BusinessMagazin

Tag: antreprenori

  • Antreprenoarea care îi îmbracă la birou pe corporatiştii pasionaţi de Vama Veche

    Decizia de a deschide un magazin cu haine de inspiraţie boho-chic a fost una spontană, pe care Magda Cojanu a luat-o după ce a vizitat Nepalul, ţara de origine a soţului său: „Atunci am descoperit bogăţia şi culoarea produselor handcraft şi a hainelor realizate acolo şi am dorit să încercăm şi în România, unde am crezut că există o audienţă pentru tipul acesta de produse”. Astfel, în 2007, cu o investiţie iniţială de 6.000 de euro, a deschis la Bucureşti magazinul Maya Shop, cu îmbrăcăminte şi accesorii handmade din Nepal realizate din materiale naturale, cu accente etnice, care se adresau „persoanelor boeme, hippie, cărora le plăceau hainele colorate, cu personalitate”. Ulterior, pe lângă produsele importate din Nepal, au adăugat în portofoliu obiecte de decor şi design din India şi Thailanda. „Am avut şi o încercare în China, dar nu s-a potrivit profilului nostru şi puterii de cumpărare a clienţilor”, spune antreprenoarea.
    În 2018, businessul a înregistrat o cifră de afaceri de aproximativ 2 mili­oane de lei, în creştere cu circa 20% faţă de anul anterior. Anual, investiţiile în business se ridică la 70.000 de euro şi sunt direcţionate către stocurile de marfă. Pentru anul acesta, planurile Magdei Cojanu vizează atragerea de noi furnizori şi extinderea într-o piaţă vecină, cum ar fi Bulgaria sau Ungaria. Cât despre numărul de angajaţi, dacă în 2007, când a pornit afacerea, avea un singur angajat, echipa s-a mărit între timp până la zece angajaţi în 2018.   
    Înainte să intre în domeniul retailului vestimentar, Magda Cojanu a avut de parcurs un drum lung în mai multe domenii. Antreprenoarea a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul State University of New York, Plattsburgh, unde avea să-l cunoască şi pe viitorul său soţ şi partener de business. După absolvire, a lucrat un an într-o cafenea, timp în care şi-a căutat un job în domeniul în care îşi dorea să activeze, şi anume cercetarea economică în fiscalitate sau bugetul public. „Acest început a reprezentat pentru mine, cred, cel mai bine petrecut an din viaţa mea – un an în care am învăţat enorm de multe lucruri”, povesteşte ea. Ulterior a lucrat un an şi jumătate la un ONG din Washington, care activa în domeniul cercetării politicilor fiscale şi bugetare. În 2004, s-a întors în România şi s-a angajat ca research assistant pentru misiunea US Treasury Department pe lângă ministrul de finanţe, unde a lucrat până în decembrie 2006. „Misiunea US Treasury s-a terminat în momentul aderării României în UE, aşa că la începutul lui 2007 eram între joburi.”
    Succesul de care s-a bucurat primul magazin Maya Shop a determinat-o să deschidă în 2009 o a doua unitate în Bucureşti, iar trei ani mai târziu, după ce colaborase „în regim de consignaţie sau plata pe măsura vânzării” cu un magazin din Vama Veche, a deschis un butic şi pe litoral. Ulterior, în perioada 2015-2016, au urmat alte două unităţi în Bucureşti, „pe care le-am închis în momentul în care ne-am concentrat activitatea în online”.
    Intrarea în online a venit în urma unei întâmplări pe care, la vremea respectivă, a considerat-o „nefavorabilă: un târg de cadouri de Crăciun, care reprezenta un procent semnificativ din vânzările noastre în sezonul toamnă-iarnă, a fost anulat în ultimul moment. Acesta a fost momentul în care am decis să începem activitatea în online. Fiind un domeniu în care nici eu şi nici soţul meu nu aveam cunoştinţe, a trebuit să luăm totul pas cu pas şi să învăţăm făcând”. Aşa că în decembrie 2015 a deschis magazinul online, cu produse proprii şi ale încă unui furnizor, brandul Hippie Hippie Shake. „A fost o soluţie de magazin online la cheie. La scurt timp de la deschiderea magazinului online, am început să înţeleg ce presupune un magazin online ca investiţii în software, marketing, cunoştinţe, PR, dar în acelaşi timp să-mi dau seama de potenţialul prezenţei online pentru orice brand.” Investiţia iniţială în platforma marketplace a fost de 30.000 de euro, din surse proprii, apoi ca parte a unui proiect cu fonduri nerambursabile de la guvernul României a mai investit aproximativ 50.000 de euro. „Această investiţie se referă doar la dezvoltarea platformei din punct de vedere tehnic, funcţional”, subliniază Magda Cojanu.
    Antreprenoarea spune că de aici şi până la ideea de marketplace care să reunească furnizori care să se adreseze aceleiaşi nişe a fost doar un mic pas. „În toamna lui 2016 am testat această idee cu şapte furnizori. A fost ori norocul începătorului, ori chiar am descoperit o nouă nişă. Cert este că toamna lui 2016 a fost suficient de bună pentru a-mi da încredere să investesc într-o platformă e-commerce custom made. În septembrie 2017 am lansat noua platformă Boem Urban, cu furnizorii iniţiali şi brandurile proprii. În 2018 am crescut numărul de furnizori la 25, precum şi oferta de produse, am mers un pic şi către zona office, elegantă, nu numai către zona casual, boho-chic.”
    Cum funcţionează însă platforma Boem Urban? „Fiecare furnizor are acces în platformă la propriul  «magazin», unde îşi administrează singur produsele şi comenzile. De asemenea, comercianţii au acces la rapoartele de vânzare ale produselor proprii, iar pe site, pe platforma produselor sunt listate în boutique-uri proprii, exceptând listarea generală de produse”, explică antreprenoarea mecanismul de funcţionare a platformei Boem Urban. „Produsele comandate sunt livrate către noi, iar noi mai departe livrăm clienţilor finali. Printre avantajele acestui mod de lucru se numără controlul calităţii produselor vândute, timpul de livrare şi faptul că se poate comanda de la mai mulţi furnizori cu acelaşi cost de transport”, adaugă ea.
    În prezent, în portofoliul Boem Urban se regăsesc 28 de branduri, dintre care trei proprii: Orient Maya, Maya Shop şi Boem Urban, care acoperă circa 30% din cifra de afaceri, restul fiind dat de celelalte branduri. „Credem însă că anul acesta brandurile din marketplace vor creşte ca procent din vânzări pentru că acolo ne vom şi concentra eforturile de promovare odată cu creşterea numărului de magazine de pe platformă”, spune antreprenoarea. Anul trecut, pe platformă s-au înregistrat 12 furnizori noi, iar anul acesta Magda Cojanu se aşteaptă să atingă un număr de 40-50 de furnizori. În ceea ce priveşte magazinele fizice, sub brandul Maya Shop mai funcţionează o singură unitate în Bucureşti şi un magazin sezonier în Vama Veche. Pe viitor, antreprenoarea spune că nu intenţionează să dezvolte reţeaua de magazine fizice, planurile sale fiind axate pe extinderea numărului de clienţi ai platformei la nivel naţional.
    Ea spune că investiţia pe care trebuie să o facă vânzătorii care vor să intre pe platformă este una minimă: „Sunt necesare poze profesionale ale produselor şi un setup iniţial al propriului boutique, în jur de 10 – 15 minute. Ulterior, funcţionalităţile platformei asigură un mers uşor în ceea ce priveşte gestionarea comenzilor şi adăugarea de produse noi”. Principalele avantaje oferite de platformă sunt, potrivit Magdei Cojanu, „nişa de clienţi, administrarea uşoară a produselor şi comenzilor contra unui procent din vânzările realizate pe platforma noastră, care include transportul produselor către depozit şi către clientul final, returul şi cheltuielile de marketing.”
    În ceea ce priveşte competiţia, fondatoarea BoemUrban spune că „este destul de dificil să descriem principalii competitori, fiind un marketplace de nişă. Pe nişa noastră noastră – boho, urban chic – nu mai există alt marketplace, poate doar Breslo, dar Breslo se adresează strict celor care realizează produse handmade sau designerilor locali. Există în schimb alte magazine, pe care în timp sperăm să le cooptăm ca şi furnizori”.
    Categoriile de clienţi cărora platforma li se adresează sunt persoanele cu vârste de 25 până la 45 de ani, cu venituri medii. Procentul de cumpărători din online este format 90% din femei şi 10% din bărbaţi. Totuşi, în magazinele fizice, „unde este mai greu de cuantificat, mergem pe un procent de 70% – 30%”, spune Cojanu. „Businessul a fost gândit iniţial pentru acelaşi gen de cliente sau clienţi ca şi mine: oameni cărora le place să se îmbrace colorat, creativ, cu o pasiune pentru călătorii şi descoperit lucruri noi, foste sau actuale vamaioate, ecologişti, oameni care preferă materiale naturale, adepţi ai unui stil vestimentar casual şi vesel.” Produsele comercializate pe platforma Boem Urban au preţuri medii. Astfel, bluzele şi cămăşile ajung la 75 – 85 lei, rochiile de zi au preţuri cuprinse între 75 şi 350 lei, iar rochiile elegante sau office costă între 175 şi 350 lei.
    Magda Cojanu spune că în România segmentul de piaţă pe care activează nu este foarte dezvoltat, deoarece consumatorul român de fashion este destul de conservator, cei care se îmbracă mai extravagant, de obicei mai mult vara, la mare, în Vama Veche, fiind relativ puţini. Spre comparaţie, „în alte ţări, piaţa şi consumatorii de fashion sunt mult mai eterogeni, iar segmentul boho-chic sau hippie este mult mai mare. În Germania, Spania sau Portugalia poţi vedea pe stradă oameni îmbrăcaţi colorat, mai viu, extravagant, cu haine care în România sunt purtate ori numai în Vama Veche, ori de o nişă foarte mică în afara Vămii Vechi”. Ea exemplifică spunând că sunt oameni care „au uniforma de Vama Veche păstrată deoparte, în afara garderobei de zi cu zi. Noi vindem în Vama Veche din 2008 şalvari, dar în fiecare an numărul celor cărora nu li se pare foarte ciudată această ţinută este constant sau în uşoară creştere. Tocmai din această cauză, ne-am mărit şi noi un pic gama de produse şi stiluri oferite. Cumva am vrut să ne extindem către ce ar purta vamaioţii toamna sau iarna în oraş sau la job”.
    Antreprenoarea spune că provocările cu care se confruntă, „ca toate businessurile româneşti”, sunt lipsa forţei de muncă calificată, nesiguranţa în domeniul legislaţiei şi cel fiscal şi lipsa unei politici coerente de dezvoltare a businessurilor locale, mici şi mijlocii. „În plus, strict pe partea de online, cea mai mare provocare pentru mine a fost găsirea unor parteneri sau furnizori de servicii cu care să lucrăm la standarde profesioniste. Nu vreau să spun că nu există parteneri, firme sau agenţii de încredere, ci că este foarte greu să le găseşti pe acelea care lucrează la standarde profesioniste şi care livrează serviciile prompt şi constant.”
    În opinia Magdei Cojanu, „nu este greu deloc să deschizi o afacere în România, partea grea vine după deschidere”, şi asta pentru că „în domeniul de fashion, în care activăm şi noi, concurenţa este foarte mare, sunt jucători foarte mari pe piaţă, cu bugete de marketing şi PR enorme, consumatorii au foarte multe oportunităţi de cumpărare, de la foarte multe firme de aici şi din afară, şi preferă de multe ori branduri mari străine, deşi este în creştere şi curentul acesta de apreciere a produselor made in Romania”.

