BusinessMagazin

Tag: China

  • Tradiţionalul revine la modă

    Vestul e un model de urmat pentru cei din alte părţi ale lumii, dar când vine vorba de o casă impunătoare pe măsura statutului proprietarului, tot una tradiţională e mai bună.

    Aşa par să considere superbogaţii Chinei, scrie CNN, care în ultimii câţiva ani au început să prefere luxul imobiliar cu tente tradiţionale.

    Tradiţional nu înseamnă însă şi vechi, proprietăţile luxoase având aspect de locuinţe de altădată, dar fiind construite cât de recent posibil. Chinezii, explică Samuel Liang, profesor de urbanism la Utah Valley University, consideră că doar o clădire nouă poate fi luxoasă şi să ofere confort celor care locuiesc în ea. Un exemplu în acest sens îl reprezintă o casă vândută recent în localitatea Suzhou, din China continentală. Casa, numită Taohuayuan (Utopia), aminteşte prin arhitectură de casele de altădată, are 32 de dormitoare, grădină tradiţională, piscină şi cramă şi este înconjurată din trei părţi de apă, iar preţul cerut la punerea în vânzare era de 150 de milioane de dolari.

    Preferinţa pentru locuinţele cu arhitectură specifică Chinei de odinioară se explică prin faptul că materialele şi decoraţiunile lucrate manual folosite la construirea acestora costă mai mult decât cele folosite la o locuinţă în stil occidental, ceea ce le face accesibile numai unei categorii restrânse de oameni. O altă explicaţie este şi aceea că ele le permit celor bogaţi să se diferenţieze clar de clasa medie, căreia îi place încă stilul modern din vest. Mai mult, afirmă experţii imobiliari, chinezul foarte bogat este umblat prin lume şi are, probabil, măcar o proprietate prin alte ţări, în Europa sau America, aşa că pentru casa din ţara natală preferă stilul tradiţional la exterior şi tot confortul modern la interior.

  • Dependenţa Chinei de datorie este mai mare ca niciodată, ceea ce poate să însemne o creştere nesănătoasă

    Investitorii şi speculatorii au ignorat măsurile de temperare ale Beijingului şi au pompat bani, ducând la accelerarea la 6% în august a creşterii investiţiilor în imobiliare.

    China înghite cantităţi uri­aşe de datorii pentru a-şi ali­menta creşterea econo­mi­că agresivă, iar acest lucru pare să-i sperie pe unii atât de mult încât se tem că sistemul bancar chinezesc nu va suporta povara şi se va prăbuşi.

    Alţii, mai prudenţi, atenţionează că această febră a datoriei, chiar dacă nu va scăpa de sub control, va lăsa creşterea economică cu sechele.

    Încetinirea brutală a economiei chinezeşti, a doua ca mărime din lume, a destabilizat deja ţările emergente producătoare de materii prime şi comerţul mondial.

    Creditele noi pe termen mediu şi lung contractate de gospodării au cres­cut în august cu 32,2% faţă de luna simi­lară a anului anterior, cel mai rapid avans din 2010. Aceste credite repre­zintă mai ales ipoteci, iar saltul ameţitor suge­rează că oamenii se grăbesc deoa­rece se aşteaptă la înăsprirea condiţiilor de creditare şi de achiziţionare a locuin­ţe­lor, se arată într-o analiză a Credit Suisse, citată de Business Insider.

    Investitorii şi speculatorii au ignorat măsurile de temperare ale Beijingului şi au pompat bani, ducând la accelerarea la 6% în august a creşterii investiţiilor în active imobiliare. Aceste investiţii au ur­cat cu 5,4% în perioada ianuarie-au­gust faţă de anul anterior, potrivit statis­ticii oficiale.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • A lucrat într-un bordel, apoi a condus 50.000 de bărbaţi. Îi decapita pe loc dacă îi prindea abuzând femei

    Cheng I Sao a fost una dintre cele mai notorii femei pirat din istorie. Chinezoaica lucra într-un bordel atunci când s-a căsătorit cu puternicul pirat Chent I, în anul 1801.

    Echipa formată din cei doi a organizat una dintre cele mai impresionante armate de piraţi din China. Aveau sute de nave la dispoziţie şi un echipaj format din circa 50.000 de bărbaţi, cu care atacau ambarcaţiunile pescarilor, pe cele ale negustorilor şi satele de pe coasta de sud a Chinei.

