cel mai recent pariu al antre-prenorului, lanţul de cafenele 5 to go. Dacă pentru pub-urile sale estimează că a ajuns în 2014 la venituri de 600.000 de euro, crede că 5 to go, conceptul prin care vinde cafea şi alte produse sub un preţ unic de 5 lei, îi va aduce, după doi ani de activitate, un milion de euro.

    Traseul antreprenorial inspirat de lipsa de proiecte în zona de arhitectură a început pentru Radu Savopol în 2001, odată cu deschiderea localului Old Nick Pub din Sinaia. Implicarea lui Savopol în afacere a fost totală: pe lângă planurile de afaceri, el s-a ocupat şi de amenajarea localurilor sale, cât şi de conceperea brandurilor. Old Nick, de pildă, locul „unde prietenii se adună să bea nu numai o cafea, cât şi un pahar de alcool“, după cum reiese din descrierea de pe site-ul companiei, este in-spirat de bunicul lui Savopol, devenit personaj central al poveştii afacerii sale. Old Nick este porecla bunicului lui Radu, co-mandant de navă pe distrugătorul Ferdinand, care obişnuia să comande câte două pahare „din cel mai faimos whisky canadian de secară“ într-un local de pe malul Dunării, în amintirea cumnatului său ce se stabilise în Canada.

    Investiţia totală în pub-ul din Sinaia se plasează în intervalul 400.000 – 500.000 de euro, iar o parte din aceasta a fost di-recţionată spre reamenajarea localului, încheiată anul trecut. Old Nick Sinaia, despre care se spune că este cel mai lung pub din România, se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 400 de metri pătraţi, poate primi simultan 500 de clienţi şi şi a fost amenajat în baza conceptului pub-urilor londoneze. Amenajarea a fost realizată de firma de arhitectură şi design interior no.9, deţinută tot de Savopol, şi a fost inspirată de o vizită a antreprenorului în Marea Britanie.

    Alegerea staţiunii prahovene pentru primele afaceri a fost, potrivit antreprenorului, „pur întâmplătoare“. A ajuns ca în ultimii 15 ani să îşi petreacă cea mai mare parte a timpului în Sinaia, iar următoarea afacere lansată a fost tot acolo, în 2008. Aceasta s-a concretizat în revitalizarea unei cafenele cu o istorie de 100 de ani, La Cafenea. „Am găsit poze vechi ale cafenelei şi am încercat să o facem în stilul respectiv“, explică el.

    Şi-a extins afacerile în Bucureşti mai întâi tot printr-o cafenea, prima realizată împreună cu importatorul Lavazza pe piaţa locală. Antreprenorul  a fost nevoit să închidă cafeneaua din zona Piaţa Romană după trei ani de activitate odată cu vânzarea spaţiului de către proprietar. În 2011 a revenit în Bucureşti cu marca ce i-a adus noroc: a deschis al doilea pub Old Nick, într-o clădire veche dispusă pe trei niveluri din zona Piaţa Lahovari, în care a investit 150.000 de euro. Dacă Old Nick Sinaia este „axat mai mult pe distracţie“, cu DJ invitaţi şi cu petreceri private, şi funcţionează mai ales de joi până duminică, pub-ul Old Nick din Capitală este diferit şi urmează un concept de restaurant cu muzică live.

    „Am ajuns la maturitate după trei ani de activitate. Ţinând cont de zona bună, intens tranzitată, m-aş fi aşteptat să ajungem la aceasta mai repede“, spune antreprenorul referindu-se la pub-ul din Capitală. Unul dintre motivele pentru care succesul a întârziat să apară a fost lipsa unei terase în primii doi ani de activitate, esenţială pentru genul acesta de afacere din cauza traficului adus pe timp de vară.

    Noul pariu al antreprenorului, lanţul de cafenele 5 to go, se concentrează tot în Bucureşti. „Ne axăm pe Bucureşti la început pentru că trebuie să facem câte un studiu pentru fiecare alt oraş, puterea de cumpărare în provincie este mult mai scăzută decât aici şi am putea constata că 5 lei este poate prea mult pentru un oraş cu 100.000 de locuitori“, explică Savopol. Potrivit antreprenorului, ideea conceptului 5 to go a venit în urmă cu un an de zile, ca rezultat al unui studiu efectuat împreună cu un importator de cafea. Rezultatul acestuia arăta că tendinţele de pe piaţa de cafea de tip take away sunt în creştere.