  • În România, 1 din 4 cupluri divorţează. Cum s-a ajuns aici

     În România, raportul dintre căsătorii şi divorţuri este poate cel mai grăitor argument că o despărţire cu acte în regulă nu mai este privită ca un eveniment neobişnuit din viaţa unui adult: în 1990 se înregistra un divorţ la fiecare şase căsătorii, în vreme ce în 2017 s-a ajuns la un divorţ la fiecare 4,6 căsătorii. Care este explicaţia?

    „După 25 de ani, Jeff Bezos şi soţia o iau pe drumuri diferite“, „Şeful Amazon poate pierde jumătăte din avere“ sau mai simplu „Jeff Bezos divorţează“ au fost titlurile care au împânzit presa internaţională la începutul acestui an. „După o lungă perioadă de căutare a iubirii şi o încercare de separare, am decis să divorţăm şi să continuăm ca prieteni“, a declarat cuplul pe Twitter. Divorţul nu ar trebui să fie o ştire; divorţul celui mai bogat om din lume e însă cu siguranţă ceva care atrage atenţia.

    O discuţie purtată după aflarea ştirii în cadrul redacţiei ne-a făcut să ne întrebăm dacă divorţul nu a devenit, în societatea actuală, un trend. La prima vedere, divorţul ca fenomen social ocupă în România aceeaşi poziţie ca în urmă cu 15 sau 20 de ani: numărul total al divorţurilor nu s-a modificat semnificativ, iar rata divorţialităţii a fost, în 2017, mai scăzută decât cele din 1990 sau 2005. Semnele de întrebare apar însă atunci când corelăm aceste date cu cele privind căsătoria: rata de nupţialitate a scăzut de la 8,3 la 6,4 la mia de locuitori din 1990 încoace, iar numărul total al căsătoriilor a scăzut cu aproape un sfert, de la 192.000 la 142.000.

    Dacă această scădere a numărului total poate fi explicată şi prin fenomenul de emigrare, tot mai prezent în ultimii 5-10 ani, raportul dintre căsătorii şi divorţuri (la mia de locuitori) este poate cel mai grăitor argument că divorţul a devenit o normalitate a societăţii: în 1990 se înregistra un divorţ la fiecare şase căsătorii, în vreme ce din datele pentru 2017 reiese că s-a înregistrat un divorţ la fiecare 4,6 căsătorii. Ne-am propus, aşadar, să aflăm de ce oamenii divorţează mai des, care sunt motivele care îi împing în această direcţie şi cât de costisitor este un astfel de proces.

    Potrivit datelor publicate de Institutul Naţional de Statistică (INS), în anul 2017 numărul divorţurilor a ajuns la 31.147, în creştere comparativ cu anul 2016. Rata divorţialităţii a crescut de la 1,37 divorţuri la mia de locuitori în anul 2016 la 1,40 divorţuri la mia de locuitori în anul 2017.

    Majoritatea celor divorţaţi s-au aflat la prima experienţă: peste 90% atât în cazul femeilor, cât şi în cazul bărbaţilor. Cele mai multe divorţuri s-au înregistrat în mediul urban, iar grupa de medie cu cea mai mare rată a fost cea cuprinsă între 35 şi 39 de ani. În medie, divorţul apare cu cea mai mare frecvenţă în rândul bărbaţilor şi femeilor din grupa de vârstă 35-39 ani (19,1% dintre divorţuri în cazul femeilor şi 19,8% în cazul bărbaţilor), urmată în cazul femeilor de grupa de vârstă 30-34 ani (18,5% dintre divorţuri) şi de grupa de vârstă 40-44 de ani în cazul bărbaţilor (19,2% dintre divorţuri).

    Din cifrele prezentate de INS se poate observa că durata medie a unei căsătorii este de 9,2 ani în cazul bărbaţilor, respectiv de 8,8 ani în cazul femeilor.
    Divorţurile s-au pronunţat în 46,2% din cazuri din vina ambilor soţi, 11,6% din vina soţului, 3,8% din cazuri din vina soţiei şi 38,4% din alte cauze. La nivel european, rata divorţialităţii de 1,6 la mia de locuitori înregistrată în România în 2015 (ultimul an pentru care sunt date disponibile la nivel european) este una care ne plasează la mijlocul clasamentului. Mai exact, cele mai mici rate la nivel european s-au înregistrat în Malta (0,9‰) şi Slovenia (1,2‰), la polul opus aflându-se Danemarca (2,9‰) şi Lituania (3,2‰).