    Citeşte aici povestea ei şi ce se întâmpla mai exact când îi prindea abuzând femei

    Apple uimeşte din nou: Când toţi îşi pierduseră speranţa, gigantul american a dat o nouă lovitură

    Decizia care schimbă totul pentru pasageri: Cum vor fi de acum zborurile cu avionul

  • Viitorul celui mai puternic stat din lume stă în balanţă: „Poate că a venit timpul ca America să fie condusă ca o afacere“

    Mişcările antisistem sunt în creştere, iar liderii politici văzuţi ca „alternative“ beneficiază de tot mai mult suport – de la Donald Trump sau Bernie Sanders în Statele Unite până la Marine Le Pen şi al său Front Naţional în Franţa, Lega Nord în Italia sau Syriza în Grecia; ieşirea surprinzătoare a Marii Britanii din Uniunea Europeană se încadrează perfect în această categorie.

    Care sunt însă cauzele care au dus la aceste sentimente antisistem? Ei bine, cea mai importantă pare a fi inegalitatea.

    „Brexitul este de departe cel mai virulent răspuns la această senzaţie de inegalitate“, comenta recent Michael Hartnett de la Bank of America. Iar această senzaţie se datorează faptului că revenirea economică de după criza din 2008 a fost una care a favorizat anumite segmente ale populaţiei, adaugă el. Ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană reprezintă un eşec al politicii regionale şi ar putea reprezenta sfârşitul pentru Regatul Unit, remarcă şi Cristian Pîrvulescu, profesor universitar: „Contrar a ceea ce se spune, Uniunea Europeană şi-a dovedit viabilitatea. Pentru că se vede astăzi că singurul lucru care a ţinut în comun diferitele părţi ale Regatului Unit a fost Uniunea Europeană; nu ştim dacă Regatul Unit va mai exista în forma actuală, după acest referendum.“ Scoţia şi-ar putea declara independenţa, spune Pîrvulescu, un referendum în acest sens având, de această dată, sorţi de izbândă.

    Omul de rând ştie că nivelul său de trai a scăzut, costurile de zi cu zi au crescut, iar şansele unui job bun sunt tot mai mici. El aude că economia merge bine, dar vede o cu totul altă realitate – o diminuare a încrederii şi stagnare a economiei, crede şi Peter Schiff, analist al Euro Pacific Capital. Toate aceste frustrări alimentează practic sentimentele antisistem şi ajută partidele care marşează în această direcţie.

    „Brexitul are mai multe componente – dar câteva sunt fundamentale – legi venite de la Bruxelles pe care nu le înţeleg şi nu le acceptă şi mai ales o chestie nespusă, ideea de a fi conduşi de Franţa sau Germania – cum să accepte ei să fie conduşi de ţara pe care au învins-o în război sau de cea pe care au eliberat-o? Din nou istoria se repetă şi e vorba de cine pe cine“, spune Cătălin Olteanu, director general al firmei de logistică FM România. Chiar dacă nu înţelege neapărat contextul economic actual, omul de pe stradă înţelege că ceva nu este în regulă. Şi chiar dacă partidele antisistem nu câştigă neapărat alegerile, ele duc dezbaterea publică într-o anumită direcţie; în cele din urmă, acest lucru s-ar putea însă să fie benefic.

    Există, evident, mai mulţi factori care au dus la ridicarea acestor mişcări, majoritatea fiind rezultatul indirect al procesului de globalizare. Externalizarea locurilor de muncă, politicile privind refugiaţii şi chiar automatizarea anumitor procese (fapt ce duce la dispariţia unor locuri de muncă) sunt doar câteva exemple în acest sens. Unii analişti consideră însă că principala cauză ar fi politicile monetare adoptate de state, aşa cum este cazul Marii Britanii: „Votul din Anglia ilustrează perfect ineficacitatea politicilor implementate de principalele instituţii financiare ale lumii“, crede Peter Schiff. Relaxarea cantitativă adoptată de băncile centrale din Europa, Statele Unite sau Japonia a dus la creşterea inflaţiei, iar fenomenul în cauză i-a ajutat, aşa cum se întâmplă de obicei, pe acei câţiva care constituie aşa-numita pătură superioară a societăţii.

    Efectul a fost unul previzibil: în vreme ce bursele şi-au revenit iar acţiunile au crescut, oamenii de rând au suportat numeroase măsuri de austeritate; iar acest scurtcircuit a dat un nou suflu mişcărilor antisistem.

    O altă mişcare antisistem prezentă deja de ceva vreme în Europa este euroscepticismul – cei care nu sunt de acord să cedeze o parte din puterea de decizie a statului către o entitate suprastatală. Discuţia este una care probabil nu se va încheia niciodată, însă îndoielile unora nu au fost încă suficiente pentru a anunţa apusul comunităţii europene. Euroscepticismul se defineşte ca o mişcare de protest împotriva Uniunii Europene şi opoziţia faţă de integrarea europeană, iar partidele cu acest profil câştigă tot mai mulţi simpatizanţi pe măsură ce state precum Germania impun măsuri nepopulare, aşa cum a fost cota obligatorie de refugiaţi. Votanţi din majoritatea statelor membre migrează către partidele extremiste, ignorând uneori mesajele cu tentă rasistă sau antisemită pe care acestea le exprimă. „Forţele populare sau extremiste nu au mai avut atâta forţă şi nu au fost atât de bine reprezentate în aproape 60 de ani“, a subliniat Cecilia Malmstrom, comisarul UE pentru comerţ.