    Şi, pentru a aduce ceva în plus faţă de restul jucătorilor prezenţi pe piaţa locală, a adăugat componenta de preţ fix. „Piaţa locală s-a stabilizat, iar oamenii ştiu în general ce tip de cafea îşi doresc. După ce am pus pe hârtie şi am făcut un cal-cul pentru 25 de produse, am ajuns la preţul fix de cinci lei“, spune el, adăugând că se adresează tipului de client dispus să aloce un buget mediu pentru o cafea. Deşi asigură 70% din vânzări, preţul de 5 lei nu se aplică exclusiv produselor din cafea, ci şi celor de patiserie sau altor băuturi. În doi ani, Savopol şi-a propus să deschidă între 15 şi 20 de cafenele, dintre care şapte anul acesta. În acest plan, sunt incluse şi până la patru spaţii în sistem de franciză. Investiţiile într-o astfel de loca-ţie variază între 10.000 şi 20.000 de euro şi, potrivit antreprenorului, vor fi amortizate în primul an. „Cafenelele de acest tip devin profitabile după primul an, noi estimăm că anul viitor vom ajunge la venituri de un milion de euro.“

  • Un tânăr de 31 de ani conduce din 2013 operaţiunile unui start-up la Iaşi. Acum businessul valorează 25 de milioane de euro

    După ce a pornit mai multe afaceri în România, italianul Stefano Bargagni a avut ideea de a dezvolta o aplicaţie de tip cloud. „Social cloud“ mai exact, după cum o numeşte Andrei Rebenciuc, de 31 de ani, operations manager la start-up-ul Cynny. Tânărul ne-a povestit care este legătura între Italia, cloud computing şi o echipă de programatori de la Iaşi.

    “Stefano Bargagni impreuna cu un viitor asociat al Cynny, Cristian Varvara, au decis sa dezvolte in Iasi proiectul. Am fost desemnat, in urma unei vizite in Florenta, sa pun bazele echipei din Iasi.” Aşa începe povestea Cynny, un start-up româno-italian evaluat recent la 25 de milioane de euro.

    Stefano Bargagni, cel care a dezvoltatul conceptul, este cunoscut în lumea tehnologiei pentru CHL, o platformă de e-commerce lansată cu un an înainte de apariţia Amazon.com. El a mai dezvoltat şi alte proiecte de IT în România, dar Cynny pare a fi cel mai promiţător de până acum.

    Ce înseamnă însă social cloud? Un sistem de stocare a informaţiei online destinat conţinutului multimedia. „În cloud-ul de la Cynny, fişierele sunt prezentate într-un mod inedit. Am preferat să lucrăm cu tag-uri, nu cu foldere. Iar modul in-edit este acel Livecast, care vine în primul rând cu o tehnologie foarte avansată. Totul se întâmplă în timp real, în browser, nu se face niciun fel de procesare“, explică Andrei Rebenciuc. „Dacă ai urcat cinci poze, o melodie şi trei filmu-leţe şi ai dat preview, vezi filmuleţul în timp real. Totul este în timp real. Una din marile provocări a fost să facem acest filmuleţ ca o poveste fără întreruperi, fără timp de încărcare. Toată emoţia există atunci când filmul curge lin, de la un capăt la altul, nu când se opreşte la jumătate şi se încarcă iar. Pentru că atunci se duce toată emoţia.“

    Un avantaj al Cynny în faţa competitorilor este gratuitatea. Pentru a reuşi acest lucru, compania a decis să dezvolte unităţi de stocare. „Serviciile Cynny sunt gratuite şi nelimitate. Putem să oferim acest lucru pentru că avem hardware-ul nostru, dezvoltat în Italia şi construit în parteneriat cu o firmă din Taiwan. Am mers pe această variantă tocmai din ideea de a economisi bani şi de a putea oferi gratuit exact acel spaţiu de stocare nelimitat.“

