BusinessMagazin

Tag: film

  • Dragoste in vreme de razboi

    Secondata de Sienna Miller, Knightley interpreteaza in “The Edge of Love”/”Triunghiul dragostei”, in regia lui John Maybury, rolul Verei Philips, o cantareata in a carei viata reapare prima ei dragoste, poetul Dylan Thomas (Matthew Rhys). Seducatorul Dylan incearca s-o recucereasca pe Vera, dar sotia poetului, Caitlin (Miller) vine si strica socotelile tuturor, mai ales prin faptul ca ajunge cea mai buna prietena a presupusei ei rivale.
     
    Impartind aceeasi camera, sorbind indelung din pahare de alcool in pub-uri ce trosnesc din toate incheieturile in timpul deselor bombardamente, Vera, Dylan si Caitlin duc o viata cum nu se poate mai boema, o viata in care saracia si lipsurile nu inseama nimic, caci sunt constante in existenta tuturor.
     
    In “The Edge of Love” totul este o declaratie de razboi adresata tocmai razboiului. Fiecare intonatie, versurile lui Dylan, prea desele pahare de alcool, fiecare fum tras parca dintr-o ultima tigara sunt gesturi disperate, facute pentru a anula amenintarea bombardamentelor si a sirenelor care nu avertizeaza decat ca mai urmeaza sa moara cineva. Fiecare cearta, fiecare strigat de furie si geamat de dragoste sunt gesturi energice, obscene, aruncate in fata razboiului aducator de moarte.
     
    Pe vocea lui Knightley, Maybury monteaza cadre cu ravagiile lungilor ani de lupta, iar vocea lui Rhys, declamand unele dintre cele mai cunoscute versuri ale lui Thomas, insoteste siruri de soldati si montaje dramatice cu fotografii alb-negru, a caror lipsa de claritate subliniaza ororile conflagratiei. Cu toate acestea, regizorul se tine departe de front, cu putine exceptii, caci “The Edge of Love” foloseste razboiul doar ca fundal tragic pentru o poveste de dragoste atipica, un triunghi care incepe sa scartaie exact in momentul cand ar trebui sa devina patrat. Razboiul lui este unul de dormitor saracacios, iar ofensivele si contraofensivele sunt animate de versurile lui Dylan, dansul lui Caitlin, cantecele Verei. “Dragostea este razboi”, pare sa spuna Maybury inca de la genericul pe care Keira Knightley canta, cu o ghirlanda de flori de hibiscus la gat, despre “saruturi de ramas bun” sub lumina unei “luni albastre din Tahiti”. Ceea ce parea convietuirea perfecta, cu o Vera avertizata de Caitlin sa nu se (re)apropie de Dylan, se cutremura o data cu maritisul primeia cu eroul de razboi William (Cillian Murphy). Acesta nu intelege setea de viata care-i face pe cei trei sa duca o existenta simbiotica perfecta, iar gelozia lui, care pune in balanta ororile de pe front cu poezelele licentioase ale lui Dylan, va duce la o escaladare a conflictului dintre cei doi barbati.
     
    Principalul atu al filmului lui John Maybury este, fara urma de indoiala, atmosfera. Daca in general filmele britanice de razboi fac economie la capitolul scenografie, regizorul si-a permis sa reinvie acea parte a societatii din vremea razboiului in stare sa danseze pana la epuizare in suieratul bombelor si-n norii grosi de praf imprastiati de imobilele cazute. Toalete incropite din materiale pretioase, palarii cu pene, culori calde si ritmuri de jazz anima povestea de dragoste dintre Vera, Dylan, Caitlin si William, iar vocea cristalina a Keirei Knightley, surprinzator de melodioasa, se potriveste perfect pe melodiile compuse de Angelo Badalamenti. Dupa ce o auzi pe Knightley, care da semne ca se specializeaza in roluri de epoca (actiunea a doar doua dintre ultimele ei zece filme se petrece in zilele noastre, “Domino” si “Love Actually”), incepi sa ai incredere in noul ei proiect, un remake al celebrului muzical “My Fair Lady”, in care actrita britanica ar putea relua rolul lui Audrey Hepburn, alaturi de Daniel Day Lewis.
     
    Desi actorii sunt excelenti, iar la capitolul tehnic Maybury nu se putea descurca mai bine, “The Edge of Love” este o idee prea lung si prea lent ca sa te prinda. Fragila Knightley si exuberanta Miller nu reusesc sa te faca sa nu te uiti la ceas, iar carismaticul Rhys si calmul Murphy parca nu se ridica la inaltimea partenerelor lor. Scenariului scris de mama lui Knightley, Sharman Macdonald, ii lipseste energia, astfel incat incepi sa astepti un deznodamant violent, care sa compenseze inertia si lentoarea scenelor, vaduvite si de stralucirea Londrei atacate de nemti, odata ce Vera, Caitlin si Dylan decid sa se retraga in Tara Galilor, mult mai ferita de distrugerile razboiului. Categoric mai bun decat “Ducesa”, in care Keira Knightley se multumeste sa poarte fel de fel de toalete somptuoase, “Triunghiul dragostei” este considerat un film biografic, dar fanii poetului n-ar trebui sa se astepte ca Dylan Thomas sa fie prea prezent in cadrele luminoase ale lui Maybury. 

  • Hollywoodul reinventeaza supereroii

    E rosu, mare si rau. Cum altfel ar putea fi un fel de diavol al carui destin este tocmai acela de a distruge candva lumea? Hellboy, readus pe marile ecrane de Guillermo del Toro, maestrul mexican al horror-ului subtil, absolva acum gradinita si merge la liceu. "Hellboy si Armata de Aur" (sau "Hellboy 2: The Golden Army") este categoric mult mai bun decat predecesorul sau, iar acest lucru nu i se trage neaparat de la faptul ca lui del Toro i s-au dat toti banii din lume (sau 85 de milioane de dolari) pentru a-si popula filmul cu fel de fel de creaturi fantasmagorice, ci pentru ca regizorul si-a lasat personajele sa creasca.

    E o tendinta devenita aproape banala in lumea super-filmelor: Hellboy calca pe urmele lui Batman (supererou tehnic), Iron Man (idem), Hancock (alcoolic, badaran, depresiv) si altii, punandu-si pentru multe scene halatul si papucii oricarui tip obisnuit care-si petrece serile cu telecomanda in mana. Dar acest lucru se poate spune numai despre personaj, caci filmul lui del Toro face o atat de serioasa incursiune in universul magic, incat mai ca-l banuiesti ca a facut o repetitie generala pentru cele doua "The Hobbit".