    Privind datele Eurostat din ultimii 50 de ani, spune sociologul Alexandru Dincovici, lucrurile nu mai par atât de dramatice. „Stăm bine faţă de alte ţări şi schimbările sunt relativ minore şi apar în ambele sensuri. Numărul divorţurilor sau al căsătoriilor a crescut în anumite perioade, a scăzut în altele, după care şi-a revenit. Şi avem de-a face cu o situaţie ceva mai complexă decât ne-o arată aceste simple cifre. Avem o structură a populaţiei care s-a mai schimbat, la fel ca în multe alte ţări din Europa, şi alternative la căsătorie care au devenit mai uşor de acceptat şi chiar instituţionalizate, ca să nu mai vorbim despre internet şi modul în care acesta a schimbat tiparele şi posibilităţile de comunicare şi de relaţionare, ceea ce influenţează cu siguranţă şi relaţiile sociale. Şi nu neapărat în mod negativ.”

    El crede că miza acestor schimbări este mai degrabă vizibilă în evoluţia natalităţii şi a structurii demografice a populaţiei, ceea ce este, în fond, o problemă politică şi una care trebuie gestionată din mai multe considerente prin politici publice adecvate.

    Carieră vs. căsătorie

    Programul de lucru încărcat, de 10-12 ore, termenele-limită, stresul, frustrările acumulate într-un mediu de lucru competiţional nu mai lasă loc pentru a fi disponibil şi atent la nevoile celuilalt, fiind principalele cauze care duc la divorţ, crede psihologul Lucica Ştefănescu. „Ceea ce este îngrijorător este faptul că tinerii aleg să îşi încheie căsnicia după un an sau doi. Aceşti soţi au un statut social şi financiar bun, pun pe primul plan realizarea profesională. Personal, aici cred că este definitorie lipsa de timp de calitate alocat familiei. Soţii uită că la baza căsniciei fericite stă o prietenie trainică, prin aceasta înţelegându-se respectul reciproc şi bucuria de a fi împreună cu celălalt, de a se cunoaşte îndeaproape, de a şti ce-i place sau nu îi place partenerului, care îi sunt trăsăturile de personalitate definitorii, ce speranţe şi ce visuri are.”

    În ceea ce priveşte prejudecata legată de persoanele divorţate, aceasta a dispărut în mediul urban, mai ales în rândul tinerilor, spune ea. „Ei acceptă cu uşurinţă orice schimbare de statut, au prieteni care îi susţin, propriii părinţi îi înţeleg, îi ajută, nimeni nu mai judecă pe nimeni. E un pas important.”
    La rândul său, Alexandru Dincovici crede că divorţul, cel puţin în mediul urban, nu mai este atât de încărcat de conotaţii negative şi este ceva mai uşor de acceptat. „Până la urmă, un divorţ funcţional ar trebui să fie preferat unui cuplu disfuncţional, nu?”

    În ceea ce priveşte echilibrul dintre carieră şi viaţa personală, sociologul este de părere că cele două devin din ce în ce mai greu de separat. El se referă mai ales la situaţia în care unul dintre parteneri lucrează ca freelancer: „Da, e frumos să îţi faci singur programul, dar nu să ai cinci activităţi diferite ca să poţi ajunge la un nivel de trai decent. Unde intră familia şi viaţa personală aici? E destul de greu de aproximat şi vorbim de situaţii în care noţiunea de carieră nu prea mai are sens. La fel şi în antreprenoriat, care este atât de valorizat în zilele noastre în anumite cercuri, deşi nu permite, cel puţin la început, aproape niciun fel de echilibru.”

    Pentru cei care au şansa să poată vorbi de o carieră – unde şansă înseamnă în primul rând că provin din medii familiale cu o situaţie materială decentă şi că îşi permit un anumit nivel de educaţie – viaţa personală poate trece în plan secund, cel puţin la început, spune Dincovici, pentru că o carieră înseamnă în cele mai multe cazuri ore multe petrecute la locul de muncă. „Dar nu ştiu dacă putem vorbi de tendinţe sau de schimbări majore în rândul tinerilor, ci mai degrabă în rândul anumitor categorii socio-economice destul de bine definite.”

    Alexandru Dincovici crede că există mult mai mulţi factori care duc la divorţ şi influenţează decizia de a face sau nu acest pas. „Unul dintre cei mai importanţi îl reprezintă, de exemplu, copiii. Cei din jur ar trebui să conteze mai puţin, dar depinde mult de contextul şi mediul social în care apare acesta. În comunităţile mai mici şi mai omogene cu siguranţă că există o presiune mai mare, care poate fi şi resimţită astfel, pe când într-un oraş mai mare situaţia poate fi complet diferită.”

    Elena Darie, psihoterapeut şi consilier vocaţional, spune că divorţul apare cel mai frecvent la grupa de vârstă 35-39 de ani, în rândul ambelor sexe. „Promiscuitatea, valorile de viaţă incompatibile, principiile de viaţă diferite, îndrăgostirea de altă persoană, lipsa maturităţii emoţionale şi a unor activităţi împreună pot conduce la decizia de a divorţa”, explică ea. Majoritatea partenerilor pe care i-a asistat în terapia de cuplu au studii superioare şi un salariu peste cel mediu; vîrsta medie este de 27 de ani, cea a femeilor care se adresează serviciilor psihologice fiind mai mică decât cea a bărbaţilor, cu diferenţe de aproximativ cinci ani.

    Care sunt însă cele mai frecvente motive pentru care oamenii ajung să aibă nevoie de consiliere? În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, Elena Darie spune că aceştia apelează la psihoterapie când traversează o perioadă îndelungată în care nu mai găsesc un sens suficient de puternic pentru a-şi continua viaţa, când partenera le este infidelă sau când se confruntă cu simptome care le afectează calitatea vieţii: insomnie, atacuri de panică, oboseală cronică, nemulţumiri multiple sau când simt un vid interior. În schimb, în cazul femeilor, acestea solicită sprijin psihologic când devin conştiente de traumele sau rănile lor interioare, sau în urma apariţiei durerii în relaţia de cuplu, din dorinţa de a se cunoaşte şi dezvolta personal sau profesional, din dorinţa de a-şi îmbunătăţi relaţia cu copiii, în urma apariţiei unor simptome de depresie sau de anxietate, din cauza neputinţei de a construi sau menţine relaţii interpersonale pe perioada divorţului, precum şi în urma pierderii unei persoane sau a unei relaţii semnificative.

    Psihologul spune că bărbaţii sunt cei care au devenit mult mai receptivi la serviciile psihologice: „În anii anteriori mi se adresau maximum 20 de bărbaţi anual, în prezent numărul lor l-a egalat pe cel al femeilor”. Cuplurile care îi trec pragul cabinetului vin pentru un număr mediu de 10-12 şedinţe şi investesc în general maximum 5-6 luni în terapia de cuplu, „apoi măcar unul dintre parteneri alege să înceapă terapia individuală pentru că devine conştient de bagajul personal care afectează vieţuirea în doi”.

    Elena Darie este de părere că divorţul a încetat să mai fie un stigmat, cum se întâmpla cu doar puţini ani în urmă, devenind un fenomen care face parte din societatea noastră, unul care ia amploare mai ales în Romania. „În zilele noastre femeile sunt mai puternice şi independente, iar acesta este unul dintre factorii care au contribuit la creşterea ratei divorţurilor. Aspiraţiile femeilor au evoluat, vor să fie fericite, nu doar să aibă un bărbat alături, şi se simt capabile să-şi crească singure copiii, dacă situaţia o cere. Prezenţa copiilor poate influenţa decizia cuplului cu privire la divorţ, mai ales că acesta presupune anumite etape şi implicaţiile sunt atât emoţionale, cât şi relaţionale, de statut şi materiale, însă în prezent soţii sunt mai responsabili şi mai capabili să ia decizii favorabile copiilor.”