    Au reuşit să adune, în prima rundă de investiţii, o sumă importantă de bani. „Am primit până acum 2,5 milioane de euro, bani proveniţi de la investitori privaţi din Italia. Practic, aceasta a fost etapa de seed. Urmează să discutăm însă şi cu o serie de companii de venture capital din Statele Unite.“ Ca urmare, compania a fost evaluată de către KPMG, în 2014, la 25 de milioane de euro. Andrei Rebenciuc spune că pentru investitori este extrem de important faptul că Cynny dezvoltă şi partea de hardware. „Serverele sunt construite de la zero, am testat mai multe prototipuri şi în cele din urmă am ales această variantă de a le produce în Taiwan. Este o tehnologie de stocare avansată şi eco-friendly, produce ex-trem de puţină căldură şi consumă puţine resurse.“

    „Până şi cele mai nontehnice persoane pot accesa Cynny, pentru că ăsta a fost şi focusul“, spune Rebenciuc. „Nu am vrut un produs care să fie accesibil doar studenţilor de la facultatea de informatică. Procesul este foarte liniar şi foarte simplu. Nu te poţi loga decât cu Facebook, Twitter, LinkedIn sau Google”. Nu există login cu mail şi parolă, pentru că toată ideea este să poţi beneficia de produs şi cu prietenii tăi. Practic, nu am vrut să mai reinventăm roata cu prietenii Cynny, şi atunci am decis că dacă eşti activ în social media, e mai simplu să te conectezi cu conturile respective şi să poţi avea acces în câteva secunde.“

    Elementul principal de noutate al Cynny este însă tehnologia Livecast, ce permite crearea unor clipuri sau filme în timp real. „Noi am cercetat piaţa şi nu am mai găsit tehnologia asta la nimeni. Singurii care au mai încercat aşa ceva au fost cei de la Facebook, când au lansat Lookback, clipurile de zece ani. Diferenţa este că la Facebook este vorba de o machetă în care se schimbă doar pozele, la noi totul este dinamic. Dacă pui o melodie o să aibă patru minute Livecast-ul, dacă pui doar trei poze o să aibă şase sau opt secunde. Nu avem nimic prestabilit, totul se construieşte dinamic“, explică Andrei Reben-ciuc. „Asta a fost una din marile provocări, pentru că browserele totuşi nu sunt la un nivel foarte avansat pe partea de redare a imaginilor statice sau animate. În spate folosim foarte mulţi algoritmi: pentru detecţia feţei, pentru detecţia BPM-urilor (măsurilor muzicale – n.red.), pentru recunoaşterea tipului de imagine, respectiv portret, peisaj, panoramică, a numărului de caractere şi aşa mai departe. Folosim toţi aceşti algoritmi pentru a oferi utilizatorilor o poveste cât mai plăcută. O să dau un exemplu: dacă urci în Livecast o poză cu tine şi cu un copil, iar programul dă zoom şi se concentrează doar pe faţa ta, atunci persoana mai importantă din poză nu prea mai apare în poză, şi asta nu e deloc în regulă. Din acest motiv folosim foarte mult JavaScript pentru a lua cât mai multe informaţii din imagini, din clipuri sau melodii pentru a dezvolta acea poveste emo-ţionantă pentru user. Practic, muzica dictează viteza şi tipul tranziţiilor dintr-o animaţie. Dacă începi cu Vivaldi, bineînţeles că tranziţiile vor fi extrem de lente, dacă treci la ceva cu 160 de măsuri o să devină totul mult mai rapid.“

  • Codul Fiscal a trecut de guvern

    Documentul prevede reducerea cotei standard de TVA pentru toate bunurile şi serviciile, la 20% începând cu 1 ianuarie 2016 şi la 18% din 2018, şi extinde din 2016 lista produselor cu TVA redus la 9%, de la carne, peşte, lapte şi pâine la animale vii şi păsări vii din specii domestice, ouă, legume, fructe comestibile şi preparate din acestea, precum şi pentru accesul la evenimentele sportive. CAS la angajat nu mai scade din ianuarie 2017, ci din ianuarie 2018 de la 10,5% la 7,5%, iar la angajator de la 15,8% la 13,5%.

    Persoanele fizice şi firmele care nu îşi declară impozite datorate statului ce depăşesc cuantumul de 50 lei vor fi obligate să achite o ”penalitate de nedeclarare„ de 0,06% pe zi, care va fi majorată cu 100% dacă datoria rezultă din acte de evaziune constatate de către organele judiciare.