    Elfi, goblini, troli si alte asemenea fiinte magice umplu pana la refuz mare parte din secventele lui del Toro, iar regizorul adauga o multime de alte creaturi din prodigioasa lui imaginatie, pusa la incercare, dar deloc epuizata, in "Labirintul faunului". Ce se intampla in "Hellboy 2"? Pe scurt, avem de-a face in primul rand cu un Hellboy pusti. Cu un aspect de tocilar si dinti care-ti amintesc de unul din gagurile din "Dennis – pericol public", Hellboy afl a de la mentorul sau, Trevor Bruttenholm (John Hurt), despre legendarul razboi dintre oameni si fiintele magice.

    Petrecut cu milenii in urma, conflictul s-a stins cand un goblin a mesterit pentru Balor, regele elfilor, o invincibila armata din soldati de aur. Decimati de armata "de 70 ori 70 de soldati", oamenii accepta imediat un armistitiu, spre dezamagirea printului Nuada, care si-ar fi dorit sa-i vada stersi de pe fata Pamantului. Dupa mii de ani in care armata a asteptat cuminte intr-o grota, Nuada (Luke Goss) se intoarce din exilul autoimpus si declara razboi oamenilor, incercand sa-i reactiveze pe cei 4.900 de soldati nemuritori.

    Bineinteles, Hellboy (Ron Perlman), Liz (Selma Blair) si Abe Sapien (Doug Jones) au si ei ceva de spus in aceasta problema. Chiar daca nu parcurge intreaga distanta de la filmul cu supereroi destinat spectatorilor de sex masculin sub 20 de ani (cum este "Spider Man", de exemplu, unde efectele speciale primeaza in fata coerentei subiectului) la cel destinat unui public mai atent si la dialog, interpretare sau profunzimi filozofice ("The Dark Knight"), "Hellboy 2" este categoric mai matur decat predecesorul sau, impresionand pe de o parte cu temele sale moderne, pe de alta parte cu efectele speciale.

    Hellboy, Liz, Abe Sapien sau ectoplasmicul Johann Krauss, recent introdus in grup, dar si personajul negativ pe care ajungi pana la urma sa-l simpatizezi, printul Nuada, se confrunta cu crize conjugale, probleme de integrare (Hellboy n-a fost niciodata prea subtil in ceea ce priveste relatiile cu oamenii, spre disperarea conducerii BPRD, un fel de agentie secreta specializata in fenomene paranormale), probleme ecologice si multe altele.

    Probabil ca cel mai atasant personaj al filmului este chiar eroul cel rau, printul Nuada, hotarat sa reactiveze Armata de Aur si sa nimiceasca rasa umana, pentru a nu-i permite sa distruga planeta. Expert in arte martiale de toate felurile si cu extrem de putine scrupule in ceea ce priveste sacrificiile facute pentru a-si atinge scopul, Nuada este un adevarat erou romantic, sfasiat de crimele groaznice pe care trebuie sa le comita, dar si impins inainte de telul sau suprem, acela de a-si salva rasa.

    Respins de toti semenii sai, care cred ca oamenii vor invata la timp sa-si protejeze planeta, Nuada crede intr-o solutie mult mai drastica, ceea ce transforma "Hellboy" in al doilea film ecologic al toamnei, dupa frumosul "Wall- E". Iar sora geamana a lui Nuada, Nuala (Anna Walton), ii ofera de obicei neglijatului Abe Sapien ocazia de iesi si el, macar putin, din "acvariul" sau.

    In scenariul scris de del Toro si Mike Mignola apare dupa genericul de final o ultima secventa care sugereaza anumite directii pentru un posibil Hellboy 3. Secventa n-a mai fost realizata din cauza bugetului depasit (cu atatea creaturi, nici nu-i de mirare, ne gandim noi), dar asta nici nu mai conteaza: sunt mari sanse ca Hellboy sa faca ceea ce ni se promitea in filmul de acum patru ani, adica sa distruga putin Pamantul.

    Regizorul mexican de-abia asteapta sa realizeze o continuare, dar aceasta va avea de asteptat ani buni pana va vedea lumina ecranului. "Cred ca toti ne-am intoarce pentru un al treilea Hellboy, daca toata lumea poate sa astepte pana termin cu Pamantul de Mijloc. Ron sigur ar vrea ca totul sa se petreaca mai repede, iar eu categoric stiu incotro ar trebui sa mergem cu al treilea film", a spus del Toro, sugerand resuscitarea eroilor negativi din primul film, Rasputin si locotenent-colonelul nazist Karl Ruprecht Kroenen.
    Cu doua filme "The Hobbit" in pregatire, n-avem nicio sansa sa vedem un al treilea Hellboy inainte de 2013.  

  • Parfum de pensionare

    Un film despre doi politisti trecuti de prima tinerete, care se confrunta cu un criminal in serie, “Righteous Kill” este departe de a fi obligatoriu de vazut, dar combinarea numelor celor doi actori a bagat fanii in priza inca de la anuntul proiectului lui Jon Avnet. “Thriller” molcom, “Righteous Kill” ajunge sa reinvie amintirea “Morocanosilor” Walther Matthau si Jack Lemmon, asa ca se cam alege praful din suspans (aproape inexistent) si intensitate, ultima distrusa de imobilitatea actorilor si de cateva replici atat de absurde, incat ai putea paria ca sunt dintr-un film de Judd Apatow. Turk (De Niro) si Rooster (Pacino), parteneri de 30 de ani, vor un ultim caz rasunator inainte de-a iesi la pensie. Sansa le surade in momentul cand o serie de raufacatori de toate felurile, de la pedofili la violatori, salvati de la inchisoare de chichitele sistemului juridic american, incep sa fie descoperiti mai grei cu cateva zeci de grame de gloante. Ajutati de alti doi detectivi, interpretati de John Leguizamo si Donnie Wahlberg (da, fratele lui Mark, dar si fost component al formatiei New Kids on the Block) si de sexoasa politista Karen (Carla Gugino), cu care Turk are o relatie destul de violenta, eroii nostri incep sa investigheze pentru a descoperi identitatea criminalului in serie, dar demersul este atat de plictisitor, incat nu ne surprinde nici macar evidenta trimitere la “Heat” din final.
     