    „Vorbim de efectul unor decizii politice proaste – parlamentul de la Bruxelles arată corupt şi dă o grămadă de legi şi sugestii cel puţin aiuristice în anumite cazuri impunând gratuit unor ţări să respecte aberaţii care afectează majoritatea pentru a proteja minorităţi sau structuri de nişă“, crede Cătălin Olteanu, director general al FM România.

    Ţările cu cel mai mare număr de eurosceptici sunt Grecia, Spania, Marea Britanie şi Cipru. Dintre acestea, trei au în comun modul extrem de aspru în care au fost lovite de criza financiară. Grecia, Spania şi Cipru au fost chiar în pragul falimentului – doar datorită măsurilor impuse de Uniunea Europeană au putut avea o anumită continuitate economică. Cu toate acestea, populaţia a fost dur afectată de măsurile de austeritate, ceea ce a crescut gradul de neîncredere atât în instituţiile locale de guvernământ, cât şi în cele interstatale.

    „Suntem într-un moment de maxim pericol din punctul de vedere al existenţei Uniunii Europene în forma actuală, iar elementul care mă duce la această concluzie este blocarea de către Germania şi Franţa a acordului de liber schimb cu Statele Unite ale Americii (TAFTA sau acordul transatlantic de liber schimb – n.red.); acesta a fost respins de doar două ţări, Franţa şi Germania, după Brexit, adică este o reorientare a acestor două ţări în cadrul european“, subliniază analistul Mircea Coşea. Într-un fel sau altul, spune el, au eliminat un concurent important la putere, care este Marea Britanie, şi au rămas astfel două state care încearcă să preia direct controlul asupra Uniunii Europene. Acest control nu este însă acceptat, pentru că la recentul summit G20 din China Jean-Claude Juncker a declarat în mod surprinzător că Uniunea Europeană continuă negocierile cu SUA, în ciuda opoziţiei manifestate de Germania şi Franţa. Aceste disensiuni între statele membre există pentru că cele două nu acceptă în zonă concurenţa americană, o concurenţă puternică. Firmele americane au o putere mai mare decât cele europene şi un avans tehnologic, iar pe de altă parte se pare că Germania şi Franţa renunţă încet-încet la acordurile comunitare în favoarea unora bilaterale, dezvoltate zi de zi cu Rusia, cu China, cu India. „Aceste acorduri arată că ele au o cale proprie pe care o folosesc din plin; stabilitatea economiei germane se explică prin relaţiile comerciale cu China, acolo unde au foarte multe comenzi. Atât Germania cât şi Franţa au investit capital imens în China şi în Rusia, cel puţin în Rusia este o invazie de capital franco-german în domenii cheie, precum energie, construcţii, armament sau medicamente. Este astfel convenabil pentru ele să aibă o politică mai detaşată faţă de Uniunea Europeană, şi din acest motiv eu cred că pasul pe care l-au făcut prin refuzarea acordului cu SUA arată o nouă orientare pe care cele două ţări o au“, mai spune Coşea. Tot el arată că pentru România situaţia este clar nefavorabilă, în condiţiile în care disensiunile există între ce-a mai rămas din UE şi aceste două ţări iar bugetul suferă. Fondurile care se vor mai da vor fi din ce în ce mai restrictive, iar interesul de a ridica ţările rămase în urmă va trece undeva pe planul secund. S-ar putea ca Franţa şi Germania să nu mai fie, la un anumit moment, interesate de investiţii în state ca România sau Bulgaria, căutând alte zone care să le fie mai favorabile pe termen lung. Pentru că raporturile cu Rusia şi China sunt pe termen lung: Rusia asigură energie, în vreme ce China reprezintă piaţa de desfacere – lucruri pe care nicio ţară din Uniunea Europeană nu le poate asigura.

    Mergând pe aceeaşi linie, ajungem la poate cea mai vizibilă şi în acelaşi timp periculoasă manifestare a mişcărilor antisistem: Donald Trump. Trump a stârnit numeroase controverse atunci când şi-a anunţat candidatura, mai ales datorită pledoariei sale pentru repatrierea imigranţilor şi anularea dreptului de cetăţenie pentru copiii născuţi pe teritoriul Statelor Unite în cazul în care părinţii acestora nu au drept de muncă. Donald Trump a spus, mai în glumă mai în serios, că va construi un zid la graniţa de sud a Statelor Unite pentru a opri accesul mexicanilor: „Am să contruiesc un zid mare – un zid uriaş, de fapt – la graniţa de sud, şi apoi am să îi pun pe mexicani să îl plătească. Ţineţi minte cuvintele mele“.