    Valorile impozabile aferente taxelor şi impozitelor locale nu vor mai fi majorate, dar primarii vor fi lăsaţi să crească aceste taxe cu până la 50%, faţă de doar 20% în prezent. De asemenea, populaţia va fi obligată să achite impozit şi pentru terenul ocupat de construcţiile pe care le deţine, inclusiv locuinţe.

  • Doi tineri arhitecţi povestesc cum au supravieţuit pe o piaţă imobiliară îngheţată de criză

    “Piciorul de lemn de acolo a fost mostra pentru primul proiect pe care l-am făcut, pentru o masă pe care clientul voia să o vadă“, descrie Marius Decusara bucata din lemn lăsată aparent neglijent într-un colţ al firmei de arhitectură şi design Signature M, dintr-o vilă veche aflată în zona Pieţei Victoria. Încăperea este ticsită cu mostre de materiale, reviste şi cărţi de specialitate, iar în centrul ei se află o masă la care niciunul dintre scaune nu este la fel, peste care planează un candelabru din sticlă.

    Arhitectul în vârstă de 30 de ani şi-a propus să facă prin intermediul Signature M tot ce presupune o amenajare de interior, de la proiectare şi până la conceperea unor mici piese de mobilier. 70% din clienţii lui sunt persoane fizice şi i-au adus anul trecut venituri de aproximativ 300.000 de euro; cei 30% de clienţi care vin din zona de retail includ proiecte precum barul EGO, bar hotel Z, birourile Omniasig, club Geisha, clubul Rooms, insula Sushiko, hotelul Sinaia, hotelul si restaurantul Unirea şi îi aduc, potrivit arhitectului, şi un beneficiu de imagine.

    Marius Decusara şi-a deschis propria firmă în 2008-2009, alături de o asociată, după ce amândoi au fost angajaţi în cadrul unei firme mai mari de amenajări interioare. „Era o atmosferă destul de restrictivă, mulţi dintre clienţii de acolo erau nemulţumiţi de limitele impuse uneori de firmă“, explică el motivele pentru care a ales antreprenoriatul. Primul pas important în deschiderea firmei a fost găsirea locaţiei potrivite pentru birourile acesteia, care ar trebui să se afle într-o zonă cât mai bună, să aibă un spaţiu mare, astfel încât să atragă clienţii potriviţi. Investiţia în amenajarea vilei-birou a Signature M s-a ridicat la 5-6.000 de euro, iar acestei sume i s-au adăugat ulterior alţi 7.000 de euro necesari în achiziţia de cataloage, mostre sau alte instrumente specifice.

    Dacă în jurul lui 2009 şi-au spus că criza nu poate fi atât de rea, au învăţat pe propria piele că, atunci când clienţii lipsesc, stresul suplimentar afectează nu doar munca de creaţie, ci şi afacerea. După doi ani, asociata lui s-a reangajat, iar el a luat-o de la început. „A fost greu în primii trei ani, am avut puţini clienţi, lucrări mici, oamenii care aveau posibilitatea să investească în ceva preferau să nu o facă şi să îşi ţină banii sub saltea.“ Potrivit lui, afacerea a început să funcţioneze din 2012, când a reuşit să construiască o bază solidă de clienţi, dar şi una de furnizori.

    Nu a uitat nici acum de primul client, de la care păstrează piciorul de masă: „Era o clădire mare în care am făcut totul, de la proiecte, refacerea pereţilor, până la mobilier“, spune el referindu-se la o vilă în care investiţia în amenajare s-a ridicat la 60.000 de euro. De atunci, proiectele au continuat, fiind concentrate mai ales în zona de nord a Bucureştiului, dar şi în zone rezidenţiale noi, precum comuna Bascov din judeţul Argeş, care a devenit „un fel de Pipera a Bucureştiului“, cât şi într-un cartier rezidenţial nou din Buzău. În prezent, în firma Signature M lucrează patru angajaţi în cadrul biroului şi alţi patru pe partea de producţie de mobilier. Potrivit antreprenorului, din 2012, afacerile sale au crescut constant, plasându-se la aproximativ 400.000 de euro anul trecut, iar anul acesta, spune că au acoperit deja jumătate din cifra de afaceri de anul trecut pe seama a opt proiecte pe care le are în lucru. Investiţia în amenajările interioare pe piaţa locală porneşte de 200-300 de euro/mp şi poate ajunge până la 900-1.000 euro/mp, estimează arhitectul.