    Psihologul spune că tinerii amânână construirea unei familii şi aleg în schimb să investească mai multe resurse în construirea unei cariere. Astfel, în prezent, „majoritatea oamenilor se căsătoresc între 30 şi 40 de ani, după ce au stabilitate financiară şi profesională”. Un alt motiv pe care Elena Darie îl remarcă pentru care tinerii întârzie căsătoria este „aviditatea după îndrăgostire, nu după maturizarea unei relaţii de cuplu, şi astfel au parte de o succesiune de relaţii care îi epuizează şi rămân o perioadă fără resurse active pentru a investi într-o relaţie cu potenţial sănătos şi armonios”.

    Fiind atât de ridicată în România, incidenţa divorţurilor a redus prejudecăţile oamenilor care îi blamau sau judecau pe cei care alegeau să-şi separe drumurile. „Gradul de autonomie personală a crescut şi în ţara noastră, iar oamenii nu se mai lasă atât de frecvent influenţaţi de părerea celor din jurul lor, oricât de apropiaţi ar fi acele persoane”, concluzionează psihologul.

    Divorţul, o afacere costisitoare

    Numărul divorţurilor a crescut, însă şi proporţia celor notariale faţă de cele judiciare, explică avocatul Bogdan Enescu. Cu alte cuvinte, tot mai mulţi oameni divorţează, dar finalizează pe cale amiabilă procedura. „Divorţurile sunt acum mult mai facile, iar asta se traduce în faptul că oamenii divorţează la vârste mai fragede”, remarcă avocatul. În ceea ce priveşte costurile, acestea se ridică la 2.000-2.500 de lei în cazul cuplurilor fără copii şi la 4.000-4.500 de lei în cazul celor cu copii, unde trebuie administrate anumite probe. Similar, în primul caz procesele pot dura între 6 şi 8 luni, iar în al doilea durata medie este de 3 luni.
    O altă tendinţă remarcată în rândul cuplurilor care divorţează este alegerea medierii pentru soluţionarea conflictelor existente, spune Gherghina Breniuc, mediator coordonator în cadrul Societăţii Civile Profesionale de Mediatori Barbu, Breniuc & Asociaţii. „Anul 2018 ne-a surprins şi pe noi, atingând cel mai înalt nivel al acordurilor de mediere încheiate privind desfacerea căsătoriei.”

    În general, cuplurile care apelează la servicii de mediere sunt cupluri bine informate, majoritatea au studii superioare, sunt nonconflictuale şi înţeleg că trebuie să îşi rezolve problemele astfel încât să afecteze cât mai puţin copiii şi familia, remarcă ea, adăugând că majoritatea cuplurilor care îi trec pragul au vârsta medie cuprinsă între 39 şi 45 de ani în cazul femeilor şi în jur de 50 de ani în cazul bărbaţilor.

    În opinia mediatorului, românii sunt reticenţi şi mai puţin informaţi cu privire la serviciile de mediere în comparaţie cu alţi cetăţeni ai UE: „Din experienţa biroului nostru, având cereri şi de la clienţi din alte ţări precum Italia, aceştia au acceptat medierea de la prima invitaţie şi toate întâlnirile s-au încheiat cu un acord, în comparaţie cu cetăţenii români, unde doar 70% din cazuri s-au soluţionat astfel”. În cazul proceselor pe care le mediază, Gherghina Breniuc spune că existenţa copiilor nu afectează decizia soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei, ci doar prelungeşte îndeplinirea formalităţilor de drept, mai ales că majoritatea cuplurilor sunt în fapt deja despărţite, dar locuiesc încă împreună doar pentru copii.

    Comparativ cu procedurile judecătoreşti, şedinţele de mediere vin cu o serie de avantaje printre care se numără timpul scurt de soluţionare şi flexibilitatea, data şi ora şedinţelor – comune sau separate – fiind stabilite împreună cu mediatorul. Breniuc menţionează şi confidenţialitatea, foarte importantă mai ales în cazul persoanelor publice, şi asta pentru că toate aspectele discutate în cadrul medierii sunt confidenţiale faţă de terţe persoane, în comparaţie cu un proces aflat pe rolul instanţelor de judecată, care este public.

    Gherghina Breniuc spune că în statele dezvoltate divorţul a devenit de mult un trend, acest fenomen fiind preluat şi în România. „În prezent, căsătoria este undeva pe locul trei, prioritare pentru tineri fiind cariera şi locuinţa”, spune ea. „Motivul pentru care sunt mai multe cereri de desfacere a căsătoriei faţă de acum 15-20 de ani îl reprezintă modernizarea gândirii românilor. Dacă în trecut era o ruşine să divorţezi, acum este normal. Dacă în trecut o femeie divorţată cu un copil nu era bine văzută în societate, iar a doua şansă la căsătorie era aproape inexistentă, acum este normală. În prezent, întâlnim peste tot în mediul informaţional principii încurajatoare conform cărora nu este bine să stai prea mult într-o relaţie toxică. Probabil că acum femeile au mai mult curaj să divorţeze chiar dacă au copii. Spun femeile deoarce iniţiativa privind desfacerea căsătoriei aparţine acestora, conform dosarelor noastre de mediere”, încheie ea.

    Laura Vartolomei spune că, în cazul biroului de mediere pe care îl reprezintă, solicitările de mediere a neînţelegerilor dintre cupluri au o pondere moderată, în jur de 25-30 de cazuri anual; numărul acestora este însă în creştere. Persoanele care solicită serviciile de mediere sunt în general instruite (intelectuali, antreprenori, corporatişti), iar într-o măsură mai mică solicitanţii sunt persoane cu studii medii şi venituri mai mici, vârsta medie a acestora fiind de 30-45 ani.
    Cauzele cel mai des întâlnite pentru care cuplurile apelează la mediere sunt, potrivit Laurei Vartolomei, „neînţelegerile privind continuarea căsătoriei, discuţiile privind partajul bunurilor comune şi al datoriilor contractate împreună sau neînţelegerile legate de programul de legături personale cu minorul/minorii”.

    „Românii încep să caute şi să recepţioneze mai multe informaţii despre alternativa oferită de mediere atunci când au un conflict. Au deschidere către această soluţie în măsura în care le este recomandată de către avocaţi sau prieteni care au apelat la serviciile de mediere”, spune Laura Vartolomei. Procedura de mediere familială se poate parcurge şi finaliza, în medie, în maximum două sesiuni de mediere, solicitarea de încuviinţare a înţelegerii de către instanţă fiind soluţionată rapid în cele mai multe cazuri. „Odată propusă de una dintre părţi prin intermediul mediatorului şi acceptată de către cealaltă parte, procedura de mediere are în general o rată de succes maximă. Nu la fel stau lucrurile atunci când doar una dintre părţi doreşte iniţierea medierii, iar cealaltă nu este de acord şi nu dă curs invitaţiei la mediere.”

    Din experienţa sa, existenţa copiilor nu influenţează decât într-o mică măsură decizia cuplului de a se separa sau a divorţa.

    Potrivit Laurei Vartolomei, un divorţ mediat costă în jur de 1.000-2.500 lei, cu o durată de circa o lună, comparativ cu procedura judecătorească, mai lungă şi mai costisitoare. Ea spune că un aspect important, pe lângă beneficiile aduse de timp şi costuri mai reduse, este reprezentat de faptul că, „prin procedura de mediere, poziţiile adverse pe care se situează iniţial soţii se transformă pe parcursul medierii în poziţii de conlucrare, ducând la o despărţire amiabilă”.

    Laura Vartolomei nu crede că divorţul a devenit un trend, ci dimpotrivă, într-o societate în care „glumim afirmând precum un autor că «dragostea durează trei ani», a crede împreună, ca şi cuplu, în căsătorie şi în angajamentul asumat poate fi o tendinţă relevantă. Pot presupune că oamenii divorţează mai des deoarece există mai puţine constrângeri sociale, există mai multă putere economică individuală decât în trecut şi există mai putine oprelişti de ordin religios”, concluzionează ea.