    De ce sa vorbim despre “Righteous Kill” daca filmul este departe de a fi satisfacator? De ce sa nu scriem despre “Control” al lui Anton Corbijn sau “Paranoid Park” al lui Gus van Sant? In primul rand pentru imensul credit care li se acorda in continuare lui Pacino si De Niro. Chiar daca un festival cu buget mare, precum cel de la Roma, a fost gata sa includa (justificat, nejustificat?) “Crime justificate” in competitia celei de-a treia editii numai pentru a-si asigura prezenta lui Al Pacino pe covorul rosu, Avnet nu reuseste decat sa confirme ceea ce multi ne-am dat seama de la stangacii precum “88 de minute” sau “Cu nasu’ la psihiatru” (“Analyze This”): Robert De Niro si Al Pacino nu prea mai au ce cauta in fata camerelor de filmat, cei doi actori aruncand intr-un trist con de umbra Oscarurile pentru “Parfum de femeie” sau “Raging Bull”.
     
    In octombrie anul trecut, exact cand cei doi actori filmau “Righteous Kill”, Francis Ford Coppola lansa un adevarat atac asupra lor. Regizorul care acum 34 de ani ii distribuia pe cei doi “tauri furiosi” in “Nasul: Partea a II-a” spunea despre Pacino si De Niro: “i-am intalnit pe amandoi cand investeau in viitor. Erau tineri si nesiguri pe ei. Acum Pacino este foarte bogat, iar De Niro si-a creat un adevarat imperiu. Nu stiu ce-i mai face sa mearga inainte. Nu stiu daca-si mai doresc aceleasi lucruri”, a spus Coppola. Cu 16,5 milioane de dolari incasate in weekend-ul lansarii, “Righteous Kill” aproape ca a intrecut in trei zile incasarile filmului anterior al lui Al Pacino, “88 de minute”. Dar, daca Pacino pare a intentiona sa-l interpreteze pe Salvador Dali intr-unul dintre cele mai asteptate filme biografice ale anului viitor, “Dalí & I: A Surreal Story”, Robert De Niro nu vrea sa renunte la comediile lejere gen “Un socru de cosmar”. Actorul pregateste “Everybody’s Fine” (adica “Toti sunt OK”), o comedie despre un tata care tine legatura cu copiii numai prin sotia sa. Filmul regizat de Kirk Jones (“Nanny McPhee”) arata ca s-ar indeparta de originalul italian care pare sa fi inspirat noul proiect. Este vorba de “Stanno tutti bene”, cu Marcello Mastroianni in rolul tatalui.  
     
    “RIGHTEOUS KILL”/ “CRIME JUSTIFICATE”
    R: JON AVNET. D: ROBERT DE NIRO, AL PACINO, CARLA CUGINO, JOHN LEGUIZAMO, 50 CENT, DONNIE WAHLBERG, BRIAN DENNEHY, TRILBY GLOVER. DIN 19 SEPTEMBRIE.
     
     
    Altii ca ei
     
    Al Pacino si Robert De Niro nu sunt singurii mari actori carora avem tot dreptul sa le reprosam (repetate) decizii nefericite in cariera. Jack Nicholson a fost alaturat si el, de Francis Ford Coppola, celor doi actori, despre care regizorul trilogiei “Nasul” crede ca sunt “umbre” a ceea ce au fost acum 20 de ani.
     
    Trebuie sa o amintim aici si pe Diane Keaton, actrita principala din cateva dintre cele mai greu suportabile premiere ale ultimilor ani. Keaton a reusit sa-si faca uitat Oscarul de acum exact 30 de ani (primit pentru “Annie Hall”) cu roluri isterice in orori precum “Smother”, “Because I Said So”, “Mama’s Boy” sau “Mad Money”.
     
    Si lui Meryl Streep i s-a reprosat ca a acceptat prea repede rolul Donnei din “Mamma Mia!”. Cu energie de adolescenta, Streep face praf melodiile formatiei ABBA, alaturi de alte nume mari din showbiz (Pierce Brosnan, Colin Firth, suedezul Stellan Skarsgard) si ne mai aminteste inca o data ca muzicalul este un gen pentru cei care pot canta. Pentru ceilalti exista in continuare karaoke.

  • Parfum de pensionare

    Un film despre doi politisti trecuti de prima tinerete, care se confrunta cu un criminal in serie, “Righteous Kill” este departe de a fi obligatoriu de vazut, dar combinarea numelor celor doi actori a bagat fanii in priza inca de la anuntul proiectului lui Jon Avnet. “Thriller” molcom, “Righteous Kill” ajunge sa reinvie amintirea “Morocanosilor” Walther Matthau si Jack Lemmon, asa ca se cam alege praful din suspans (aproape inexistent) si intensitate, ultima distrusa de imobilitatea actorilor si de cateva replici atat de absurde, incat ai putea paria ca sunt dintr-un film de Judd Apatow. Turk (De Niro) si Rooster (Pacino), parteneri de 30 de ani, vor un ultim caz rasunator inainte de-a iesi la pensie. Sansa le surade in momentul cand o serie de raufacatori de toate felurile, de la pedofili la violatori, salvati de la inchisoare de chichitele sistemului juridic american, incep sa fie descoperiti mai grei cu cateva zeci de grame de gloante. Ajutati de alti doi detectivi, interpretati de John Leguizamo si Donnie Wahlberg (da, fratele lui Mark, dar si fost component al formatiei New Kids on the Block) si de sexoasa politista Karen (Carla Gugino), cu care Turk are o relatie destul de violenta, eroii nostri incep sa investigheze pentru a descoperi identitatea criminalului in serie, dar demersul este atat de plictisitor, incat nu ne surprinde nici macar evidenta trimitere la “Heat” din final.
     
    De ce sa vorbim despre “Righteous Kill” daca filmul este departe de a fi satisfacator? De ce sa nu scriem despre “Control” al lui Anton Corbijn sau “Paranoid Park” al lui Gus van Sant? In primul rand pentru imensul credit care li se acorda in continuare lui Pacino si De Niro. Chiar daca un festival cu buget mare, precum cel de la Roma, a fost gata sa includa (justificat, nejustificat?) “Crime justificate” in competitia celei de-a treia editii numai pentru a-si asigura prezenta lui Al Pacino pe covorul rosu, Avnet nu reuseste decat sa confirme ceea ce multi ne-am dat seama de la stangacii precum “88 de minute” sau “Cu nasu’ la psihiatru” (“Analyze This”): Robert De Niro si Al Pacino nu prea mai au ce cauta in fata camerelor de filmat, cei doi actori aruncand intr-un trist con de umbra Oscarurile pentru “Parfum de femeie” sau “Raging Bull”.
     