  • Europa cere băncilor să fie salvată, după ce în urmă cu şapte ani liderii UE au salvat sistemul bancar

    Inaugurarea oficială a noului sediu de la Frankfurt al Băncii Centrale Europene, un edificiu cu o arhitectură spectaculoasă, care a costat cca 1,3 miliarde de euro, a fost întâmpinată cu proteste violente organizate de demonstranţi contra austerităţii. După proteste, soldate cu sute de arestări, incendierea unor maşini ale poliţiei şi zeci de răniţi, şeful BCE, Mario Draghi, a declarat cu ocazia inaugurării că e nedrept ca instituţia să fie acuzată că a fost principalul promotor al măsurilor de austeritate în Europa.

    Draghi are dreptate, nu BCE a impus linia de politici economice în Europa, ci guvernul german, însă atât predecesorul său Jean-Claude Trichet, cât şi el însuşi au avut o politică de comunicare constant păguboasă, care a creat percepţia că BCE, în totală opoziţie cu Rezerva Federală a SUA, ar fi o instituţie slabă şi fricoasă atunci când e vorba să ia măsuri de combatere a crizei, servilă cu băncile şi dură cu statele, îndeosebi cu cele mai sărace de la periferia zonei euro. Acum, în fine, BCE va avea ocazia să-şi ia revanşa, în calitate de coordonatoare naturală a proiectului care ar urma să salveze Europa unită: Uniunea Bancară Europeană. Ideea a fost propusă de Parlamentul European încă din 2010, iar Comisia Europeană a lui Barroso a lansat-o în discuţie în 2012, cu trei elemente constitutive: supraveghere bancară comună, sistem unic de gestionare şi rezolvare a crizelor bancare şi sistem uniform de protecţie a depozitelor.

    Pe atunci, proiectul era menit să protejeze statele, adică banii contribuabililor, încercând să transfere legal răspunderea salvării băncilor asupra acţionarilor în cazul unor noi crize financiare, iar pe de altă parte să constrângă băncile să se reformeze, în urma periodicelor „teste de stres“. Ambele eforturi au fost presărate de momente ridicole, aşa cum am văzut în cazul crizei din Cipru din 2013, unde liderii europeni au încercat să extindă răspunderea salvării băncilor şi asupra depunătorilor, sau în cazul testelor de stres din 2011, trecute cu brio de bănci care aveau să se dovedească în realitate mult mai vulnerabile. Pe parcurs, criteriile pentru testele de soliditate financiară au devenit mai exigente, iar Parlamentul European a reuşit să impună anul trecut ca acţionarii şi creditorii băncilor să fie primii chemaţi să suporte pierderile în caz de criză şi să constituie din banii lor şi fonduri de protecţie a depozitelor garantate de state (adică până la limita de 100.000 de euro).

    Importanţa politică reală a Uniunii Bancare Europene la ora actuală este însă alta, anume faptul că ea preia rolul de liant sau motor al unificării Europei, după ce schiţa iniţială a unor „State Unite ale Europei“ unde armonizarea economică să fie bazată pe impunerea unei uniuni fiscale, cu diverse variante de unificare a nivelului taxării, promovate de Germania prin 2010-2011, a eşuat din cauza opoziţiei ţărilor cu regimuri fiscale mai permisive, între care şi unele grav afectate de criză, ca Irlanda. „Actuala criză a reliefat imperfecţiunile construcţiei instituţionale iniţiale din Uniunea Economică şi Monetară, iar dintre alternativele posibile – cea a unei uniuni fiscale şi cea a unui uniuni bancare – decidenţii europeni au optat pentru varianta mai puţin controversată şi mai uşor de implementat într-un interval de timp previzibil, respectiv cea a Uniunii Bancare“, a explicat recent viceguvernatorul BNR, Florin Georgescu. Realizarea Uniunii Bancare presupune, potrivit lui Georgescu, pe de o parte creşterea rezistenţei băncilor la factorii de risc, prin politici bancare prudente, reglementate unitar la nivel european, iar pe de altă parte capacitatea lor de a susţine creşterea economică, generarea de locuri de muncă şi de afaceri competitive, adică exact ceea ce UE are nevoie ca de aer.