    „Nu ne mai înţelegem”

    Numărul cuplurilor care apelează la consiliere sau psihoterapie nu e relevant atât timp cât nu se face o centralizare la nivel macro sau un studiu statistic care să cuprindă date de la toţi psihologii sau consilierii şi, mai ales, aceste date să fie puse în raport cu numărul de divorţuri, consideră psihologul Lucica Ştefănescu. Important, spune ea, este că numărul cuplurilor a crescut şi că se conştientizează utilitatea consilierii înainte de a lua o decizie majoră privind viitorul căsniciei. „Cea mai frecventă frază, utilizată de mai toate cuplurile încă de la prima întrevedere, este «Nu ne mai înţelegem». Această expresie cuprinde o mulţime de situaţii stresante, permanente, repetitive la care cei doi soţi nu mai găsesc rezolvare.“

    Anual, între 40 şi 50 de cupluri trec pragul cabinetului Dianei Miron pentru terapie, iar cele mai frecvente cauze care îi aduc pe parteneri în faţa psihologului sunt lipsa comunicării autentice între parteneri, mai ales odată cu apariţia copiilor şi a legăturilor extraconjugale. Cei care apelează la servicii pentru terapie au vârste cuprinse majoritar între 30 şi 40 de ani pentru ambele sexe şi „se încadrează în categoria celor care îşi permit financiar să suporte costul”. În circa 95% din cazuri, e vorba de persoane cu studii superioare. „În ultima vreme am observat un aflux important, atât în cuplu, cât şi în terapia individuală, de persoane din domeniul IT”, spune Diana Miron, psihoterapeut în cadrul clinicii Oana Nicolau. În medie, un cuplu vine la 10-12 şedinţe înainte de a lua o decizie faţă de viitorul relaţiei.

    „Există diferenţe importante între mediul urban şi mediul rural, între studii universitare şi studii liceale sau mai jos, între genuri, între profesii. Românii din mediul urban şi cu studii universitare sunt mult mai deschişi decât cei proveniţi din mediul rural şi cu educaţie restrânsă; femeile sunt mai deschise decât bărbaţii. Profesiile care presupun multe procesări logice (domeniile IT, bancar) sunt mai rezervate la primul contact cu terapia. Per ansamblu, românii sunt încă temători, ruşinoşi şi necunoscători privitor la psihologie”, afirmă Diana Miron.

    Ea remarcă faptul că numărul celor care apelează la servicii de consiliere a înregistrat în ultimii ani o creştere foarte importantă, „dar suntem abia la începutul educării publicului în sfera psihologiei şi a apelării la terapie. Psihologia a plecat de jos în România”.

    Psihologul spune că rata de succes a cazurilor pe care le consiliază este foarte mare, de 80-90%, cu condiţia să existe implicare autentică şi din partea pacientului. „Pentru o terapie de cuplu succesul înseamnă clarificarea situaţiei între cei doi parteneri: merg înainte sau se despart. Şi o despărţire curată este un succes.”

    Înainte de judecata celor din jur, spune Diana Miron, este propria teamă de divorţ. „Când «divorţ» nu va mai fi egal cu «eşec», nu vor mai fi prejudecăţi – nici personale, nici ale celor din jur. Se vede clar în ultimii ani o mai mare uşurinţă a oamenilor de a divorţa, dar sunt diferenţe importante între mediul urban şi cel rural.”

    Emanciparea femeii a dus, într-o măsură importantă, la întârzierea căsătoriei, spune psihologul Diana Miron. Alţi factori identificaţi de ea sunt dificultatea de a avea o casă proprietate personală, prelungirea şederii cu părinţii ca urmare a accesului la studii universitare şi a lipsei unei case personale sau neputinţei de a face faţă unei chirii, dar şi accesul la călătorii şi distracţie. În ceea ce priveşte divorţul, ea nu crede că acesta „este un trend în mod autentic. Este mai degrabă posibil ca oamenii să braveze şi să încerce să transmită mesajul că «nu eşti cool» dacă nu eşti divorţat. Este doar o formă de a masca eşecul”.

    Psihoterapeutul de cuplu Ramona Covrig spune că românii sunt bine documentaţi în ceea ce priveşte serviciile de psihoterapie şi consiliere: „Aleg o anumită modalitate psihoterapeutică, un anumit tip de psihoterapeut. Accesul la informaţie oferă astăzi posibilitatea tuturor să se informeze în avans, la cine să apeleze pentru propria suferinţă”. Ea susţine că de prea multă vreme a devenit un mit faptul că ,,românii nu apelează la serviciile de consiliere şi psihoterapie”.

    Alegerile partenerilor nu se fac la finalul psihoterapiei, însăşi psihoterapia este un proces prin care, cu fiecare sesiune, şansele cresc, la fel de bine cum se pot diminua; majoritatea celor care apelează la psihoterapie trăiesc cu speranţa că ceva bun se poate întâmpla, spune Ramona Covrig.

    „În cazul despărţirii sau al divorţului, cei doi parteneri primesc îndrumare şi suport pentru a evita accentuarea conflictelor şi sacrificarea membrilor familiei. Pentru mine însă, în ultimii ani de practică, succesul terapeutic înseamnă să îi ajut pe cei doi să înveţe cum să fie împreună.”

    Cu cât alegerea unui partener pentru căsătorie este făcută la o vârstă mai avansată, cu atât mai mari sunt şansele ca cei doi să fie potriviţi sau suficient de maturizaţi psihologic pentru a întâmpina o sarcină atât de dificilă cum este astăzi cea a căsniciei, crede psihoterapeutul. 

    Divorţul nu este un trend, crede ea, ci rămâne unul dintre factorii de stres cu grad înalt de risc pentru tulburări psihologice precum depresia. „Mai des divorţează cei intraţi în instituţia căsătoriei devreme în viaţă. Totuşi, în timp ce femeile consideră divorţul un eşec, bărbaţii par să considere divorţul o nouă oportunitate.”

    Este important să se facă distincţia între un mediator şi un consilier matrimonial: un mediator este o persoană absolventă de drept, care mai apoi s-a specializat în medierea în caz de divorţ, punctează psihologul Simona Marin. Consilierul matrimonial este un psiholog (consilier psihologic sau psihoterapeut) care are studii de specialitate în ceea ce priveşte dinamica cuplului şi a familiei. „În principal, cuplurile apelează la mediator atunci când au luat deja decizia de a pune capăt căsniciei.” Cei care apelează la serviciile unui consilier matrimonial o văd ca pe o „ultimă şansă” dată căsniciei şi mulţi vin în cabinet cu speranţa că specialistul are un soi de „formulă magică” pentru ei, spune ea. Printre motivele cel mai des întâlnite pentru care cuplurile trec pragul cabinetului Simonei Marin sunt: relaţiile extraconjugale ale unuia sau ambilor parteneri, lipsa de încredere în partener, lipsa dorinţei sexuale, conflicte interminabile care îi epuizează, conflicte privind modul de creştere şi educare a copiilor sau lipsa de comunicare.

    „La noi în ţară nu există o cultură în ceea ce priveşte prevenţia în rândul divorţurilor. Din păcate, în cabinet ajung mult prea puţine cupluri pentru a se simţi o diferenţă reală în ceea ce priveşte rata divorţurilor. De obicei, când unul dintre parteneri sună să facă o programare la cabinet, fie o face pentru că încă încearcă să găsească o modalitate de a-şi salva căsnicia, fie o face pentru a-i demonstra celuilalt că «a încercat şi terapia, dar nu a funcţionat».”

    Simona Marin spune că, în general, persoanele care solicită serviciile unui psiholog specializat sunt persoane cu studii medii şi superioare, care îşi permit să susţină financiar procesul terapeutic; vârsta medie a clienţilor este cuprinsă între 25 şi 40 de ani. Ea observă că deschiderea de a veni în cabinetul psihologului este mai mare faţă de anii precedenţi: „Uşor, uşor, oamenii se informează mai atent, caută soluţii, cer îndrumări, caută recomandări pentru specialişti şi îşi fac programare”. Şedinţele de consiliere pot costa între 150 şi 400 lei, în funcţie de experienţa specialistului sau de locaţia cabinetului, iar o şedinţă poate dura între 50 şi 90 de minute, în funcţie de tipul de formare pe care o are specialistul.

