BusinessMagazin

Tag: film

  • Adevaratul jaf al secolului

    Noua aventura a lui Jason Statham in domeniul jafurilor reprezinta insa o ora si jumatatate de divertisment suficient de onest ca sa ne atraga atentia.

    Ca orice „heist movie” (film centrat pe planul unui grup de personaje de a fura ceva), „The Bank Job” utilizeaza aceeasi formula: un hot carismatic, o banca mai mult sau mai putin inexpugnabila, o banda de actori secundari, unii mai amuzanti decat ceilalti, si o momeala foarte atragatoare: in cazul nostru, superba Saffron Burrows, cea care o interpreteaza pe Martine, capul rautatilor din filmul lui Roger Donaldson („The World’s Fastest Indian”, ”Dante’s Peak”, „Specii”).

    Dar Donaldson aduce si ceva nou: spune ca „Jaful” lui este inspirat din realitate si pluseaza intr-un mod interesant. Se pare ca miza jafului nu sunt doar teancurile de bancnote, lingourile de aur sau bijuteriile inestimabile, ci si niscaiva fotografii care o infatiseaza pe o importanta membra a familiei regale britanice in timpul unei partide de sex.

    Daca anumite amanunte din film sunt adevarate si daca presupusul consilier al lui Donaldson (care a fost implicat direct in jaful petrecut in 1971) ar exista in realitate, n-ar face decat sa adauge putina savoare acestei premiere.

    Pana la urma, „Jaful de pe Baker Street” este doar povestea lui Terry (Statham), un vanzator de masini care viseaza, in marea de mici gainarii care-i umplu saptamana de lucru, la lovitura vietii sale. Ocazia apare o data cu Martine (Burrows), care-i propune lui Terry sa sparga o banca de pe Baker Street, aruncanu-i in brate si un plan aparent infailibil: din subsolul unui magazin vecin cu banca, hotii vor sapa un tunel pana in seiful cu cutii de valori, in care sistemul de alarma este scos din functiune din cauza unei defectiuni.

    Dar intr-una dintre cutiile de valori se afla celebrele fotografii, singura garantie care-l tine pe Michael X (pseudonimul lui Michael de Freitas, unul dintre liderii miscarii imigrantilor de culoare din Marea Britanie, implicat in acelasi timp intr-o multime de activitati ilegale) departe de catusele politiei prea speriate ca arestarea lui sa duca la declansarea unui scandal sexual. Bineinteles, serviciile secrete isi baga si ele coada.

    Chiar daca Roger Donaldson isi ingreuneaza filmul cu mai mult balast decat ar trebui (vezi, de exemplu, amuzanta scena in care Terry ii explica sotiei sale ca timp de doua saptamani nu va veni la ore potrivite acasa), pataniile trasnitei trupe de hoti stau in picioare, iar accesoriile inspirate din realitate par sa functioneze, desi a spune ca evenimentele din film s-au petrecut aidoma in realitate este ca si cum ai restaura o tapiserie antica pornind de la cateva petice si adaugand imaginea World Trade Center in centru.

    Dar povestea, inventata sau nu, functioneaza la fel de bine, pentru ca „Jaful” ne indeplineste cateva dintre cele mai ascunse dorinte (adesea valorificate de tabloide): ne ajuta sa tragem cu ochiul in budoarul capetelor incoronate, mai ales cand acestea nu sunt foarte cuminti, si ne confirma o multime de teorii ale conspiratiei.

    Roger Donaldson dezvaluia cu mandrie, intrebat fiind de ce jaful de pe Baker Street n-a fost reflectat in ziarele vremii, ca acest caz a fost subiectul unei „D-Notice” (actul prin care guvernul Marii Britanii poate pretinde presei sa nu dezvaluie amanunte despre un anumit caz), ceea ce a aprins imediat imaginatia curiosilor. Care au fost consecintele jafului si ce contineau celebrele cutii de valori, in „Jaful de pe Baker Street”.