  • Monopoly sărbătoreşte 80 de ani şi peste 276 de milioane de jocuri vândute

    Monopoly şi-a lansat business-ul în anul 1935 cu un proiect pilot care a presupus o investiţie minimă, jocul fiind comercializat în primă fază la preţul de $2. La doar un an de la lansare în Statele Unite ale Americii, Monopoly a ajuns să producă peste 35.000 de copii ale jocului în doar o săptămână.

    Astăzi, Monopoly este tipărit în peste 47 de limbi şi comercializat în peste 100.000 de magazine din 114 ţări. De asemenea, în cei 80 de ani au apărut peste 300 de versiuni licenţiate ale jocului, cu tematici precum sportul sau lumea filmului.

    De-a lungul timpului, Monopoly s-a făcut remarcat prin ediţiile speciale pe care le-a lansat. Cea mai scumpă versiune a acestui joc a fost creată pentru a sărbători un bijutier faimos din San Francisco, Sidney Mobell. Respectivul joc valora nu mai puţin de 2 milioane de dolari, având o tablă de joc din aur de 23 de karate şi zaruri bătute cu diamante. De asemenea, în 1978 a fost realizată şi o versiune din ciocolată a jocului Monopoly, vândută cu $600.

  • Studentul care a transformat robinetul într-o operă de artă. În plus, economiseşte şi apa

    Sigur că economia este doar rezultatul calculelor şi se poate dovedi relativă, pentru că oamenii vor fi tentaţi, în cazul în care robinetul tânrului designer va ieşi pe piaţă, să-l folosească mai mult timp, pentru a privi modelele formate din jeturi de apă.

    sursa: https://www.behance.net/gallery/22614295/Swirl
     

  • Realitatea virtuală şi dispozitivele sale promit să schimbe modul în care oamenii socializează

    Nu aţi fi citit acest articol dacă în lumea realităţii virtuale nu ar fi apărut numele lui John Carmack, un ins care nu este chiar Dumnezeul gamerilor, dar unul din cei patru apostoli sigur este, pentru că a fost principalul programator pentru Wolfenstein, Doom sau Quake, unele dintre cele mai importante jocuri ever. În august 2013 Carmack, un tip serios care nu se joacă cu proiectele şi care este cumva departe de presiunile la care sunt supuşi corporatiştii, a devenit CTO la proiectul Oculus, compania de realitate virtuală fondată de Palmer Luckey şi Brandan Iribe, preluată de Facebook în urmă cu un an pentru 2 miliarde de dolari cash.

    Prezent, cu câteva zile în urmă, la Game Developers Conference, Carmack a vorbit, spune lumea, nu cu determinarea unui specialist în marketing care încearcă să îţi vândă ceva, ci cu entuziasmul unui programator, despre viitorul dispozitivelor de realitate virtuală; concret, Oculus va intra pe piaţă cu un produs comercial undeva la sfârşitul acestui an, împreună cu următoarea generaţie de produse mobile de la Samsung. Carmack spune că pentru a merge în realitatea virtuală oamenii trebuie să înveţe să păşească, asemeni unui copil. Iar echipamentele Oculus şi mobilele Samsung vor permite oamenilor să înveţe să meargă în VR, şi crede că acţiunea va avea succes. „Este un clişeu să spui că produsul tău se adresează miliardelor de oameni. Dar eu chiar cred într-o lume în care miliarde de oameni folosesc ochelari VR”, a spus el.

    Aceeaşi viziune pare să o aibă un alt arhanghel al jocurilor, Gabe Newell, şeful Valve Corporation, răspunzător pentru seria Half-Life şi pentru platforma de distribuţie Steam şi care s-a îngrijorat pentru disconfortul utilizării ochelarilor VR, pe care îi numeşte „cei mai buni generatori de greaţă”. Drept urmare Valve lucrează la propriul proiect de ochelari, care îşi propune să reducă la zero procentul celor care suferă din cauza VR; o componentă a soluţiei este un sistem de control al mişcării care utilizează lasere pentru a reproduce într-un mod cât mai realist mişcările reale ale unei persoane. Newell a precizat că sistemul, numit Lighthouse, va fi oferit gratuit producătorilor de hardware.  Pe lângă aceasta Valve colaborează cu HTC la un proiect de ochelari numit Vive care ar putea apărea pe piaţă înainte de finele anului.