    Trump e specializat în marketing şi a intuit corect supărarea unei mari mase de americani care s-au săturat de propaganda drepturilor omului şi a şanselor egale, consideră Cătălin Olteanu. „Adică ei se duc în război, cuceresc, eliberează şi după aceea trebuie să plătească preţul cuceririi. Sistemul american a devenit extrem de ipocrit şi Trump asta promite, să îi scape de ipocrizie. Iar dacă mă uit la Uniunea Europeană, e cam aceeaşi poveste.“  Americanii nu au ales în ultimul secol un preşedinte fără experienţă politică, cu excepţia lui Eisenhower, care a câştigat al doilea război mondial. Dacă Trump va reuşi să câştige alegerile din 2016, va fi într‑adevăr o premieră pentru Statele Unite. După cum spunea chiar Trump: „Poate că a venit timpul ca America să fie condusă ca o afacere“.

    Aflaţi de ce 2016 a fost numit “Anul regizat de Tarantino”

  • Insulele pe care se ceartă şase ţări. Conflictul poate determina o explozie de consecinţe negative la nivel global

    O poveste ruptă parcă din filmele lui Tarantino se desfăşoară în altă parte a lumii, într-o regiune din Asia disputată de mai multe state. Riscul de conflict în Marea Chinei de Sud este din ce în ce mai mare: China, Taiwan, Vietnam, Malaiezia, Brunei şi Filipine îşi dispută teritorii şi jurisdicţii, mai ales asupra drepturilor de exploatare a potenţialelor zăcăminte de petrol şi gaze. Libertatea de a naviga în regiune este de asemenea un subiect sensibil, mai ales când vine vorba de dreptul navelor militare de a opera în zona economică exclusivă a Chinei, până la o distanţă de aproximativ 300 de kilometri de ţărmul asiatic; aceste tensiuni sunt date şi de temeri privind puterea militară în creştere a Chinei şi incertitudinea privind intenţiile sale regionale.

    Recent, ministrul chinez al apărării a avertizat că situaţia tensionată din Marea Chinei de Sud poate duce la o confruntare directă şi a cerut ca armata, poliţia şi chiar populaţia generală să fie pregătită pentru a apăra integritatea teritorială a ţării; Chang Wanquan a dat declaraţia în cauză în timpul unei inspecţii a instalaţiilor militare din provincia Zhejiang. Publicul trebuie să fie informat în ceea ce priveşte defensiva naţională pentru că integritatea şi suveranitatea Chinei sunt în pericol, a mai spus ministrul.

    Pentru a înţelege mai bine miza, trebuie amintit că Marea Chinei de Sud este o poartă prin care trec anual 5 trilioane de dolari: aceasta este valoarea bunurilor transportate de-a lungul regiunii, fără a pune la socoteală şi faptul că jumătate dintre toate navele comerciale ale lumii traversează Marea Chinei de Sud.

    Declaraţiile lui Chang vin pe fondul unor tensiuni fără precedent datorate disputelor pentru mai multe insule din zonă, unde Beijing a construit numeroase dispozitive militare. Armata americană a trimis mai multe nave şi avioane în apropierea insulelor în cauză, folosind argumentul deja clasic că vrea să asigure principiile libertăţii de navigare în apele internaţionale.

    „Poate o veche hartă să genereze un conflict în Asia?“ se întrebau jurnaliştii de la CNN la scurt timp după aflarea verdictului dat de un tribunal internaţional, care decidea că harta din 1948 folosită de China pentru a desemna teritoriile sale nu are acoperire. „Nu există vreo bază legală care să permită Chinei să revendice drepturi istorice asupra resurselor aflate în zonele maritime care intră în sfera celor nouă linii“, a anunţat Curtea de Arbitraj, făcând referire la o linie de demarcaţie pe harta veche de aproape 70 de ani.

    Wang Jiangyu, profesor de drept la Universitatea din Singapore, a explicat că decizia va creşte sentimentele naţionaliste, lucru periculos într-un stat atât de mare precum China. Mulţi dintre cei care erau moderaţi vor deveni acum extrem de vocali, crede el. „Cu siguranţă va intensifica starea de tensiune şi este posibil să asistăm chiar la un conflict“, a insistat şi ambasadorul Chinei în Statele Unite, Cui Tankiai.

    Trebuie menţionat că Marea Chinei de Sud a fost întotdeauna o regiune cu potenţial de conflict, dar disputele au lipsit până relativ recent. Spre exemplu, la finalul celui de-al doilea război mondial nicio insulă din regiune nu era ocupată. În 1946, însă, China a ocupat o parte a arhipelagului Spratly; un an mai târziu, chinezii şi-au însuşit şi insula Woody. A fost practic începutul unui conflict care astăzi implică cele şase state menţionate şi, bineînţeles, Statele Unite ale Americii.