    „THE BANK JOB”/”JAFUL DE PE BAKER STREET”. R: ROGER DONALDSON. D: JASON STATHAM, SAFFRON BURROWS, STEPHEN CAMPBELL MOORE, DANIEL MAYS, ALKI DAVID, MICHAEL JIBSON, RICHARD LINTERN. DIN 28 MARTIE

  • De ce “There will be blood”

    Chiar daca Oscarurile au favorizat pseudothriller-ul Coen-ilor, publicul larg a preferat pseudobiopic-ul lui Anderson, care ocupa acum locul 23 in topul celor mai bune 250 de filme ale tuturor timpurilor.

    Primul lucru care iti sare in ochi la filmul lui Anderson (doar dupa ce moderna coloana sonora a lui Jonny Greenwood de la Radiohead iti patrunde in creier si ramane acolo) este cu siguranta interpretarea lui Daniel-Day Lewis. Cel mai socant este sa-l vezi pe Lewis, la nici o jumatate de ora distanta, atat in respingatoarea piele a personajului sau, Daniel Plainview, cat si in carne si oase, la o conferinta de presa.

    Am incercat senzatia acestei inedite suprapuneri la Berlin, iar efectul a fost absolut halucinant: cele doua imagini refuzau sa se identifice, atat de completa si irevocabila parea transformarea lui Daniel-Day Lewis, in aridul decor al Texasului de inceput de secol al XX-lea.

    Daniel Day-Lews este Daniel Plainview, un simplu miner care, aflat intr-o mina de argint, inteapa din intamplare fragila pojghita de pamant ce separa aerul de aurul negru – titeiul ce devenise deja o garantie a prosperitatii si o conditie a evolutiei in industria americana.

    Parca pangarit de descoperire, Plainview dezvolta o adevarata obsesie pentru titei si face tot posibilul sa-l smulga pamantului: descopera noi si noi zacaminte, pe care le exploateaza extinzandu-si reteaua de sonde si conducte rudimentare in intreaga regiune sudica a Statelor Unite, retea-cancer care-i ataca fara discernamant sufletul si apropiatii, dusmanii si colaboratorii. Printre ei, Eli Sunday (Paul Dano), un predicator carismatic, a carui isterica impostura compenseaza intensa raceala a lui Plainview.

    „Acuzat” ca se daruieste atat de complet unui rol, incat pentru el actoria devine o forma extrem de rafinata de masochism, Daniel Day-Lewis este principalul punct de interes al improbabilului puzzle reprezentat de „There Will Be Blood”.

    Inspirat de un roman al lui Upton Sinclair, „Oil!”, Paul Thomas Anderson a avut nevoie de ani de zile pentru a pune laolalta toate piesele acestui film. Cu intuitia unui somnambul aflat in echilibru pe un acoperis, Anderson a stiut sa ocoleasca toate capcanele care i-ar fi stirbit din valoare filmului, luand anumite decizii surprinzatoare si in acelasi timp extrem de fericite.

    Una dintre ele a fost tocmai aceea de a-l alege pe Paul Dano (pe care-l stim din „Little Miss Sunshine”) pentru rolul predicatorului Eli Sunday, desi se filmasera deja o multime de scene cu un alt actor.

    Paul Dano este atat de credibil in rolul histrionicului predicator, incat acum nici nu ti-ai mai putea imagina pe altcineva dandu-i replica lui Lewis. O alta decizie este disonanta coloana sonora a lui Jonny Greenwood, care nu a fost nominalizat la Oscar pentru ca o parte din compozitiile sale ce insotesc filmul au mai fost utilizate in trecut (compozitorul a primit in schimb un Urs de Aur special la Berlin).

    Dillon Freasier, interpretul micului H.W., fiul lui Plainview si motorul unora dintre cele mai puternice scene, este un alt exemplu: aflat la primul rol, Freasier n-avea nicio legatura cu filmul, pana cand directorul scolii sale l-a recomandat producatorilor, disperati ca nu gasisera niciun actor credibil pentru rol. Ca pustiul de 11 ani este perfect nici nu mai trebuie precizat.

    Aceleasi locuri de filmare, aceiasi producatori (Miramax), un stil asemanator, interpretarile stralucite si cronicile entuziaste sunt doar cateva dintre aspectele pe care „No Country For Old Men” si „There Will Be Blood” le au in comun. Din nefericire, pentru publicul obisnuit va fi la fel de greu sa aprecieze cele doua titluri, filmul lui Anderson dand la un moment dat impresia de perfect exercitiu de stil si minutioasa redare a unei epoci.