    Psihologul nu crede că divorţul a devenit un trend, ci mai degrabă o consecinţă a stilului de viaţă modern. „Viaţa agitată, tot timpul contra cronometru, nu mai lasă timp pentru căsătorie. De asemenea, din ce în ce mai mulţi tineri locuiesc împreună, astfel că uniunea consensuală este de multe ori preferată în detrimentul căsătoriei. În timp, căsătoria şi-a pierdut din valoare”, spune Simona Marin.

    „Dinamica cuplului se modifică foarte mult, aşteptările partenerilor se schimbă, aşteptările sociale de la cuplul respectiv se schimbă în momentul în care partenerii fac pasul spre căsătorie. Acestea sunt unele dintre motivele pentru care ajungem să vedem cupluri care au stat împreună zece ani, dar se despart în primii cinci ani de căsnicie.”

    Şi milionarii români divorţează uneori

    După ce au pus bazele celei mai mari afaceri cu mobilă de pe piaţa românească, fondatorii Mobexpert, Dan şi Camelia Şucu, au ajuns pe primele pagini ale ziarelor din cu totul alt motiv: divorţul. În aprilie 2007, Dan Şucu devenea „cel mai îndatorat om din România“, iar fosta sa soţie, Camelia, era femeia de afaceri cu cele mai multe lichidităţi, în urma unei tranzacţii de circa 40 de milioane de euro – vânzarea a 40% din grupul Mobexpert. Asaltată de propuneri de afaceri, de bancheri şi de investitori, Camelia Şucu a preferat atunci să se concentreze pe afacerea sa principală – Class, fosta divizie de mobilier de lux a grupului Mobexpert.

  • Povestea femeii care s-a îmbogăţit cu o resursă din Carpaţi de care românii nu au habar

    Helena Rubinstein s-a născut în Cracovia, Polonia, pe 25 decembrie 1870. În timp ce tatăl ei, un negustor fără prea mare succes, a fost strict cu copiii săi, mama lor a avut o abordare unică în creşterea celor opt fiice: le repeta continuu că vor căpăta influenţă şi vor răzbate în lume prin puterea frumuseţii şi a iubirii. De asemenea, mama sa îşi prepara singură cremele şi produsele de înfrumuseţare, lucru care a avut o mare influenţă în viitorul celei care avea să devină antreprenoare.

    Fiind cel mai mare copil, Helena Rubinstein şi-a ajutat tatăl cu partea financiară a afacerii, iar inteligenţa sa l-a determinat să o trimită să studieze ştiinţele medicale. Însă ei îi plăcea munca de laborator, nu cea din spital, iar tatăl său i-a permis să-şi încheie studiile doar dacă era de acord să se căsătorească. Şi, totuşi, alegerea sa nu a fost văduvul de 35 de ani pe care tatăl său i l-a  ales, ci un coleg mult mai tânăr, de la Universitatea din Cracovia.

    Pentru că tatăl său nu a fost de acord cu alegerea soţului său, Helena Rubinstein a decis să se mute din Polonia, ţara sa natală, şi s-a dus să trăiască în Australia, la unchiul său. În bagaje nu a uitat să pună o duzină de cutii de creme de-ale mamei sale, realizate din combinaţii de ierburi, migdale şi extract de brad din Carpaţi. Iar australiencele au fost foarte impresionate, pe de-o parte datorită cremelor, dar mai ales datorită talentului de vânzătoare al Helenei, care a ştiut să-şi facă reclamă bună. Le-a epuizat atât de repede, încât mama sa a trebuit să-i trimită altele în câteva luni.

    Mica negustoare a avut un succes neaşteaptat şi în scurt timp şi-a pus bazele propriului magazin în Melbourne. Acolo l-a întâlnit pe jurnalistul Edward William Titus, iar cei doi s-au căsătorit în iulie 1908, la Londra. Muncind circa 18 ore pe zi la început, Rubinstein a reuşit să-şi facă afacerea profitabilă. Câţiva ani mai târziu, în 1905, a mers în Europa pentru a studia progresele în tratamentele dermatologice, iar când s-a întors şi-a chemat surorile pentru a o ajuta cu afacerea. În 1908, a mers la Londra cu aproape 100.000 de lire sterline pentru a investi în afacerea ei, iar în mai puţin de un an şi-a deschis salonul de înfrumuseţare Salon de Beaute Valeze. A cumpărat apoi şi un salon în Paris, unde a pus-o pe sora sa, Pauline, să îl conducă.

    Singura perioadă care a încetinit-o vreodată pe Rubinstein din dezvoltarea afacerii a fost atunci când era însărcinată cu cei doi fii ai săi, în 1909 şi respectiv 1912. Ulterior, a deschis un salon în New York, în 1916, după care au urmat cele din San Francisco, Boston, Philadelphia, Chicago şi Toronto, timp în care creşteau considerabil şi vânzările produselor sale din magazine. Anii 1920 o găseau pe Rubinstein în Hollywood, unde ţinea lecţii vedetelor despre cum să aplice în mod corespunzător machiajul.

    Femeia de afaceri a fost, de-a lungul carierei sale, atât rivala lui Elizabeth Arden, un alt mare nume în domeniu, cât şi a lui Charles Revson, fondatorul Revlon. În 1928, Rubinstein şi-a vândut afacerea către Lehman Brothers, dar a cumpărat-o înapoi mult mai ieftin, ca urmare a prăbuşirii pieţei bursiere. Rubinstein şi Titus au divorţat în 1937, iar în vara următoare s-a căsătorit cu prinţul rus Artchil Gourielli-Tchkonia, cu 20 de ani mai tânăr.

    O mare susţinătoare a unui stil de viaţă sănătos, a îngrijirii şi înfrumuseţării, Rubinstein a murit la New York, în 1 aprilie 1965, la vârsta de 94 de ani. Un an mai târziu, i-a fost publicată autobiografia, ”My Life for Beauty“.

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 21 ianuarie 2019

    COVER STORY: Divorţul

    Divorţul este un fenomen social tot mai prezent: nu îi ocoleşte nici pe corporatişti, nici pe antreprenori şi, după cum s-a văzut recent în presa internaţională, nici măcar pe cel mai bogat miliardar al globului.

    INTERVIU: Românul care vrea să schimbe imaginea Americii
     
     

    POLITICĂ: Tusk şi românii

     

    IT: Cea mai exotică prezenţă din lista investitorilor în UiPath
     
     

    INTERNAŢIONAL: Fantoma unei bijuterii globale
     
     

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

  • Un grup de antreprenori din Timişoara lansează o platformă care pune în legătură investitori cu start-up-uri locale

    ̋ Propunem formarea unei comunităţi a celor interesaţi de oportunităţi de investiţie în businessuri care au mari şanse de dezvoltare. Prin Growceanu construim un proces şi un ecosistem care va cuantifica şi, în acelaşi timp, va reduce riscurile acestor investiţii. Astfel, printr-un fel de sindicalizare a forţelor implicate vom reuşi să facem mai accesibile investiţiile în iniţiative de tip startup pentru mai mulţi investitori locali ̋, explică Ciprian Man, cofondator Growceanu şi antreprenor.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Cum înveţi antreprenorii să îşi finanţeze afacerile

    Problema principală pe care o reclamă antreprenorii din România la început de drum este cea a lipsei finanţărilor, însă Ionuţ Pătrăhău, fost vicepreşedinte al Băncii Transilvania şi actual cofondator al platformei Human Finance, susţine că „există o mare abundenţă de bani în piaţă”, dar fondatorii de start-up-uri nu ştiu cum să îşi pregătească proiectul pentru a-l prezenta cu încredere în faţa unui investitor.

    „Ne-am convins încă o dată că lipsa finanţării start-up-urilor vine din lipsa lor de experienţă. Există o mare abundenţă de bani în piaţă, cei care administrează bani ştiu asta. Există o lipsă de proiecte, nu o lipsă de finanţare. Poate vine din nou pe fondul unei crize şi va fi şi o criză a finanţării, dar până atunci totul e în expansiune şi rolul pe care vrem să ni-l luăm este să ajutăm antreprenorii să devină experimentaţi, să facem investitorii să fie confortabili cu transparenţa, cu încrederea, cu valorile pe care le emană afacerile inovative”, explica Ionuţ Pătrăhău în faţa presei şi a unei adunări formate din investitori şi consultanţi, la evenimentul de lansare a Human Finance, organizat în decembrie.