    In octombrie anul trecut, exact cand cei doi actori filmau “Righteous Kill”, Francis Ford Coppola lansa un adevarat atac asupra lor. Regizorul care acum 34 de ani ii distribuia pe cei doi “tauri furiosi” in “Nasul: Partea a II-a” spunea despre Pacino si De Niro: “i-am intalnit pe amandoi cand investeau in viitor. Erau tineri si nesiguri pe ei. Acum Pacino este foarte bogat, iar De Niro si-a creat un adevarat imperiu. Nu stiu ce-i mai face sa mearga inainte. Nu stiu daca-si mai doresc aceleasi lucruri”, a spus Coppola. Cu 16,5 milioane de dolari incasate in weekend-ul lansarii, “Righteous Kill” aproape ca a intrecut in trei zile incasarile filmului anterior al lui Al Pacino, “88 de minute”. Dar, daca Pacino pare a intentiona sa-l interpreteze pe Salvador Dali intr-unul dintre cele mai asteptate filme biografice ale anului viitor, “Dalí & I: A Surreal Story”, Robert De Niro nu vrea sa renunte la comediile lejere gen “Un socru de cosmar”. Actorul pregateste “Everybody’s Fine” (adica “Toti sunt OK”), o comedie despre un tata care tine legatura cu copiii numai prin sotia sa. Filmul regizat de Kirk Jones (“Nanny McPhee”) arata ca s-ar indeparta de originalul italian care pare sa fi inspirat noul proiect. Este vorba de “Stanno tutti bene”, cu Marcello Mastroianni in rolul tatalui.  
     
    “RIGHTEOUS KILL”/ “CRIME JUSTIFICATE”
    R: JON AVNET. D: ROBERT DE NIRO, AL PACINO, CARLA CUGINO, JOHN LEGUIZAMO, 50 CENT, DONNIE WAHLBERG, BRIAN DENNEHY, TRILBY GLOVER. DIN 19 SEPTEMBRIE.
     
     
    Altii ca ei
     
    Al Pacino si Robert De Niro nu sunt singurii mari actori carora avem tot dreptul sa le reprosam (repetate) decizii nefericite in cariera. Jack Nicholson a fost alaturat si el, de Francis Ford Coppola, celor doi actori, despre care regizorul trilogiei “Nasul” crede ca sunt “umbre” a ceea ce au fost acum 20 de ani.
     
    Trebuie sa o amintim aici si pe Diane Keaton, actrita principala din cateva dintre cele mai greu suportabile premiere ale ultimilor ani. Keaton a reusit sa-si faca uitat Oscarul de acum exact 30 de ani (primit pentru “Annie Hall”) cu roluri isterice in orori precum “Smother”, “Because I Said So”, “Mama’s Boy” sau “Mad Money”.
     
    Si lui Meryl Streep i s-a reprosat ca a acceptat prea repede rolul Donnei din “Mamma Mia!”. Cu energie de adolescenta, Streep face praf melodiile formatiei ABBA, alaturi de alte nume mari din showbiz (Pierce Brosnan, Colin Firth, suedezul Stellan Skarsgard) si ne mai aminteste inca o data ca muzicalul este un gen pentru cei care pot canta. Pentru ceilalti exista in continuare karaoke.

  • Doamna si robotul








    Pe noul Pamant, regele este Wall-E, un robotel care si-a petrecut ultimii 700 de ani din viata (nu, ghilimelele nu sunt necesare) compactand muntii de deseuri lasati in urma de consumismul nesabuit al oamenilor. Printre adevaratii zgarie-nori de resturi si sub stratul gros de smog, Wall-E munceste cat e ziua de lunga, dar seara se lasa ademenit de marea lui pasiune: incursiunea in spiritul oamenilor. Wall-E colectioneaza tot ce i se pare mai interesant printre gunoaie, asa ca rulota in care se retrage la apusul soarelui invizibil este plina de fel de fel de nimicuri. Printre ele, obiecte vazute si in alte animatii Pixar, caci desenatorii celebrelor studiouri au mania “oualor de Pasti”, dupa cum sunt numite aceste mici surprize ascunse in cele mai neasteptate locuri.





    Chiar daca ar fi putut umple cele 97 de minute ale filmului cu activitatile zilnice ale lui Wall-E, Stanton trebuie sa complice lucrurile, asa ca intra in scena Eve, o sonda ultramoderna, lucioasa, o adevarata “doamna” in comparatie cu “vagabondul” Wall-E. La inceput, Eve nu se simte atrasa de robotel, dar face Wall-E ce face si-si transforma filmul intr-o adevarata poveste de dragoste.

     

    Primul lucru care-ti sare in ochi la “Wall-E” este chiar protagonistul. Cel mai neofertant erou, din punct de vedere fizic cel putin, din istoria Pixar, Wall-E reuseste, in ciuda faptului ca nu are nas, gura sau umeri, sa fie cat se poate de expresiv. Categoric mult mai expresiv decat Lighting McQueen din “Cars”, de exemplu. E greu sa-ti dai seama cum au reusit animatorii de la Pixar, dar in ochii lui Wall-E reusesti cumva sa vezi continuu stelele. Wall-E aproape ca nu scoate o vorba, iar dialogul sau cu Eve este de-o asemenea zgarcenie (cei doi se exprima prin onomatopee), incat animatia lui Stanton concureaza cu cele mai greu digerabile filme de arta la categoria “cel mai tacut film realizat vreodata”, dovedind inca o data ca nu trebuie sa spui nimic ca sa spui totul.

     

    Pe langa povestea de dragoste dintre Wall-E si Eve si aventura robotelului pornit in cautarea partenerei cand aceasta este rechemata pe nava-mama (vocea lui Sigourney Weaver), filmul lui Stanton abordeaza si subiecte mai grele, dar intr-un mod atat de inteligent, incat nu pare deloc ca tine lectii de ecologie si te lasa sa-i ignori sau chiar sa-i respingi pozitia. Pamantul acoperit de gunoaie si nava Axioma, pe care descendentii oamenilor de azi duc o viata de-o imobilitate totala, sunt principalele aspecte ale mesajului ecologic transmis de Wall-E. De fapt, acesta este singurul lucru care i se poate reprosa filmului: ultima parte a lui, cea in care omenirea trebuie convinsa sa se in­toarca pe Terra, dezechilibreaza povestea si-o ingroasa nepermis de mult.

     

    Reuseste Wall-E sa fie mai atractiv decat Nemo si tematorul sau tata, Marlin? Doar intrucatva. Alaturi de “The Incredibles”, “Finding Nemo” ramane capodopera absoluta a celor de la Pixar, iar “Wall-E”, desi un pariu castigat, nu reuseste sa egaleze povestile mult mai complete ale celorlalte doua animatii.