    Ca o statuie din ceara identica pana la ultimul detaliu cu originalul, „There Will Be Blood” provoaca admiratie si respect, dar niciodata emotie: orice incercare de atingere si de intelegere umana a filmului este condamnata la esec. La fel ca „No Country For Old Men”, „There Will Be Blood” nu este un film de placut, ci de apreciat. Chiar daca Anderson isi tine promisiunea din titlu, sangele din final curge cu indiferenta plata a unui rau, caruia nu-i pasa deloc ca in sfarsit se revarsa in mare.

    "THERE WILL BE BLOOD"/"VA CURGE SANGE". R: PAUL THOMAS ANDERSON. D: DANIEL DAY-LEWIS, PAUL DANO, DILLON FREASIER, RUSSELL HARVARD, CIARAN HINDS, COLLEEN FOY, KEVIN J. O’CONNOR. DIN 21 MARTIE

  • Trupa de elita de la Berlin

    A inceput ca un cosmar: cu trei luni inainte de lansarea filmului in cinematografe, cineva fura un DVD din biroul lui José Padilha si-l distribuie in nenumarate copii pe piata neagra. Rezultatele par la prima vedere dezastruoase: in doar trei luni, 11 milioane de brazilieni vad filmul, ceea ce nu impiedica “Tropa de elite” sa ajunga in topul celor mai profitabile titluri ale anului in America de Sud. Dar de aici la Ursul de Aur calea este lunga si anevoioasa.

    A castigat “Tropa de elite” pentru ca, pe langa priza la public, este si un film politic? Mai mult ca sigur. Berlinul este vestit pentru traditia sa politica, al carei rezultat este o lunga lista de filme premiate datorita mesajelor anti-razboi sau denuntului abuzurilor facute de autoritati (vezi si interesantul “Bloody Sunday”). Iar “Tropa de elite” tocmai acest lucru il face: denunta coruptia, abuzurile si practicile violente nejustificate ale politiei din Rio de Janeiro.

    Regizorul José Padilha a fost la fel de uimit ca si jurnalistii cand a primit premiul. “Faptul ca un juriu condus de Costa-Gavras iti acorda un asemenea premiu este uimitor. Ma bucur ca Ursul va face cat mai multi oameni sa intre in sala de cinema pentru ‘Tropa de Elite”, a zis Padilha la conferinta de presa a filmului, unde a prezentat pe larg presiunile facute de politie pentru ca acesta sa nu ajunga in cinematografe.

    Dar premiul lui Padilha, precum si cele ale mexicanului Fernando Eimbcke (trofeu pentru “Lake Tahoe”) si americanilor Paul Thomas Anderson (“There Will Be Blood”) si Errol Morris (Marele Premiu al Juriului pentru “Standard Operating Procedure”) au facut ca din intreaga lista de castigatori numai unul sa vina din Europa. Este vorba de Sally Hawkins, protagonista din comedia “Happy-Go-Lucky”, categoric cel mai proaspat si apreciat de public din intreg festivalul.

    Dar pe langa secvente cu coruptie si violenta, Berlinul a avut mult mai multe de oferit anul acesta, inclusiv ocazia de a-i zari pe cei de la The Rolling Stones sau pe Madonna. Consistenta prezenta muzicala la Berlin l-a facut pe directorul festivalului, Dieter Kosslick, sa rezume cumva aceasta a 58-a editie: “the groove was good, and Berlin this year was not cold but cool” (“ritmul a fost bun, iar Berlinul anul acesta n-a fost rece, ci racoros (dar si )”.

    Dupa ce anul trecut Jennifer Lopez venea pentru a-si promova plictisitorul “Bordertown”, anul acesta Madonna a venit in calitate de regizoare debutanta cu filmul ei “Filth and Wisdom”. Acesta nu a incantat criticii, dar coada jurnalistilor care se inghesuiau sa intre la conferinta de presa se pare ca nu are egal in intreaga istorie a festivalului.

    Foarte emotionata, Madonna uita intrebarile si stralucea toata la complimentele presei, pe care le respingea cu toate acestea cu “modestie”. Categoric cel mai intens moment de la Berlin 2008, venirea Madonnei a iscat si o multime de dezbateri cu privire la obiceiul festivalului de-a invita staruri numai pentru a atrage atentia lumii intregi, in detrimentul unei competitii cu filme selectionate atent.