    Pentru a respecta titlul filmului regizat de Tarantino, cel de-al optulea actor din povestea noastră este Japonia: Shinzo Abe, prim-ministrul Japoniei, a anunţat de curând că va susţine poziţia filipineză în cadrul discuţiilor dintre aceştia şi China. Chiar dacă niponii nu au neapărat un interes direct în această dispută, ei au mai oferit deja susţinere şi altor state ce vor să obţină teritorii din Marea Chinei de Sud, Malaiezia şi Vietnam. Japonezii nu au intrat însă într-un dialog contradictoriu cu Beijing, insistând ca problemele să fie rezolvate pe canale diplomatice.

    „În mod cert istoria se rescrie şi China este în poziţia în care îşi vrea locul în loja marilor puteri“, spune Cătălin Olteanu. „Dacă până acum a stat oarecum în tribune şi a urmărit ce se întâmplă, de acum deja vrea să îşi marcheze foarte clar teritoriul şi vrea expansiune. În plus, China este o putere economică care se poate autosusţine din consum intern, ceea ce nu se întampla înainte, dar care are nevoie mare de resurse şi asta înseamnă că va începe să se impună în lupta pentru resurse. Mai mult, chinezii nu joacă după aceleaşi reguli ca lumea occidentală.“

    Iar puterea economică a Chinei devine din ce în ce mai vizibilă, astfel că întrebarea care trebuie pusă e următoarea: va deveni Asia principalul pol economic al lumii? „Deocamdată există doar o tendinţă în această direcţie: China, Rusia sau India sunt economii care s-au dezvoltat pe baza capitalului american şi european; marile companii acolo au început să investească, iar asta a creat o dependenţă care stă la baza unei posibile încetiniri a ritmului de creştere chinez“, spune Mircea Coşea. „Nu cred că în următorii cinci ani China, alături de India sau chiar Rusia, ar putea să creeze un alt pol de putere economică.“ După cum explică el, proiectul rusesc euroasiatic nu merge, proiectul chinez de creare a unei bănci de dezvoltare şi chiar a unei monede proprii este şi el foarte greu de pus în practică. China depinde esenţial de rezerva americană de dolari, pentru că americanii sunt singurii care pot emite moneda. „China depinde în mod esenţial de exportul către Europa sau către SUA, deci deocamdată eu cred că lucrurile vor rămâne aşa cum sunt. Cred însă că va creşte foarte mult relaţia economică dintre firme, adică multinaţionalele din mai multe ţări vor avea schimburi de informaţii, schimburi tehnologice care vor depăşi raporturile statale.“ Atât timp cât economiile sunt determinant conduse de către multinaţionale, spune Coşea, şansele Asiei de a deveni centrul economic al lumii nu sunt foarte mari.

    „Pentru noi contează foarte mult relaţia economică dintre China şi restul lumii – în mod cert nu putem suplini resursa umană chineză, dar vom putea prelua o parte din nevoile de manufacturare occidentale în momentul în care China nu va mai fi o opţiune din raţionamente politice“, remarcă şi Cătălin Olteanu. „După părerea mea, problemele apărute la nivel global ne sunt favorabile dacă ne vedem de treabă – marile corporaţii au început să îşi pună la adăpost afacerile din zonele de risc, şi aşa am beneficiat şi noi de creştere, pentru că România a arătat stabilitate. Va trebui să fim foarte atenţi la cum gestionăm relaţia cu aliaţii economici şi cum îi alegem, în funcţie de poziţia geostrategică pe care o avem.“

    Aflaţi de ce 2016 a fost numit “Anul regizat de Tarantino”

  • Insulele pe care se ceartă şase ţări. Conflictul poate determina o explozie de consecinţe negative la nivel global

    O poveste ruptă parcă din filmele lui Tarantino se desfăşoară în altă parte a lumii, într-o regiune din Asia disputată de mai multe state. Riscul de conflict în Marea Chinei de Sud este din ce în ce mai mare: China, Taiwan, Vietnam, Malaiezia, Brunei şi Filipine îşi dispută teritorii şi jurisdicţii, mai ales asupra drepturilor de exploatare a potenţialelor zăcăminte de petrol şi gaze. Libertatea de a naviga în regiune este de asemenea un subiect sensibil, mai ales când vine vorba de dreptul navelor militare de a opera în zona economică exclusivă a Chinei, până la o distanţă de aproximativ 300 de kilometri de ţărmul asiatic; aceste tensiuni sunt date şi de temeri privind puterea militară în creştere a Chinei şi incertitudinea privind intenţiile sale regionale.