     

    O bila alba a filmului este faptul ca, cel putin in Romania, “Wall-E” se proiecteaza “la pachet” cu unul dintre cele mai adorabile scurtmetraje Pixar ale tuturor timpurilor. Daca ati vazut “Lifted”, in care un extraterestru adolescent incearca (si nu prea se descurca in multitudinea de butoane) sa rapeasca un om, stiti foarte bine ca Pixar n-are nevoie de 100 de minute ca sa ne vrajeasca. “Presto” este despre Presto DiGiotagione, un prestidigitator celebru pentru trucurile sale cu iepuri si palarii. Se va ridica Presto la inaltimea asteptarilor publicului cand iepurele sau incearca sa-i saboteze numarul? Da, dar intr-un mod cu totul si cu totul surprinzator. 

     
    Wall-E si Oscarul
     

    Oricat de apreciate si laudate, animatiile nu au fost niciodata vedetele premiilor Academiei. Din 1991, cand “Frumoasa si bestia” avea parte de o surprinzatoare nominalizare la Oscarul pentru cel mai bun film, genul punea mai totdeauna mana pe trofeul pentru cel mai bun cantec si, de cativa ani incoace, era surghiunit intr-o categorie proprie.

     

    Succesul lui “Wall-E” i-a facut pe multi dintre jurnalistii din Statele Unite sa se gandeasca la ceva nemaigandit: ar putea robotelul sa castige Oscarul pentru cel mai bun film? Ar putea, zic ei, daca Pixar si Disney vor face un lobby suficient pentru a promova calitatile filmului. Si in trecut au mai fost ani cand premii importante au fost castigate de actori pe care nu paria nimeni: sa ne gandim doar la “surprinzatoarea” (si frustranta, pentru ei) sincronizare a lui Denzel Washington si Halle Berry.

     

    A venit momentul ca Oscarul sa ajunga si el pe rafturile din rulota robotelului? Poate ca da, dar Wall-E va trebui sa se imprieteneasca foarte strans cu multi dintre membrii votanti ai Academiei americane de film care nu prea au la inima animatiile: actorii. Intotdeauna acestia au preferat filmele live-action, pentru ca acestea ii pun mai bine in valoare. Cu trei mii de actori in Academie, va fi destul de greu pentru Wall-E sa se impuna. Vom vedea in februarie 2009 daca a reusit.




  • Furtuna tropicala: nu pentru retardati

    Normal
    0

    false
    false
    false

    MicrosoftInternetExplorer4



    /* Style Definitions */
    table.MsoNormalTable
    {mso-style-name:”Table Normal”;
    mso-style-parent:””;
    font-size:10.0pt;”Times New Roman”;}

    Ben Stiller nu face cele mai inteligente filme, dar cu “Tropic Thunder”/”Furtuna tropicala” a nimerit-o: in parte film de actiune, in (mare) parte comedie si in (si mai mare parte) satira la adresa Hollywoodului, “Tropic Thunder” ironizeaza crunt fitele superstarurilor, obsesia acestora pentru premiile Oscar, duplicitatea declarativa a studiourilor si zeul absolut al intregii industrii, banul. De fapt s-ar putea spune ca “Tropic Thunder” face cu Hollywoodul exact ceea ce seria “Shrek” facea cu “povestile nemuritoare”: le retusa pe ici pe colo, le amesteca temele si lait-motivul, pentru a obtine un rezultat in acelasi timp extrem de amuzant, dar si dureros de actual.

     

    A fost odata ca niciodata. In 1987, Ben Stiller observa in “Imperiul soarelui” (filmul lui Spielberg, nominalizat la sase Oscaruri, care-l transforma pe Christian Bale, pe atunci in varsta de doar 13 ani, intr-o vedeta internationala) cata importanta isi dau actorii dupa ce o serie de antrenamente menite sa le arate traiul pe front ii fac sa inteleaga sacrificiul si suferintele soldatilor din adevaratele razboaie ale istoriei.

     

    Astfel, “Tropic Thunder” este despre… “Tropic Thunder”, un film despre razboiul din Vietnam, in care apar unii dintre cei mai in voga actori ai momentului. Tugg Speedman (Ben Stiller) este celebru pentru filmele sale de actiune extrem de profitabile, numai ca actorul viseaza acum la roluri mai serioase. Kirk Lazarus (Robert Downey Jr.) a castigat Oscarul de cinci ori, prin urmare i se pare logic sa-si faca o operatie de pigmentare pentru a intra mai bine in pielea unui soldat de culoare, sergentul Ossiris. Si cantaretului de hip-hop Alpa Chino (Brandon T. Jackson) i se pare extrem de logic sa faca film acum, cand albumele i se vand ca painea calda, ca si lui Jeff Portnoy (Jack Black), un actor de comedii fizice. Singurul “normal” din distributie este stersul si mult mai putin celebrul Kevin Sandusky (Jay Baruchel), al carui nume, asa cum e si “firesc”, nu reuseste sa ocupe niciun bit din memoria colegilor de platou.

     

    Cei cinci actori provoaca atatea probleme cu fitele si “viziunea” lor artistica, incat regizorului debutant Damien Cockburn (Steve Coogan) nu-i ramane decat o solutie pentru a le baga mintile in cap: ii duce pe toti in jungla, unde-i lasa singuri, doar cu o harta si cateva provizii. Ce nu stiu cei cinci actori este ca intr-ade­var vor avea de dus un razboi: au intrat pe teritoriul unor periculosi traficanti de heroina, care-i vor face sa treaca (pe bune) cam prin toate tribulatiile personajelor pe care le interpreteaza in film. Cu Ben Stiller, Robert Downey Jr., Tom Cruise (demential in rolul unui presedinte de studio rau de gura), Matthew McConaughey, Nick Nolte si alte nume mari pe generic, “Tropic Thunder” impre­sioneaza cu scenariul extrem de dezinvolt scris de Stiller si Justin Theroux (un actor care cocheteaza – foarte bine – si cu scenaristica: se zvoneste ca el va scrie urmatorul “Iron Man”), plin de situatii trasnite, dar si de scene de actiune extrem de intense.

