Un banc pe tema românilor cerşetori, vehiculat pe net, printre sutele de ironii sau indignări despre românii care invadează Franţa: “Entretien roumain: – Avez vous un CV? – ? – CV!!? – Oui, CV-plait donne moi 1 airos!” Alţi francezi îşi acuză cu furie, tot pe net, propriii politicieni: “Problema nu sunt romii, ci faptul că justiţia noastră nu-şi face treaba. Marii infractori care scapă nepedepsiţi, delincvenţii din cartiere în faţa cărora populaţia e neputincioasă şi atunci ajunge să voteze Frontul Naţional”.
La noi, ţinta frustrării oscilează, la fel, între actualul guvern şi năvălitorii străini. Manifestanţii contra proiectului Roşia Montană acuză clasa politică în bloc şi vânzarea pe nimic a ţării către străini. Ioan Niculae, altminteri constant supărat că statul i-a ajutat numai pe investitorii străini, vesteşte că Renault va pleca în curând din România. Elena Udrea acuză guvernul că “în loc să apere interesele României, este mai preocupat să dea o mână de ajutor companiilor străine private”, iar organizatorii unei manifestaţii a “Românilor Anti-USL” anunţă pe Facebook că vor salva România “din lanţurile dictaturii neocomuniste USL”, vinovată de subminare a economiei naţionale fiindcă din cauza ei nu intrăm în Schengen.
Că astfel de frustrări nu se pot rezolva nici cu o criză politică soldată cu revenirea foştilor guvernanţi la putere, nici cu un “Front Naţional” al nostru care să-i bage pe toţi politicienii în închisoare, să dea afară FMI şi să taxeze investitorii străini după modelul patentat de Viktor Orban e limpede. România nu are baza uriaşă de investiţii străine a Ungariei, care a determinat mereu o atitudine conciliantă a UE şi a comunităţii financiare faţă de naţionalismul economic al lui Orban. Imediat ce au izbucnit certurile din USL având ca pretext protestele pentru Roşia Montană, analiştii financiari au început să evalueze riscurile unei noi crize de guvern, după ce multiplele crize de anul trecut au reînviat în Europa şi în mediile investitorilor acuzaţia că România e o ţară imprevizibilă, dacă nu de-a dreptul neguvernabilă. Iar vechea regulă nescrisă arată că atunci când pe pieţele financiare sunt tensiuni, Europa de Est sau economiile emergente în general sunt judecate în bloc, iar investitorii se uită mai puţin la mediul de afaceri din fiecare ţară luată separat, în timp ce atunci când e măcar acalmie pe pieţe (cum e acum), orice eroare de politici economice sau orice criză de guvern dintr-o ţară e judecată şi taxată individual cu mai mare atenţie.
Mai departe, România n-are nici un mare capital autohton capabil să înfrunte concurenţa externă fără susţinerea statului; nu pare să aibă nici politicieni capabili de coabitări civilizate mai lungi de câteva luni. Are doar o societate civilă nervoasă şi speriată de propria ei singurătate în faţa crizei economice, a politicienilor, a străinilor, a teoriilor conspiraţiei, a unui viitor nebulos. Aceeaşi nervozitate pe care, în felul lor, au arătat-o şi francezii, spaniolii, bulgarii, italienii, grecii sau polonezii. Niciunul dintre protestele din aceste ţări nu a anunţat însă vreo “primăvară” ori alt gen de revoluţie sezonieră, în ciuda laudelor din presa internă sau externă la adresa spiritului civic (de fapt, a nonviolenţei protestelor).
Laudele vor continua, fiindcă aceeaşi presă (ca şi guvernele care nu mai trimit jandarmi să reprime pe nimeni) ştie că protestele de stradă şi uneori chiar şi căderile guvernelor sunt supape excelente de exprimare a unor tensiuni sociale imposibil de depăşit în condiţiile de acum, în care numai băncile centrale ţin criza să nu reizbucnească. Pandantul virtual al protestelor de stradă e la fel de lăudat; capacitatea de organizare a mulţimilor pe net nu mai e văzută de nimeni ca un aliat al anarhiei, ci drept un instrument al democraţiei, preţuit ca atare de politicienii şi finanţiştii care ştiu că protestele sunt, pe termen lung, în folosul lor.
Din când în când, întrebarea “Nu cade odată guvernul?” e înlocuită cu observaţia cinstită “OK, dar dacă dăm jos clasa politică şi nu avem cu cine vota, cine va conduce ţara?” Această observaţie este fără sens. Protestele nu periclitează abstracţia numită “clasa politică”, fac bine sănătăţii psihice a cetăţenilor, îmbunătăţesc imaginea unei ţări în lume şi dau senzaţia popoarelor că pot face în continuar istorie, că îşi pot controla în continuare viitorul colectiv. Dacă pe valul protestelor se întâmplă să urce oameni de treabă sau tot nişte politicieni vechi, e doar o chestiune de timp până ce alte proteste vor dori să-i detroneze şi pe ei, înlocuind astfel cu succes abstracţia mobilizatoare a unui “proiect de ţară” (inexistent sau dispărut). Revoluţii însă nu mai există, iar democraţia aşa cum o ştim rămâne la locul ei, indiferent câte guverne i-ar cădea pe drum.