    Recent, ministrul chinez al apărării a avertizat că situaţia tensionată din Marea Chinei de Sud poate duce la o confruntare directă şi a cerut ca armata, poliţia şi chiar populaţia generală să fie pregătită pentru a apăra integritatea teritorială a ţării; Chang Wanquan a dat declaraţia în cauză în timpul unei inspecţii a instalaţiilor militare din provincia Zhejiang. Publicul trebuie să fie informat în ceea ce priveşte defensiva naţională pentru că integritatea şi suveranitatea Chinei sunt în pericol, a mai spus ministrul.

    Pentru a înţelege mai bine miza, trebuie amintit că Marea Chinei de Sud este o poartă prin care trec anual 5 trilioane de dolari: aceasta este valoarea bunurilor transportate de-a lungul regiunii, fără a pune la socoteală şi faptul că jumătate dintre toate navele comerciale ale lumii traversează Marea Chinei de Sud.

    Declaraţiile lui Chang vin pe fondul unor tensiuni fără precedent datorate disputelor pentru mai multe insule din zonă, unde Beijing a construit numeroase dispozitive militare. Armata americană a trimis mai multe nave şi avioane în apropierea insulelor în cauză, folosind argumentul deja clasic că vrea să asigure principiile libertăţii de navigare în apele internaţionale.

    „Poate o veche hartă să genereze un conflict în Asia?“ se întrebau jurnaliştii de la CNN la scurt timp după aflarea verdictului dat de un tribunal internaţional, care decidea că harta din 1948 folosită de China pentru a desemna teritoriile sale nu are acoperire. „Nu există vreo bază legală care să permită Chinei să revendice drepturi istorice asupra resurselor aflate în zonele maritime care intră în sfera celor nouă linii“, a anunţat Curtea de Arbitraj, făcând referire la o linie de demarcaţie pe harta veche de aproape 70 de ani.

    Wang Jiangyu, profesor de drept la Universitatea din Singapore, a explicat că decizia va creşte sentimentele naţionaliste, lucru periculos într-un stat atât de mare precum China. Mulţi dintre cei care erau moderaţi vor deveni acum extrem de vocali, crede el. „Cu siguranţă va intensifica starea de tensiune şi este posibil să asistăm chiar la un conflict“, a insistat şi ambasadorul Chinei în Statele Unite, Cui Tankiai.

    Trebuie menţionat că Marea Chinei de Sud a fost întotdeauna o regiune cu potenţial de conflict, dar disputele au lipsit până relativ recent. Spre exemplu, la finalul celui de-al doilea război mondial nicio insulă din regiune nu era ocupată. În 1946, însă, China a ocupat o parte a arhipelagului Spratly; un an mai târziu, chinezii şi-au însuşit şi insula Woody. A fost practic începutul unui conflict care astăzi implică cele şase state menţionate şi, bineînţeles, Statele Unite ale Americii.

    Pentru a respecta titlul filmului regizat de Tarantino, cel de-al optulea actor din povestea noastră este Japonia: Shinzo Abe, prim-ministrul Japoniei, a anunţat de curând că va susţine poziţia filipineză în cadrul discuţiilor dintre aceştia şi China. Chiar dacă niponii nu au neapărat un interes direct în această dispută, ei au mai oferit deja susţinere şi altor state ce vor să obţină teritorii din Marea Chinei de Sud, Malaiezia şi Vietnam. Japonezii nu au intrat însă într-un dialog contradictoriu cu Beijing, insistând ca problemele să fie rezolvate pe canale diplomatice.

    „În mod cert istoria se rescrie şi China este în poziţia în care îşi vrea locul în loja marilor puteri“, spune Cătălin Olteanu. „Dacă până acum a stat oarecum în tribune şi a urmărit ce se întâmplă, de acum deja vrea să îşi marcheze foarte clar teritoriul şi vrea expansiune. În plus, China este o putere economică care se poate autosusţine din consum intern, ceea ce nu se întampla înainte, dar care are nevoie mare de resurse şi asta înseamnă că va începe să se impună în lupta pentru resurse. Mai mult, chinezii nu joacă după aceleaşi reguli ca lumea occidentală.“