     

    Filmul atinge si subiecte incomode: goana dupa Oscar a starurilor, care le face sa accepte roluri de oameni incapacitati fizic sau psihic. Obsedat sa abordeze si roluri mai serioase, Tugg Speedman accepta rolul principal din “Simple Jack”, o drama despre un adolescent inapoiat mintal, un adevarat esec si la box-office, si la critica. O discutie cu Kirk Lazarus (Downey Jr.), devenita acum celebra sub numele de “you never go full retard”, face un haz nebun de actorii care accepta roluri de persoane incapacitate mental si sunt convinsi in acelasi timp ca aceasta este o culme a artei interpretative. Din nefericire, aceasta scena, care n-ar trebui sa fie scoasa din contextul filmului, a deranjat mai multe organizatii ce militeaza pentru drepturile persoanelor cu dizabilitati. Acestea au boicotat premiera americana a lui “Tropic Thunder”, fara a pricepe ca filmul ironizeaza doar aceasta metoda a Hollywoodului de o obtine atentie si prestigiu folosindu-se, cu o reprobabila lipsa de tact si respect, de subiecte dureroase. Interpretat excelent, cu replici aiuritoare si un subiect multi-stratificat, cu umor pentru toate gusturile, “Tropic Thunder” este mult mai mult decat o parodie. Este galeata de apa rece de care Hollywoodul avea o imensa nevoie. Astfel, Stiller & co. schimba extrem de nimerit rolul industriei americane de film: aceasta ne face in continuare sa radem, dar nu cu ea, ci de ea. Un film obligatoriu de vazut, “Tropic Thunder” are toate sansele sa devina comedia anului, detronand din preferintele publicului comediile tot mai fumate ale lui Judd Apatow.

  • Vine toamna, bine-mi pare




    Nu mai putin de sase filme romanesti vor poposi in aceasta toamna in cinematografe, dar, din nefericire, putine dintre acestea fac cinste industriei noastre. Daca anul trecut cele doua varfuri de sulita “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” si “California Dreamin’” se infigeau la fix in palmaresul festivalului de film de la Cannes, coada se faramita trist sub verdictele jurnalistilor si-ale publicului deopotriva. In 2007, sapte lungmetraje s-au lansat pe ecrane, iar numarul filmelor produse si terminate in 2008 este aproape dublu.








     

    Varful de pluton al toamnei (cel putin din punct de vedere calendaristic) este debutul in lungmetraj al lui Adrian Sitaru, “Pescuit sportiv”. Dupa ce a castigat un Leopard de Aur la Locarno cu scurtmetrajul “Valuri”, Sitaru isi prezinta lungmetrajul in premiera internationala in programul Giornate degli Autori al Festivalului de Film de la Venetia, iar pe 12 septembrie are programata premiera in Romania. Cu Adrian Titieni, Ioana Flora si Maria Dinulescu in rolurile principale, “Pescuit sportiv” isi propune sa investigheze teme prezente si in “Valuri”, responsabilitatea si nevinovatia. Un cuplu (Titieni, Flora), in drum spre un lac pentru un picnic la iarba verde, da cu masina peste o prostituata (Dinulescu). Initial, cei doi vor sa abandoneze femeia inconstienta, camufland-o cu crengi. Cand aceasta se trezeste, incepe un complicat joc de flirturi si mici santaje, in care cele trei personaje fac dese rocade, ceea ce arata inca o data apetenta lui Sitaru pentru subtilitate si spus-cititul printre randuri.

     

    Pe 19 septembrie ii vine randul lui “Boogie”. Categoric cel mai bun film romanesc al anului, revenirea lui Radu Muntean la actorul din “Furia”, Dragos Bucur, si la dialogurile excelente caracte­ristice trio-ului de scenaristi Radu Muntean-Razvan Radulescu-Alexandru Baciu. Interpretarile excelente si replicile brici sunt principalele atuuri ale lui “Boogie”, in care regizorul surprinde fericit deruta personajelor, ajunse la “30 si ceva” (primul titlu al filmului) de ani, acum victime ale unui adevarat sistem de cenzuri si autocenzuri, compromisuri si refuzuri. Tot cuplul (Anamaria Marinca, Dragos Bucur) este celula de baza a acestui film.

     

     “Weekend cu mama”, ultimul film al lui Stere Gulea, se lanseaza pe 3 octombrie. Cu Adela Popescu in rolul unei adolescente dependente de droguri, productia MediaPro Pictures se bazeaza pe potentialul dramatic al acestei povesti de familie (disfunctionala). Luiza (Medeea Marinescu) a plecat in Spania in urma cu 16 ani, lasandu-si fetita, pe Cristina (Popescu), in grija rudelor. Revenita acasa, femeia descopera consecintele gestului ei: Cristina a fugit de acasa, e dependenta de droguri si are o fetita de doi ani pe care a parasit-o in grija unei fundatii. Macinata de vinovatie, Luiza incearca sa rezolve criza si sa-si recastige familia. Fara a fi vazut filmul, este greu sa ne dam seama cat de bun este “Weekend cu mama”, asa ca va trebui sa asteptam inceputul lunii octombrie.

     

    “Nunta muta” are toate sansele sa fie cel mai asteptat film romanesc al anului. Regizat de debutantul (cel putin in materie de cinema) Horatiu Malaele, “Nunta” are cel mai interesant subiect: nunta unor tineri (Alexandru Potocean, Meda Victor) obligata sa se desfasoare pe muteste, dupa ce la moartea lui Stalin se instaureaza doliu national si toate “distractiile” sunt interzise. La proiectia de la TIFF s-a ras mult, din inima, dar este destul de greu sa treci peste nefirescul interpretarilor si peste ingrosarile nesigure ale lui Malaele. Amalgam dezordonat de stiluri, “Nunta muta” arata in schimb excelent, este adesea amuzant, iar tragismul povestii (inspirate din realitate) ar putea fi inca un atu pentru atragerea publicului. Premiera este programata pentru 24 octombrie.

     

    “Intalniri incrucisate” inchide plutonul, cu premiera programata pe 21 noiembrie. Debutul Ancai Damian, desi nu total ratat, a provocat adesea rasul la proiectia de la TIFF. Triptic penitenciar, filmul este format din trei momente “incrucisate” in stilul “Babel” sau “Amores Perros”. Detinuti, directori de inchisoare, gardieni si prezentatori de radio sunt protagonistii acestui film foarte inegal, cu momente bune, dar si momente neverosimile, “burta” cea mai mare fiind o interminabila discutie in limba engleza dintre directoarea unei inchisori (Oxana Moravec) si un finlandez. Salvat intrucatva de finalul puternic, filmul lui Damian trebuia sa fie initial un scurtmetraj. Din pacate nu a ramas asa… Ce putem spune despre succesul de casa al acestor filme? O cifra de 20.000 de spectatori ar fi cat se poate de onorabila pentru “Nunta”, dat fiind faptul ca genul de umor al lui Horatiu Malaele si interpretarile exagerate ale actorilor s-ar putea sa nu impresioneze publicul. “Boogie” si “Pescuit sportiv” vor fi apreciate mai mult de critici, in timp ce publicul, chiar daca va aprecia improvizatiile Mariei Dinulescu in rolul prostituatei din “Pescuit”, va gasi cu siguranta prea subtile mizele lui Muntean si Sitaru. “Weekend cu mama” ar putea castiga de pe urma promovarii, dar publicul nostru escapist nu prea se va lasa convins de aceasta drama. Cat despre “Intalniri incrucisate”, acesta functioneaza mai degraba ca o comedie (involuntara) si, oricat de bine promovat, va fi sabotat de cinefilii care-si vor avertiza prietenii sa se tina departe de sala de cinema.