    Şi cei de la Sony par determinaţi să intre în plutonul fruntaş al tehnologiilor VR, deoarece că au anunţat că vor lansa în a doua jumătate a anului propriul sistem de ochelari, Project Morpheus, pentru consola PlayStation 4.

    Cea mai de impact integrare a realităţii virtuale cu actuala tehnologie o face Facebook, care plănuieşte introducerea acesteia în newsfeed. Chris Cox, chief product officer, a prezentat luna trecută versiuni demo ale respectivei integrări: într-una userul zbura cu echipa Blue Angels într-un F-18 Hornet peste ţinuturile din Colorado, iar în alta erai invitat într-o iurtă din Mongolia, alături de o femeie care pregătea mâncarea la foc. „Nu am fost niciodată în Mongolia şi nu sunt prea mulţi cei ce au fost”, a spus Cox. „Dar aşa poţi privi în jur. Este frumos. Şi imediat înţelegi că este ceva magic, că priveşti spre viitor.“ Oamenii vor putea împărtăşi astfel de experienţe pe Facebook, adăugând o altă dimensiune fotografiilor, filmelor, textelor şi ideilor de acum. Şi este o concretizare a ideilor lui Mark Zuckerberg făcute publice la preluarea Oculus – jocuri, un mediu realist, săli de clasă sau cabinete medicale virtuale. 

    Până acum implicarea Google în lumea realităţii virtuale însemna un dispozitiv rudimentar, numit Cardboard, realizat în principal din carton, care poate îngloba un telefon mobil şi permite vizualizarea de imagini în relief. Dar relatări din presă vorbesc de un proiect major, secret, de realitate virtuală, la care lucrează un număr de ingineri ce se concentrează pe dezvoltarea unei soluţii pentru ca Android să ruleze aplicaţii VR. Trecerea de la dispozitive din carton, pe care le poţi construi singur, la realitate virtuală integrată în Android înseamnă o presiune pentru industrie în ansamblu, ştiută fiind dedicaţia şi rapiditatea şi inteligenţa cu care Google se implică în astfel de proiecte.

    Aşadar, avem pe piaţă o efervescenţă asemănătoare celei de după lansarea iPhone, când cineva a trasat o direcţie şi toată lumea s-a lansat în cursă. Dar, dincolo de jocuri, de demo-uri, de dispozitive mobile, de integrări sau de aplicaţii, rămân întrebările: „va fi realitatea virtuală un hit? La ce sunt buni, până la urmă, ochelarii VR?”. „Este o întrebare de un milion de dolari”, a răspuns Levi Miller, inginer la Valve, atunci când a fost chestionat asupra celei mai bune, plăcute şi folositoare experienţe din realitatea virtuală. Iar un jurnalist de la New York Times a adăugat că pentru Mark Zuckerberg este o întrebare nu de un milion, ci de 2 miliarde de dolari.

  • Biroul pentru Schimbări Climatice, o instituţie inutilă în China

    “Sunt cam două-trei tranzacţii pe săptămână”, spune Yang Wang, directorul CBEE.

    În noiembrie 2013, instituţia avea de gestionat doar două-trei tranzacţii pe săptămână, Beijing devenind doar al treilea oraş din China care să adere la piaţa certificatelor de carbon, în cadrul unui proiect lansat în iunie.

    Cu diverse metodologii intraând permanent în vigoare, China se aşteaptă să reglementeze în jur de o gigatonă de dioxid de carbon, mai exact 10% din cantitatea care face statul asiatic cel mai mare poluator al lumii.

    În condiţiile în care preţurile se prăbuşesc în Uniunea Europeană (cea mai mare piaţă de carbon) iar Australia a anunţat recent că nu va mai introduce o taxă pe carbon, activiştii ecologişti privesc China ca un indiciu al faptului că lupta împotriva schimbării globale este departe de a se fi sfârşit.

    Cu toate acestea, însă, la aproape doi ani de la introducerea sistemului pilot, detalii referitoare la piaţa de carbon din China sunt încă extrem de greu de obţinut.

    “Este o gaură neagră”, susţine un expert Financial Times în piaţa de carbon, explicând că stilul obişnuit al autorităţilor din China, de a nu divulga date, produce confuzii şi complică analizele referitoare la încălzirea globală.