    Iar puterea economică a Chinei devine din ce în ce mai vizibilă, astfel că întrebarea care trebuie pusă e următoarea: va deveni Asia principalul pol economic al lumii? „Deocamdată există doar o tendinţă în această direcţie: China, Rusia sau India sunt economii care s-au dezvoltat pe baza capitalului american şi european; marile companii acolo au început să investească, iar asta a creat o dependenţă care stă la baza unei posibile încetiniri a ritmului de creştere chinez“, spune Mircea Coşea. „Nu cred că în următorii cinci ani China, alături de India sau chiar Rusia, ar putea să creeze un alt pol de putere economică.“ După cum explică el, proiectul rusesc euroasiatic nu merge, proiectul chinez de creare a unei bănci de dezvoltare şi chiar a unei monede proprii este şi el foarte greu de pus în practică. China depinde esenţial de rezerva americană de dolari, pentru că americanii sunt singurii care pot emite moneda. „China depinde în mod esenţial de exportul către Europa sau către SUA, deci deocamdată eu cred că lucrurile vor rămâne aşa cum sunt. Cred însă că va creşte foarte mult relaţia economică dintre firme, adică multinaţionalele din mai multe ţări vor avea schimburi de informaţii, schimburi tehnologice care vor depăşi raporturile statale.“ Atât timp cât economiile sunt determinant conduse de către multinaţionale, spune Coşea, şansele Asiei de a deveni centrul economic al lumii nu sunt foarte mari.

    „Pentru noi contează foarte mult relaţia economică dintre China şi restul lumii – în mod cert nu putem suplini resursa umană chineză, dar vom putea prelua o parte din nevoile de manufacturare occidentale în momentul în care China nu va mai fi o opţiune din raţionamente politice“, remarcă şi Cătălin Olteanu. „După părerea mea, problemele apărute la nivel global ne sunt favorabile dacă ne vedem de treabă – marile corporaţii au început să îşi pună la adăpost afacerile din zonele de risc, şi aşa am beneficiat şi noi de creştere, pentru că România a arătat stabilitate. Va trebui să fim foarte atenţi la cum gestionăm relaţia cu aliaţii economici şi cum îi alegem, în funcţie de poziţia geostrategică pe care o avem.“

    Aflaţi de ce 2016 a fost numit “Anul regizat de Tarantino”

  • La 16 ani lucra într-o fabrică iar acum este una dintre cele mai bogate femei din lume

    Cu o avere estimată la 6,3 miliarde de dolari, Zhou Qunfrei este cea mai bogată femeie din China fiind clasată şi pe locul 18 în rândul miliardarilor chinezi.

    Antreprenoarea chineză Zhou Qunfrei, în vârstă de 46 de ani, a înfiinţat şi dezvoltat afacerea Lens Technology, producător de ecrane touch. După listarea companiei la Shenzhen ChiNext în martie 2015, averea ei netă a fost evaluată la 10 miliarde de dolari, fiind astfel cea mai bogată femeie din China.

    Ea s-a născut într-o familie săracă, fiind al treilea copil al familiei. Înainte de naşterea sa, tatăl său, fost soldat, a pierdut un ochi şi un deget într-un accident de muncă. Pentru a-şi întreţine familia împletea coşuri şi scaune din bambus şi repara biciclete. În copilărie, Qunfrei, care şi-a piedut mama la vârsta de cinci ani, participa la creşterea animalelor pentru a ajuta familia. Deşi era o elevă apreciată şi singura din familie care a mers la şcoală, la vârsta de 16 ani ea a renunţat la studii pentru a se muta la familia unchiului Spu, în Shenzhen.

    În mod deliberat, a ales să lucreze la companii aflate în preajma Shenzhen University, pentru a putea merge la cursuri. A studiat multe materii şi a declarat că regretă că la acea vreme nu a ales să înveţe engleza.

    Deşi visa să ajungă creatoare de modă, Zhou Qunfrei s-a angajat într-o fabrică care producea piese pentru ceasuri, iar la 22 de ani, cu cei 3.000 de dolari pe care îi economisise cu dificultate şi-a înfiinţat propria firmă, dorind să realizeze lentile de ceas de calitate bună. Un văr a încurajat-o să ia această decizie, iar primii angajaţi au fost fratele şi sora sa, cumnata şi cumnatul, şi doi veri; sediul firmei era un apartament cu trei camere. Afacerea a crescut pas cu pas iar moentul hotărâtor a fost cel în care a semnat un contract pentru producţia de ecrane pentru telefoane pentru gigantul chinez TCL Corporation, cu activităţi în domeniul producţiei de electronice.
     

  • La 16 ani lucra într-o fabrică iar acum este una dintre cele mai bogate femei din lume

    Cu o avere estimată la 6,3 miliarde de dolari, Zhou Qunfrei este cea mai bogată femeie din China fiind clasată şi pe locul 18 în rândul miliardarilor chinezi.

    Antreprenoarea chineză Zhou Qunfrei, în vârstă de 46 de ani, a înfiinţat şi dezvoltat afacerea Lens Technology, producător de ecrane touch. După listarea companiei la Shenzhen ChiNext în martie 2015, averea ei netă a fost evaluată la 10 miliarde de dolari, fiind astfel cea mai bogată femeie din China.