    Un alt punct de atractie au fost Eric Bana, Natalie Portman si Scarlett Johansson, care si-au prezentat in premiera mondiala “The Other Boleyn Girl”, in regia debutantului Justin Chadwick. Inclus in programul penultimei zile, filmul era asteptat cu sufletul la gura de jurnalistii doritori sa rupa ritmul lent (si adesea deprimant) al filmelor din competitie.

    Ecranizare a bestseller-ului istoric al lui Philippa Gregory, despre Anne Boleyn, regina condamnata la moarte prin decapitare de catre sotul ei, Henric al VIII-lea, “The Other Boleyn Girl” a reusit sa imbine potrivit spectaculosul si drama pentru a atrage atentia tuturor.

    Programat sa apara in Romania la sfarsitul lui iunie, filmul i-a incantat pe jurnalisti, care s-au grabit sa le puna o multime de intrebari lui Bana, Portman si Johansson. Acestia au fost deranjati de insinuarile cum ca Portman si Johansson nu s-au impacat deloc la filmari, ceea ce l-a facut pe Eric Bana sa exclame ca “poate nu va vine sa credeti, dar actorii chiar se iubesc. Avem o slujba atat de nebuneasca, suntem atat de vulnerabili in fata camerei, incat nu poate fi altfel. Fetele s-au impacat de minune”, a asigurat el jurnalistii.

    O izbucnire asemanatoare a avut Penelope Cruz la conferinta de presa a filmului din competitie “Elegy”, tot o ecranizare, dar de aceasta data dupa Philip Roth. Rugata sa comenteze o mai veche declaratie aparuta in presa (despre problemele pe care le-a avut in cariera din cauza fizicului ei ireprosabil), Cruz a strigat ca ea nu a zis niciodata asa ceva. Nici nu mai stim ce sa mai credem pentru ca, oricum, actrita este atat de frumoasa, incat trebuie sa te chinui ca sa fii atent la ce spune.

    Cu doar cateva filme bune in competitie (nu am amintit de “Lake Tahoe”, “Zou You”/”In Love We Trust”, “Cherry Blossoms – Hanami”, “Il y a longtemps que je t’aime”), Berlin 2008 a dezamagit pe multi cu selectia nesatisfacatoare, dar a avut si momente extrem de bune. Nu putem spera decat ca la anul la festival va fi “hot” si nu doar “cool”.

    Cine sunt castigatorii festivalului de la Berlin

  • Road movie a la roumaine

    Luati unsprezece romance frumoase de pica, puneti-le sa viseze la glorie, adaugati un impresar dubios si o femeie de afaceri straina (Charlotte Rampling), urcati-i pe toti intr-un autobuz cu destinatia Paris, zguduiti bine vehiculul si lansati in urmarirea lui un sot disperat (Mircea Diaconu). Rezultatul este un „road movie“ care, data fiind starea dezastruoasa a soselelor din Romania, nu poate fi decat o comedie.

  • O pelicula din finala Oscarurilor

    Cu sapte nominalizari la Oscar, ecranizarea dupa romanul lui Ian McEwan "Atonement" ("Remuscare"), al doilea lungmetraj al lui Joe Wright, a deschis in august 2007 festivalul de film de la Venetia, facandu-l pe regizor, la doar 35 de ani, cel mai tanar deschizator al unui astfel de eveniment din intreaga istorie. Dupa curajul de a ecraniza un roman extrem de bine sedimentat in constiinta cititorilor din lumea intreaga, "Mandrie si prejudecata", Wright se apleaca acum asupra unei alte celebre opere literare, la fel de influente, chiar daca mult mai recente: "Atonement", romanul care i-a adus lui Ian McEwan al doilea premiu Booker din cariera.