     

    Daca in Romania se vorbeste de zeci de mii de spectatori, in Franta, de exemplu, in cazul multora dintre filmele frantuzesti unitatea de masura este mai degraba milionul. Ultimul mare hit al francezilor este “Bienvenue chez le Ch’tis”, o comedie absolut dementa care a batut mai toate recordurile de incasari – 20 de milioane de spectatori (la o populatie de aproximativ 60 de milioane) si incasari de aproape 200 de milioane de dolari doar in Franta. Pentru Romania, cifrele par neverosimile. Dar nu trebuie decat sa ne gandim si sa visam: 400.000 de francezi au vazut “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, in timp ce numai 76.000 de romani au tinut sa vada filmul in cinematografe.

     

  • Margarina ca-n filme








    Coincidenta sau nu, acesta e cel mai citat exemplu cand vine vorba de influenta product placement-ului (PP) sau, pe romaneste, a plasarilor de produs. Tehnica de marketing utilizata frecvent in ultimele decenii, plasarea de produse a ajuns tot mai populara si in Romania, dupa ce in blockbusterele americane a dobandit deja o agresivitate aproape deranjanta.






     

    Daca in anii ‘50 Procter & Gamble sponsoriza celebrele soap-opera pentru a strecura in cadru si un detergent menit sa atraga atentia publicului aproape exclusiv feminin al serialelor, iata ca in 2008 producatorii platesc bani grei pentru a-si asigura prezenta intr-un film popular. Motivele sunt multiple. Pe de o parte, filmele sunt o metoda mult mai putin agresiva de promovare si prin urmare mai eficienta, pentru ca profita si de capitalul de simpatie al unui actor de categorie A. Bineinteles, pentru ca un PP sa fie eficient, prezenta produsului trebuie sa fie adecvata: integrarea lui ostentativa si neverosimila in story-ul unui film nu va face decat sa dauneze imaginii produsului respectiv, caci publicul taxeaza rapid astfel de gafe.

     

    Despre “Totul despre sex – filmul” s-a zis ca nu este decat o suma de patru episoade ale celebrului serial HBO puse cap la cap. Nimic mai adevarat, dar cu o mica adaugire: si cu sferturile de ora de reclama dintre ele. Filmul cu noile aventuri ale lui Carrie, cu accente atat de dramatice incat mai ca devine horror (cu exceptia scenei tribulatiilor fizice ale lui Charlotte, care se claseaza in topul celor mai bune momente “toilet humour” ale tuturor timpurilor) aproape ca si-a strans bugetul numai din sumele avansate de producatorii de bunuri de lux, doritori sa se asigure ca produsele lor vor straluci pe ecran alaturi de Carrie Bradshaw. Lista numelor de marci cuprinde zeci de produse, din care ies in evidenta iPhone (in prim-plan), Louis Vuitton (amintit cu obstinatie), Chanel, vechea dragoste a lui Carrie, pantofii Manolo Blahnik, revista Vogue si-asa mai departe.

     

    Blockbusterele folosesc atat de des aceasta tehnica de marketing, incat a aparut si site-ul Brandchannel.com, specializat in vanarea PP-urilor din filmele de pe marile ecrane. In topul Brandchannel.com troneaza megacompanii precum Coca-Cola sau Apple, fiecare cu zeci de aparitii in filmele ultimilor ani, iar campionul este Ford, cu 113 aparitii. Insa aici se cuvine o precizare: una este trecerea rapida prin cadru a unei marci si alta pronuntarea numelui acesteia de catre un personaj, care nu ezita sa arunce si o remarca laudativa la adresa calitatilor respectivului produs. Doua exemple ne vin in minte: scurtul schimb de replici despre ceasurile Omega din “Casino Royale” (un adevarat minispot publicitar urmat de frecvente prim-plan-uri cu stralucitorul status symbol) sau prezentarea FedEx din “Naufragiatul”, unde Tom Hanks interpreteaza un manager al companiei de curierat, extrem de grijuliu in ceea ce priveste punctualitatea. Care este sloganul curent al FedEx? “The World on Time.”

     

    Dar sa vedem cum stau lucrurile in Romania. La mai bine de un an de la castigarea trofeului Palme d’Or, “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” ramane unul dintre cele mai discutate filme romanesti, iar numele catorva marci aparute in film il fac extrem de potrivit si pentru analiza de fata. Cu o singura precizare: in “432”, integrarea unor nume de marci nu constituie un PP, ci o sursa de autentic: periplul Otiliei (Anamaria Marinca) prin caminul studentesc pentru a cumpara ori pachete de Kent, ori sapunuri Rexona reinvie coloratul trafic de tigari, cosmetice sau cafea, atat de banal in anii comunismului. Mai mult, micile negocieri ale Otiliei sunt si o nimerita introducere a durerosului sir de sacrificii pe care aceasta le va face pentru prietena ei, Gabita (Laura Vasiliu).

     

    Dar Cristian Mungiu a incercat sa foloseasca PP si in debutul sau in lungmetraj, “Occident”. Se intampla in 2002, iar tehnica era atat de nefamiliara companiilor romanesti, incat, spune regizorul, “pentru <Occident> nu a fost cazul de product placement, firmele neintelegand fenomenul si neconsiderand ca ar obtine vreun rezultat prin expunerea in film”. Exista un singur brand prezent in “Occident”: Germanos. Dar acesta nu este un PP propriu-zis, intrucat comerciantul de echipamente si servicii de telefonie mobila nu a facut decat sa puna la dispozitia echipei un costum folosit pentru promovarea marcii. “Germanos ne-a pus la dispozitie respectivul costum in forma de telefon si <ne-a dat voie> sa-i folosim brandul”, spune Mungiu.

     

    Regizorul a incercat sa abordeze si producatorul de bere Ursus, dar acesta “n-a dat niciun raspuns, oricat am incercat sa-i contactam. Prin urmare, costumul-sticla imbracat de Alexandru Papadopol in film este etichetat URSUL”. Ca fapt divers, “cativa ani mai tarziu, Ursus s-a trezit sa ne ceara voie sa reproduca sticla pentru o promotie de-a lor si au angajat designerul de costume de la <Occident> sa le confectioneze vreo zece asemenea costume”, continua Mungiu, care insa de-acum inainte nu va trebui decat sa pocneasca din degete pentru a obtine oferte de PP pentru noile sale filme. Atata vreme cat actiunea acestora nu se va petrece inainte de ‘89, desigur.