    Ea s-a născut într-o familie săracă, fiind al treilea copil al familiei. Înainte de naşterea sa, tatăl său, fost soldat, a pierdut un ochi şi un deget într-un accident de muncă. Pentru a-şi întreţine familia împletea coşuri şi scaune din bambus şi repara biciclete. În copilărie, Qunfrei, care şi-a piedut mama la vârsta de cinci ani, participa la creşterea animalelor pentru a ajuta familia. Deşi era o elevă apreciată şi singura din familie care a mers la şcoală, la vârsta de 16 ani ea a renunţat la studii pentru a se muta la familia unchiului Spu, în Shenzhen.

    În mod deliberat, a ales să lucreze la companii aflate în preajma Shenzhen University, pentru a putea merge la cursuri. A studiat multe materii şi a declarat că regretă că la acea vreme nu a ales să înveţe engleza.

    Deşi visa să ajungă creatoare de modă, Zhou Qunfrei s-a angajat într-o fabrică care producea piese pentru ceasuri, iar la 22 de ani, cu cei 3.000 de dolari pe care îi economisise cu dificultate şi-a înfiinţat propria firmă, dorind să realizeze lentile de ceas de calitate bună. Un văr a încurajat-o să ia această decizie, iar primii angajaţi au fost fratele şi sora sa, cumnata şi cumnatul, şi doi veri; sediul firmei era un apartament cu trei camere. Afacerea a crescut pas cu pas iar moentul hotărâtor a fost cel în care a semnat un contract pentru producţia de ecrane pentru telefoane pentru gigantul chinez TCL Corporation, cu activităţi în domeniul producţiei de electronice.
     

  • Cum a reuşit o puştoaică de 16 ani să câştige 48.000 de lire sterline cu o idee care este la indemâna orcui

    Beau Jessup, o adolescentă britanică de 16 ani, face 48.000 de lire sterline pe an dintr-un site pe care l-a fondat pentru a ajuta părinţii chinezi să aleagă nume englezeşti copiilor lor, conform businessinsider.com.

    Ideea i-a venit după ce a fost rugată să aleagă numele copiilor unor prieteni de familie în timpul unei călătorii în China. Părinţii chinezi dau adesea copiilor lor al doilea nume în engleză, în speranţa că vor găsi de muncă mai târziu în Marea Britanie, dar diferenţele culturale poate duce adesea la nume „jenante”, cum ar fi Gandalf sau Rolex. Studenta şi-a dat seama că aceasta era „o oportunitate de a ajuta poporul chinez să plece cu dreptul” şi a sugerat până acum numele a peste 220.000 de copii prin intermediul site-ul ei, SpecialName, care astăzi are vânzări de 16.000 de lire sterline pe lună. 

    „Când am fost în China prietenii părinţilor mei mă tot rugau să îi ajut cu nume pentru bebeluşii lor”, spune Jessup. „Ei consideră că un nume englezesc este vital, deoarece nu se poate utiliza un nume chinezesc pe e-mail sau pe o cerere de universitate in Marea Britanie.  Iar numele englezesc îl ai pe viaţă”, adaugă ea.

    Accesul limitat la internet în China înseamnă că oamenii nu pot folosi site-uri web de nume pentru copii, pe care familiile vorbitoare de limba engleză le pot utiliza, ceea determină părinţii să folosească nume nepotrivite pe care le-au auzit prin filme sau le-au citit online. Beau Jessup trimite trei sugestii posibile părinţilor prin intermediul We-chat, versiunea chineză a Whatsapp, iar numele alese se bazează pe trăsăturile de personalitate ale copilului, care pot varia de la perseverenţă la încredere sau optimism. După alegerea unui nume, părinţii se prezintă cu un certificat de nume pentru a celebra această ocazie.

    Jessup se declară fericită pentru că joacă un rol în viaţa unui număr atât de mare de familii şi intenţionează să folosească banii câştigaţi a-şi plăti taxele de şcolarizare la universitate.

     

  • Cum priveşte România un tânâr în care s-au investit mii de euro şi care stă “pe tuşă”

    Poveste de succes sau doar frumoasă aventură a tinereţii? Cristi zâmbeşte cu subînţeles. Cam aşa ar putea fi etichetată experienţa de viaţă a unuia dintre puţinii tineri români atinşi de magie, Cristinel Stoica Popa, care la numai 28 de ani, după ce a absolvit cu onoruri Ştiinţe Politice la Stanford şi Harvard, s-a specializat în economie, ştiinţe administrative şi politici publice euroasiatice şi în Rusia, dar s-a întors acasă pentru a schimba lumea.

    Povestea lui Cristinel Stoica Popa este încă o dovadă că România a ridicat la rang de fenomen obiceiul de a exporta materie cenuşie şi de a o respinge atunci când aceasta se întoarce în semn de patriotism de bună factură.

    Citiţi povestea lui Cristinel pe www.mediafax.ro