    Briony (Saoirse Ronan) are 13 ani. In linistea conacului Tallis, fata isi petrece vremea scriind o piesa de teatru, pe care ar vrea s-o prezinte la dineul organizat de parintii ei in cinstea fratelui Leon. In jurul lui Briony se consuma mici drame (divortul unchilor "din nord", ale caror iritante odrasle sunt trimise la resedinta Tallis pana la disparitia scandalului din presa), au loc mici razboaie (baiatul menajerei, Robbie, duce o lupta cu sora lui Briony, Cecilia), planurile se dau peste cap si asa mai departe, intr-un adevarat asediu al sensibilitatilor micii eroine, care face ce face si devine adevaratul personaj negativ al filmului cand i se pare ca vede mai mult decat se intampla si spune in gura mare mai mult decat i se pare.

    Film fara indoiala important (cu toate acestea, fanii cartii lui McEwan vor fi dezamagiti), drama de epoca, poveste de dragoste si de razboi, "Atonement" este unul dintre cele mai bune filme din 2007, fiind inclus pe listele de "the best" si "must"-uri semnate de nenumarati critici din lumea intreaga. Lansarea lui la Venetia nu a impresionat juriul condus de celebrul Zhang Yimou, dar "Atonement" a tinut multa vreme prima pagina a ziarelor din lumea intreaga cu o scena foarte comentata, in care Keira Knightley sare intr-o fantana (pentru a recupera un vas) si iese de-acolo uda toata, cu vaporoasele-i desuuri devenite deodata aproape transparente. Aceasta scena i-a preocupat pe jurnalistii din lumea intreaga, chiar daca filmul lui Wright merita atentie din cu totul si cu totul alte motive.

    Ce se intampla de fapt in "Remuscare"? La prima vedere nimic. O adolescenta cu imaginatia prea bogata si poate o idee prea multe frustrari acuza de viol un nevinovat, cu niste consecinte care vor constitui coloana vertebrala a sensibilei drame a lui Wright. Complicata retea de motivatii si reactii, paienjenisul de decizii si consecinte, amalgamul de mici evenimente aparent neimportante in complicatul edificiu al scenariului lui Christopher Hampton s-ar fi prabusit si destramat poate fara sprijinul esential al umerilor slabi ai micutei Saoirse Ronan (o transcriere aproape exacta a pronuntiei numelui de origine irlandeza al actritei ar fi "sirse"), nominalizata pe buna dreptate la Oscarul pentru cea mai buna actrita in rol secundar.

    Gesturile ei bruste, miscarile cand prea lente, cand prea rapide, privirea uneori prea fixa, micile ticuri si pozitia aparent franta a membrelor, stangacia ei fizica exprima atat de perfect ceea ce se intampla in imaginatia micii Briony, incat scriitorul Ian McEwan a fost entuziasmat de interpretarea tinerei actrite. Personalitatea lui Ronan si modul ei special de "a fi" Briony le-au pus la lucru pe Romola Garai (Briony la 18 ani) si Vanessa Redgrave (Briony la batranete), care au fost nevoite sa adopte o interpretare oarecum coerenta cu comportamentul si reactiile din copilarie ale personajului lor.

    "Totul porneste de la cuvant" ar putea fi descrierea cea mai buna atat a subiectului filmului, cat si a fragilelor mecanisme care o fac pe Briony sa comita o infioratoare greseala. "Daca scrii o poveste si folosesti cuvantul , n-ai nevoie de mai mult ca sa ti-l imaginezi ; intr-o piesa e cu totul diferit", spune la un moment dat Briony, devenind fara sa stie regizoarea unei drame cu final neasteptat, in care protagonista este propria-i familie. "Care-i cel mai urat cuvant pe care ti-l poti imagina?", intreaba ea dupa ce citeste o scandaloasa scrisoare trimisa (din greseala) de Robbie (James McAvoy) Ceciliei (Keira Knightley). Astfel, intelegem si acceptam intrucatva rationamentul lui Briony, pentru care intre o infractiune descrisa in cuvinte si infractiunea insasi nu exista, cel putin aparent, nicio diferenta.