    În tabăra fondatorilor, Pătrăhău îl are alături pe Andrei Dudoiu, un alt fost vicepreşedinte al băncii din Cluj.Cei doi spun că experienţa pe care au acumulat-o activând în domeniul bancar le-a permis să dezvolte o perspectivă mai amplă în ceea ce priveşte nevoile de finanţare pe care le au antreprenorii la început de drum, dar şi asupra modului în care pot fi obţinuţi banii; atunci când eşti bancher înţelegi foarte bine unul dintre principalii factori ai unei investiţii: riscul.
    „În cei 20 de ani în care am fost bancher, am ajuns la concluzia că în multe cazuri lipsa educaţiei şi a experienţei de business are ca efect lipsa accesului la finanţare. Finanţatorii privaţi au la rândul lor fonduri importante pe care le-ar investi în start-up-uri, dar caută modalităţi inovative de investiţii şi siguranţă în ceea ce priveşte transparenţa şi profesionalismul antreprenorilor din industriile noi. Atât ei, cât şi băncile ar deveni mai activi pe acest segment dacă ar avea mai multe certitudini”, crede Andrei Dudoiu.

    Alături de cei doi foşti bancheri, la masa fondatorilor se află şi Daniel Mateescu, de profesie IT-ist, dar care a ocupat timp de cinci ani poziţia de director operaţional al companiei Total Soft, ceea ce i-a oferit experienţa executivă.

    Tabloul fondatorilor este completat de Iulian Pădurariu, specialist în marketing şi consultant de business, care a intrat în lumea antreprenoriatului în 2005, înfiinţând biroul de consultanţă Jack Trout.

    „Mă bucur mult că am început acest proiect şi cred că se adresează unei nevoi reale şi va ajuta mulţi antreprenori aflaţi la început de drum”, spune Iulian Pădurariu.

    Cum îl poate asigura antreprenorul pe investitor că proiectul prezintă un risc ce merită asumat? Fondatorul unui business care accesează platforma Human Finance îşi poate analiza start-up-ul prin intermediul instrumentelor puse deja la dispoziţie.

    Prima aplicaţie din cadrul platformei se numeşte Digital CFO şi ajută antreprenorii „să devină directorii financiari ai propriei afaceri”, potrivit reprezentanţilor companiei.

    „Prin intermediul Digital CFO, Human Finance identifică nevoia şi modelul de finanţare prin equity sau lending şi oportunitatea participării unuia sau mai multor investitori la finanţarea fiecărei afaceri. Human Finance deschide platforma către partenerii care aderă la valorile Human – Get knowledge. Get funding – pentru a-şi integra propriile produse şi servicii”, transmite compania.

    Altfel spus, acest instrument poate rezolva una dintre principalele probleme ale antreprenorilor care nu au studii în finanţe, şi anume interpretarea informaţiilor contabile. Mulţi antreprenori aflaţi la început de drum nu deţin cunoştinţele necesare pentru a-şi interpreta informaţiile pe care i le oferă contabilul. Prin instrumentul Digital CFO, un utilizator îşi poate încărca bilanţurile în platformă, iar aplicaţia va oferi un set de date „comestibile” pe care antreprenorul neexperimentat le poate înţelege.

    „Scopul aplicaţiei nu este să facem antreprenorii contabili, ci dimpotrivă, să îi ajutăm să înţeleagă pe limba lor. Dacă vii la noi şi ne dai datele de intrare noi îţi dăm lună de lună informaţiile de la contabilul tău dar mestecate pe limba română, pe înţelesul tuturor”, explică Daniel Mateescu, fost director operaţional în cadrul Total Soft şi actual cofondator al Human Finance.

    Pentru că lipsa de finanţare pleacă în principal din lipsa de educaţie a celor care vor să acceseze capital, una dintre cele două funcţii principale ale Human Finance este „Get knowledge” – platforma oferind sute de materiale cu scop educaţional, pe care antreprenorii le pot accesa.

    Fondatorii au investit până acum 90.000 de euro în platformă şi îşi propun să dubleze această investiţie proprie înainte de a căuta surse de finanţare externă, încercând să ajungă în următorii trei ani la 100.000 de start-up-uri. Mai mult, fondatorii susţin că au deja investitori nerăbdători să utilizeze această platformă pentru a-şi găsi următoarele investiţii.

    „Noi ne propunem ca până la sfârşitul anului 2019, Human Finance să pună umărul la finanţarea a 100 de afaceri, dintr-o comunitate construită de 1.000 de companii inovative. Peste trei ani vrem să ajungem să ne adresăm unui număr de 100.000 de start-up-uri din această regiune a Europei. (…) Am avut deja discuţii şi în Varşovia, iar următorul pas în discuţiile de dezvoltare ar fi Praga. (…) Deja avem investitori cu care am discutat şi care sunt pregătiţi să investească în start-up-uri şi de cealaltă parte avem deja peste 100 de utilizatori înscrişi pe platformă şi doar ce i-am dat drumul”, spune Andrei Dudoiu.

    Potrivit fondatorilor, Human Finance se adresează „afacerilor inovative”, care se află la început de drum şi au o activitate de maximum doi ani şi jumătate. „Vă provocăm să intraţi şi să investigaţi, să vorbiţi cu noi, pentru că ne ajutaţi să definitivăm ceea ce vrem să propunem start-up-urilor. Nu ne adresăm numai start-up-urilor, ci şi companiilor cu o istorie deja de un an, până în doi ani şi jumătate. Grosul este cel al companiilor incipiente, cei care nu au avut parte de finanţare decât de la rude, prieteni şi cunoscuţi şi cei care au planuri foarte ambiţoase de dezvoltare. (…) Nu ne aşteptăm ca unicornii să treacă pe la noi, ne aşteptăm la businessuri mici în mare parte şi la antreprenori la început de drum”, spune Pătrăhău.

    În primele trei luni platforma va putea fi accesată gratuit, atât de antreprenori cât şi de investitori, urmând să fie introdusă o variantă premium, bazată pe o subscripţie lunară cu o valoare cuprinsă „între 20 şi 50 de euro, încât să rămână accesibilă pentru toată lumea”, au transmis reprezentanţii companiei. Aceştia au mai spus că majoritatea aplicaţiilor din cadrul platformei vor rămâne totuşi gratuite.

    Un alt instrument de finanţare pe care fondatorii ar vrea să îl introducă, dar nu este reglementat în România, este crowdfundingul.

    „La noi crowdfundingul nu e reglementat, ar trebui să mergem în alt regim legislativ să dezvoltăm tokenization şi monetization, dar sigur se va ralia şi România la standardele respective deoarece crowdfundingul este un instrument complex. Ne adresăm cu el oricui are cel puţin 1.000 de euro în buzunar şi vrea să se implice”, spune Pătrăhău.

    Companiile pot fi testate şi pot primi certificate „de performanţă” de la Human Finance. „Completezi unul dintre testele noastre, iar în funcţie de rezultat eşti introdus în anumite liste. Poţi intra pe cadet list dacă obţii un anumit punctaj, apoi dacă la testul de knowledge ai un anumit punctaj intri pe knowledge list şi dacă parcurgi aceste capitole şi se vede că ai cunoştinţele necesare intri într-un premium list şi atunci putem vorbi de o situaţie în care deja eşti căutat de investitori.”

    Iar fondatorii spun că deja au discutat cu investitori care sunt interesaţi să investească şi aşteptau această platformă pentru a putea avea o siguranţă că start-up-urile la care se uită sunt „antrenate” şi transparente, iar antreprenorii pe care pariază au know-how-ul necesar.  

  • Dan Isai, fondatorul Salad Box, investeşte alături de alţi patru antreprenori locali 250.000 de dolari într-un start-up

    Un grup de cinci investitori români, printre care şi antreprenorul Dan Isai, fondatorul mai multor afaceri printre care şi Salad Box, au pariat 250.000 de dolari pe start-up-ul HomeFresh.