  • Trei filme europene




    Cele trei filme europene vin fiecare din alta parte a continentului, unul dintre ele bifand chiar doua tari de origine. Cel mai interesant titlu este “Mio fratello è figlio unico”, al carui titlu a fost tradus cuvant cu cuvant, desi exista mult mai nimeritul “Fratele meu e singur la parinti”. Asadar, alaturi de drama (extrem de amuzanta) “Fratele meu e fiu unic”, mai avem drama (mai putin amuzanta) semnata de turco-germanul Fatih Akin, “De partea cealalta”/“Auf der anderen Seite” si comedia romantica frantuzeasca “Nu vreau sa pleci”/“Je veux pas que t’en ailles”.








     

    Prezentat in premiera in cadrul Festivalului Filmului European, “Mio fratello…” a reusit sa faca o intreaga sala sa rada in hohote cu aventurile pisicherului Accio (Elio Germano), mezinul unei familii de italieni din Latina, un orasel industrial al anilor ‘60. Cu inflacararea specifica italienilor, Accio provoaca probleme in dreapta si-n stanga, se paruie cu fratele sau (Ricardo Scamarcio, junele-prim al cinematografului italian), se cearta cu sora, cu mama, vecinii si toata lumea, intr-un amuzant razboi (caci micile galcevi capata proportii universale), in care toti combatantii cred cu tarie in ceva numai pentru ca trebuie. Accio este fascist, iar fratele sau Manrico e comunist, iar clivajul ideologic din sanul familiei Benassi provoaca situatii de o nemaipomenita savoare, mai ales cand intre cei doi intervine si frumoasa Francesca (Diane Fleri).

     

    Italia anilor ‘60 si conflictele dintre fascisti si comunisti poate nu par contextul cel mai atractiv pentru consumatorul roman de divertisment cinematografic, dar a refuza sa vezi “Mio fratello è figlio unico” doar din acest motiv este ca si cum ai refuza sa vorbesti cu Jennifer Lopez (si sa-i spui ce actrita proasta e, desigur) doar pentru ca poarta niste banali pantaloni scurti. Filmul lui Daniele Luchetti nu este politic, iar elementele sale politice sunt folosite mai degraba ca niste parghii in stare sa traga valurile groase ce acopera sufletul, intentiile, dorintele, visurile lui Accio, ale fratelui sau, ale mamei sale si-asa mai departe. Filmul unei maturizari, “Mio fratello…” este probabil povestea celui mai simpatic personaj al anului, Accio, iar Elio Germano dovedeste inca o data ca a devenit unul dintre cei mai buni tineri actori europeni. Ritmat de hiturile epocii (“Ma che freddo fa” al Nadei Malanima ar fi cel mai bun exemplu), “Mio fratello…” e foarte diferit de noul film al lui Fatih Akin, “De partea cealalta”. Acesta a fost deja prezentat in paginile revistei BUSINESS Magazin, asa ca nu mai spunem decat ca povestea turco-germana a lui Akin despre prejudecati, pierdere si regasire, intelegere si acceptare arata ca regizorul s-a distantat total de ritmul frenetic din “Gegen die Wand”/“Cu capul inainte”, adoptand un stil mai lent, dar si mai matur. Profesori universitari, pensionari, prostituate si militanti politici se intersecteaza (si nu se sincronizeaza, ca de obicei in filmele lui Akin) in “De partea cealalta”, un film din care nu lipsesc surprizele specifice regizorului turco-german. Cu un surprinzator premiu pentru scenariu anul trecut la Cannes, noul Akin nu e o reusita totala, dar schimbarea de stil promite multe.

     

    Cat despre comedia romantica “J’veux pas que tu t’en ailles”, aceasta e un fel de continuare a filmului anterior al regizorului Bernard Jeanjean, “J’me sens pas belle”: daca acolo regizorul francez descrie formarea unui cuplu, aici cuplul este deja format si are niscaiva probleme. Paul (Richard Berry, poate vi-l amintiti din “Ciocu’ mic!”/“Tais-toi!”, unde era comisarul Vernet, nemesis-ul personajelor jucate de Jean Reno si Gerard Depardieu) este psihoterapeut si inca unul extrem de apreciat. Prin urmare, pacientii fac coada la usa cabinetului sau, iar Paul ajunge tot mai rar acasa, la sotia sa, Carla (Judith Godrèche). Dar Paul isi da seama ca relatia lor s-a racit de-abia cand un pacient, Raphaãl (Julien Boisselier, protagonistul din “J’me sens pas belle”) ii marturiseste ca s-a indragostit de-o femeie maritata, Carla. Ca este vorba de sotia lui Paul pricepe numaidecat, asa ca psihoterapetul incearca sa-si salveze casnicia si sa-si recupereze nevasta, folosindu-se de Raphaãl.

    Bineinteles, nici adversarul nu se lasa pacalit prea mult timp. Prin urmare, vom avea de ce rade pana la finalul acestui film inofensiv, deloc original, dar care aduce un savuros parfum frantuzesc acestui gen, al carui reprezentant cel mai recent a fost “Prime”/“Cu iubirea la psihiatru”, unde Uma Thurman ii descria lui Meryl Streep, spre disperarea acesteia, partidele de sex cu iubitul ei, fiul psiholoagei. Prin urmare, e o perioada cu totul si cu totul speciala a anului: dupa ce ne lasam captivati de intunecatele aventuri ale lui Batman (pe un ecran cat mai mare, desigur), putem calatori si in spatiu si timp cu cele trei filme prezentate mai sus, lasandu-ne impresionati de entuziasmul lui Accio, de ritmul lent al filmarilor lui Fatih Akin si de replicile istete din comedia lui Bernard Jeanjean.

     

  • Un Batman sub semnul Joker-ului

    Asa ca daca vreti sa-l vedeti pe Batman intr-un rol „secundar”, mergeti saptamana asta la cinema. Heath Ledger (Joker) s-a intrecut pe sine si pe multi altii cu interpretarea sa din „The Dark Night”, despre care Michael Caine a spus ca este „cea mai buna interpretare a unui personaj negativ pe care am vazut-o vreodata”.

     

    Citeste mai multe despre Un Batman sub semnul Joker-ului pe www.timeoutbucuresti.ro