    Wright urmareste iuresul de consecinte ale marturiei lui Briony cu o extraordinara intuitie, folosind miscarile camerei, luminile, decorurile si personaje secundare de parca ar vrea sa transforme spectatorul intr-un martor direct la evenimente. Regizorul reuseste astfel un fel de descriere la persoana I, tehnica pe care o tradeaza arareori si care il obliga (uneori inutil) sa refilmeze aceeasi scena de mai multe ori pentru a prezenta punctele de vedere ale diferitelor personaje. Adevarat puzzle pentru atentia spectatorului, subiectul filmului se dezvaluie astfel in etape, cu sinceritatea subiectiva a fiecaruia dintre personaje drept sursa de informatii. Ajutat imens de imaginea lui Seamus McGarvey (acrobat al tipurilor de iluminare in "Orele"/"The Hours") si de extraordinara coloana sonora a lui Dario Marianelli (amandoi nominalizati la Oscar), Wright evadeaza din conacul Tallis o data ce Robbie pleaca pe front, dovedind ca isi stapaneste perfect arta in orice conditii.

    Probabil cea mai impresionata scena din film (in ceea ce priveste logistica) este evacuarea din Dunkirk, unde regizorul nu a strigat "Stop!" timp de patru minute si jumatate. Cu sute de figuranti implicati, nenumarate obiecte de recuzita, in aer liber si cu personajul lui James McAvoy in centrul atentiei, scena nu depaseste in anvergura o scena similara din "Children of Men"/"Copiii tatalui", dar iti taie fara doar si poate suflarea. "Imi place sa ma dau mare", a ras regizorul la un moment dat, intrebat despre aceasta surprinzatoare (si pana la urma nenecesara) decizie. Dar adevarul sta mai degraba in spatele unei presiuni frecvente in lumea filmului: Wright avea acces la spatiu, la numarul de figuranti si la recuzita respectiva pentru numai doua zile, iar impartirea scenei in mai multe secvente ar fi prelungit nepermis de mult perioada de filmare. Cu o zi pentru repetitii si trei duble, regizorul a rezolvat problema si s-a incadrat perfect in program, reusind in acelasi timp una dintre cele mai socante scene din 2007.

    Daca va rata Oscarurile cu "Atonement" (si acest lucru este foarte posibil, pentru ca filmul concureaza cu mult mai puternicele "There Will Be Blood" si "No Country For Old Men"), Joe Wright ar putea recupera cu urmatorul sau proiect, genul acela de poveste care face sa saliveze orice membru al Academiei Americane de Film. Este vorba de "The Soloist", un film inspirat din viata unui genial violonist si violoncelist, care trebuie sa renunte la studiile din cadrul prestigioasei academii Juilliard din cauza schizofreniei, ajungand sa cante pe strazile Los Angelesului. Cu Jamie Foxx (Ray) in rolul muzicianului si o distributie formata din nume mari, Wright a pus mana inca o data pe un subiect impresionant. Pana atunci, "Atonement" ramane unul dintre cele mai importante filme ale lui 2007.

    “ATONEMENT”/”REMUSCARE”. R: JOE WRIGHT. D: SAOIRSE RONAN, ROMOLA GARAI, VANESSA REDGRAVE, KEIRA KNIGHTLEY, JAMES MCAVOY, JUNO TEMPLE, HARRIET WALTER, PATRICK KENNEDY, BENEDICT CUMBERBATCH. DIN 15 FEBRUARIE.

    Ea e Saoirse

  • Winston Churchill si Bambi

    Gusturile prim-ministrului britanic au fost consemnate de catre cei ce proiectau filme la resedinta de la tara a acestuia de cateva ori pe saptamana si arata ca preferatul omului de stat era „Lady Hamilton“ cu Vivien Leigh si Laurence Olivier, pe care l-a vazut de nu mai putin de 17 ori. Pe lista de filme considerate „exceptionale“ de catre Churchill se numara si „One of Our Aircraft is Missing“ sau documentarul american „The Battle of Midway“ cu comentariu in lectura lui Henry Fonda. Churchill era insa si mare amator de desene animate, printre titlurile vizionate numarandu-se Bambi sau Dumbo. Totodata, pelicula „In Which We Serve“ in care joaca un Richard Attenborough foarte tanar si John Mills, regizata de catre David Lean si Noel Coward, a fost caracterizata de catre Winston Churchill drept „unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut vreodata“. Primul-ministru britanic se uita de regula la filme cu incepere de la ora 11 seara, cel mai adesea impreuna cu invitatii sai.

  • Micul vrajitor, episodul 5

    „Harry Potter si Ordinul Phoenix“ aduce o noua serie de aventuri, in care Harry alaturi de prietenii sai, Hermione si Ron, invata cum sa se apere de Magia Neagra pentru a putea invinge in lupta cu fortele raului. DVD-ul „Harry Potter si Ordinul Phoenix“ include elemente speciale, precum „Secretele ascunse ale lui Harry Potter“; „Pe urmele lui Tonks: Natalia Tena este gazda unui tur pe platourile de filmare“; „Harry Potter: Magia montajului – Regizorul David Yates si editorul Mark Day ne arata diferenta pe care o face un montaj bun“. DVD-ul va putea fi achizitionat din marile centre comerciale si magazinele de specialitate din toata tara la un pret recomandat de 59,9 lei.

  • Poveste de Craciun

    O productie New Line Cinema, „Povestea Nativitatii“ aduna o distributie de exceptie. In rolul Mariei a fost distribuita Keisha Castle-Hughes – cunoscuta din „Whale Rider“ si nominalizata la Premiul Oscar, iar Oscar Isaac joaca in rolul lui Iosif. Actrita Shohreh Aghdashloo, si ea nominalizata la Premiul Oscar, o interpreteaza pe Elisabeta, mama lui Ioan Botezatorul.

  • Videoclipuri cu Beatles

    Fresca a unor vremuri (anii ’60) si-a unui stil de-a face muzica (Beatles), filmul Juliei Taymor (cunoscuta pentru „Frida“) incadreaza o suma de povesti personale integrate in iuresul revolutionar al epocii. Iar actorii aduc toti cu celebri cantareti ai ultimelor decenii, de la John Lennon la Kurt Cobain.

    Unul dintre acele filme de care ori te indragostesti, ori le urasti (eu m-am indragostit de anumite scene si am urat altele), „Across the Universe“ se potriveste cinefililor extremi, adica exact celor pe care riscul de-a se plictisi copios la un film nu-i sperie deloc. De ce? „Across the Universe“ este un muzical, dar nu orice fel de muzical. Cum spune si regizoarea, daca la alte filme de acest gen intai se imagineaza povestea si de-abia apoi se compun cantecele, aici a fost invers: cantecele existau si pe baza lor a fost brodata o poveste cat mai emblematica (si prin urmare banala). 33 dintre cele mai celebre melodii ale formatiei Beatles marcheaza momentele-cheie din viata a sase personaje, care afecteaza si se lasa afectate de cele mai importante evenimente ale anilor ’60 (razboiul din Vietnam, asasinarea lui Martin Luther King, revolutia sexuala etc.).

    Astfel, il avem pe Jude (Jim Sturgess), angajatul unui santier naval din Liverpool, care ajunge ilegal in Statele Unite, unde vrea sa-si cunoasca tatal. Aici face cunostinta cu Max (Joe Anderson), un student care se razvrateste impotriva familiei sale si pleaca la New York impreuna cu Jude, pentru a fi gazduiti de frumoasa cantareata Sadie (Dana Fuchs). Alaturi de ei, formand o adevarata enclava muzical-revolutionara, vin Jo-Jo (Martin Luther McCoy) si Prudence (T.V. Carpio), grupul urmand sa fie completat de Lucy (Evan Rachel Wood), sora lui Max, a carei poveste de dragoste pentru Jude este coloana vertebrala a filmului.

    Sentimentele sunt exprimate cu ajutorul melodiilor Beatles (reinterpretate de actorii filmului), protestele impotriva razboiului din Vietnam tot pe muzica sunt scandate, nemultumirile, nelinistea si nefericirea personajelor tot de muzica se folosesc pentru a ajunge la spectatori si pentru a-i da forma acestei povesti, scoasa din banalitate doar de ambalaj. Un ambalaj care a mai fost folosit. In 2001, „Moulin Rouge!“ al lui Baz Luhrmann spunea o poveste de dragoste la fel de putin originala, intr-un context social la fel de framantat (haoticul – si la fel de revolutionarul din punct de vedere artistic – sfarsit de secol XIX) intr-un mod cat se poate de original. Iar cand Christian ii canta lui Satine „All You Need Is Love“, treceai fara ezitare peste vocea usor nesigura a lui Ewan McGregor si te moleseai pe fotoliul din cinema de parca tocmai vedeai ultimele scene din „Mandrie si prejudecata“ (nu varianta cu Keira Knightley!). La „Moulin Rouge!“ era imposibil sa respecti dureroasa regula „Never Fall in Love“, ceea ce nu se poate spune despre „Un cantec strabate lumea“.

    Ambitioasa oda a lui Taymor pentru anii ’60 nu respecta nicio lege cinematografica si, fara a avea lentoarea unui film „de stare“, se remarca doar prin atmosfera. Regizoarea pica in toate capcanele, fara urma de ezitare, si ofera o succesiune de momente („ai facut un sir de videoclipuri“, i-au reprosat criticii americani) uimitoare din punct de vedere vizual, dar doar atat. Scenografia este superba, dar artificialitatea ucide emotia, iar actorii nu reusesc sa lege povestea, lasand impresia ca au filmat oarecum separat, in fata ecranului verde, iar Taymor i-a reunit apoi, intr-un efort matematic, in care artificiile vizuale capata o importanta la fel de mare ca si emotia actorilor. Deranjant este si faptul ca actorii fac playback. Cantecele sunt inregistrate de Sturgess, Wood, Fuchs etc., dar majoritatea nu sunt cantate pe platourile de filmare: efectul este deranjant in timpul scenei marsului impotriva razboiului din Vietnam, de exemplu, cand zgomotul de fond este acoperit total de glasul lui Sturgess, ceea ce amplifica sentimentul de artificial si cautat.

    Total indiferenta la conventii, Taymor isi introduce personajele cand si cum vrea: Prudence, de exemplu, intra pe fereastra in apartamentul lui Sadie si este brusc adoptata de micul grup. Dupa cateva scene in care nu face decat sa se indragosteasca de Sadie si sa cante un sensibil „I Want To Hold Your Hand“, dispare brusc pentru a reaparea in aventura acvatic-onirica initiata de Dr. Robert (Bono).

    Proiectul Juliei Taymor a fost suficient de fantezist pentru a atrage o multime de vedete. Daca pe Bono il recunosti imediat in rolul lui Dr. Robert, pe Joe Cocker sunt mai putine sanse sa-l identifici in multitudinea de personaje meteorice: el joaca rolul unui vagabond care canta la colt de strada si canta atat de bine, incat Taymor revine asu-pra lui de trei ori. Nici Salma Hayek, vedeta din „Frida“, nu lipseste de pe generic. Ea interpreteaza nu una, nici trei, ci cinci infirmiere care canta si se unduiesc in cosmarul lui Max/Joe Anderson, reintors „cu sechele“ de pe frontul din Vietnam.

    Max este si protagonistul celui mai inspirat moment al filmului, in care sute de tineri sunt recrutati de un Uncle Sam care declama asurzitor „I want you!“ (vezi albumul Beatles „Abbey Road“) si-i usuie pe o adevarata linie de productie unde sunt „antrenati“ de soldati cu masti expresioniste, intr-un abracadabrant si dezumanizant montaj de miscari haotice si ritmuri industriale. Aici asemanarea lui Joe Anderson cu Kurt Cobain este evidenta, iar o multime de detalii si trimiteri ii asociaza oarecum pe Jo-Jo cu Jimi Hendrix, pe Sadie cu Janis Joplin sau pe Jude cu John Lennon. Cum spuneam, o Justice League of America foarte muzicala, dar lipsita de putere de convingere.

    „ACROSS THE UNIVERSE“/„UN CANTEC STRABATE LUMEA“. R: JULIE TAYMOR. D: JIM STURGESS, EVAN RACHEL WOOD, JOE ANDERSON, DANA FUCHS, MARTIN LUTHER McCOY, T.V. CARPIO, BONO, JOE COCKER, SALMA HAYEK.
    DIN 23 NOIEMBRIE.

  • Viata dubla a domnului Brooks

    Personajul care da titlul filmului este un om de afaceri de succes, un filantrop, sot iubitor si tata, un adevarat stalp al comunitatii. Toata lumea spune ca este omul perfect. Totusi, domnul Brooks ascunde un secret sinistru – e un criminal in serie atat de destept, incat nu l-a suspectat nimeni niciodata. Onorabilul Earl Brooks este in acelasi timp faimosul ucigas in serie numit Thumbprint Killer.