    „Anul 2019 începe promiţător pentru Homefresh, odată cu atragerea a peste 250.000 de dolari în “smart-money” din partea unui grup de investitori privaţi, condus de Irina Anghel-Enescu. Aportul lor financiar vine cu o vastă experienţă în domenii strategice, relevante activităţii noastre. Ne-am asumat o misiune în care credem: reinventarea gătitului acasă. Şi în puţin peste un an de la lansare am reuşit să câştigăm încrederea şi sprijinul unor oameni care înţeleg importanţa acestei misiuni şi vor să ne ajute să o îndeplinim”, spun fondatorii businessului.
     

  • Opinie: “În căutarea unui unicorn”

    Prof. Nikolaus Franke, Director Academic al Programului de MBA în antreprenoriat şi inovaţie al WU Executive Academy din Viena

    Magia unicornilor

    Termenul de „unicorn” a fost inventat în 2013 de Aileen Lee, investitoare din Statele Unite şi fondatoare a companiei Cowboy Ventures, pentru a defini o companie tânără cu o valoare de piaţă neobişnuit de ridicată. Diverse instituţii listează în jur de 300 de start-up-uri a căror valoare a sărit de un miliard de dolari într-o perioadă foarte scurtă de timp. Dintr-o astfel de perspectivă, capitalizarea de piaţă a trei dintre cele mai valoroase companii austriece, precum OMV, Verbund şi Erste Bank Group, se ridică la aproximativ 15 miliarde de euro fiecare. Desigur, o valoare atât de ridicată a start-up-urilor se bazează pe anumite aşteptări în ceea ce priveşte viitoarea cifră de afaceri şi profitul, care nu sunt niciodată certe. Cu toate acestea, viteza de creştere a valorii în economia digitală este absolut incredibilă. Ea îşi are practic originea în caracterul disruptiv al businessului. În calitatea lor de creatori distrugători, astfel de afaceri pot construi noi pieţe sau le pot schimba pe cele existente într-o manieră durabilă.  

    Poate fi recunoscut un unicorn încă din copilărie?

    Fiecare politician şi-ar dori, pentru economia locală, să existe promotori de business cu o asemenea forţă de creştere. Fiecare investitor sau antreprenor şi-ar dori să aibă cât mai mulţi unicorni în portofoliul său de investiţii. Desigur, orice fondator de start-up visează la un astfel de succes. Care este însă formula potrivită? Dacă ne uităm cu atenţie la unicornii existenţi, vom vedea că, de cele mai multe ori, ei creează pieţe folosind reţete inovatoare, de nouă generaţie, pe care jucătorii experimentaţi le neglijează.

    Factorii care determină succesul unicornilor sunt pieţele noi, unde nu există încă o competiţie puternică, inovaţiile inteligente (tehnologii, modele de produs şi de business), decizia de a avea un unic loc de vânzare, cel puţin temporar, şi o echipă de management care urmăreşte strategia adoptată şi ştie cum să gestioneze dinamica acestei creşteri copleşitoare. Prin urmare, devine într-o oarecare măsură posibil să evaluăm ce tip de start-up are potenţial de a se transforma într-un unicorn.

    Cei mai mulţi dintre potenţialii unicorni se dovedesc a fi doar… cornute, iar alţii dispar

    Motivul pentru care Aileen Lee a dat numele de unicorni businessurilor cu ritm rapid de creştere a fost unul întemeiat: intenţia a fost aceea de a ilustra raritatea fenomenului, din punct de vedere statistic. Prin urmare, nu este de mirare că acurateţea evaluării preliminare este destul de scăzută. Cei care investesc capital de risc sunt experţi în evaluarea start up-urilor. Pe parcursul unui proces costisitor şi de durată, ei analizează potenţialul companiilor tinere şi finanţează mai puţin de una dintr-o sută de companii aflate în căutare de susţinere financiară. Oricum ar fi, chiar cu această analiză dură şi riguroasă, nici măcar unu la mie din toate start-up-urile din lume finanţate astfel nu devin unicorni. Aşadar, şansele de a identifica un unicorn din fragedă pruncie sunt destul de scăzute. Cu toate acestea, este posibil de realizat o selecţie negativă şi să spunem cu certitudine care sunt start-up-urile fără şanse de a evolua în unicorni. O selecţie pozitivă este dificil de făcut pentru simplul motiv că iniţiativele de acest tip sunt, prin definiţie, noi şi, în consecinţă, asociate riscului. Trebuie pur şi simplu acceptat faptul că greşelile sunt inevitabile chiar în cazul start-up-urilor promiţătoare. Multe dintre acestea se vor bucura de un succes limitat şi altele vor eşua, pur şi simplu. Metaforic vorbind, chiar şi celor mai drăgălaşi pui de inorog le poate creşte un corn în plus sau pot chiar dispărea.

    Soluţia: cât mai mulţi bebeluşi unicorn a căror dezvoltare să fie încurajată

    La prima vedere, ar fi cazul să disperăm! Nu numai că unicornii sunt extrem de puţini, dar nici măcar nu există o formulă garantată de succes, un „plan de construcţie” fix sau o predicţie exactă asupra reuşitei fiecăruia. Ce ar trebui să facem ca societate dacă dorim să avem mai multe start-up-uri care să se bucure de un succes răsunător? Cum ne putem asigura de efectele lor benefice în ceea ce priveşte inovaţiile, locurile de muncă sau bunăstarea socială? 

    Iată răspunsul: trebuie să deschidem drum pentru cât mai multe start-up-uri care au cel puţin înclinaţia de a se transforma într-un mare succes. Orice business nou de acest tip: inovator, dezvoltat pe pieţe noi în permanentă mişcare, cu o echipă fondatoare puternică şi ambiţioasă, este un experiment. Unele se vor dezmembra, altele vor stagna pur şi simplu. Dar vor fi şi unele care vor ajunge acolo. Iar atunci când suntem suficient de îndrăzneţi să experimentăm suficient, ca societate, pe termen lung creăm şanse de a vedea mult aşteptaţii unicorni. 

    Aceste experimente nu se petrec însă singure şi nici nu ar trebui lăsate la voia întâmplării. În primul rând, ca societate, ar trebui să construim condiţiile favorabile care să dea un impuls dezvoltării de afaceri promiţătoare. Factorii cheie aici sunt introducerea încă din şcoală, ca o opţiune de carieră, a ideii de antreprenoriat, incluzând metode şi tehnici de iniţiere a unei afaceri şi abordări multidisciplinare, precum coroborarea tehnologiilor cheie (ex.: healthcare, Internet of Things, inteligenţa artificială) cu gândirea de tip economic şi comercial. Cel de-al doilea pas este asigurarea tuturor condiţiilor pentru ca start up-urile să îşi dezvăluie integral potenţialul, fără a ajunge să dispară sau să fie nevoite să emigreze pentru a găsi un ecosistem antreprenorial mai bun.

  • Ce job trebuie să ai ca să fii atrăgător? – VIDEO

    Potrivit lui, cinci dintre acestea sunt în topul căutărilor.

    1. Pilot
    2. Fondator/antreprenor
    3. Pompier
    4. Doctor
    5. Personalitate radio/TV

    Ce trebuie să facă milioanele de utilizatori care nu se încadrează în aceste categorii?

    „Fiţi voi înşivă”, spune CEO-ul Tinder. Pasiunile, lucrurile de care sunteţi interesat, contează.

    „Este important să arătaţi cine sunteţi cu adevărat şi să nu vă concentraţi doar pe imagine.”

  • Cum a reuşit un antreprenor român să îşi ducă business-ul în numai 5 ani în 4 ţări din regiune. Acum are altă ambiţie

    În cinci ani, antreprenorul local Rareş Bănescu a reuşit să scaleze start-up-ul Retargeting.biz în alte patru ţări vecine din zonă – Bulgaria, Ungaria, Polonia şi Grecia, iar acum urmează să îşi extindă businessul în toată regiunea Europei de Sud-Est.

    “Ideea din spatele Retargeting.biz a venit în urmă identificării unei nevoi în piaţa de e-commerce şi totodată a unei nevoi personale, pe vremea când eram implicat direct în mai multe magazine online, lidere pe segmentul lor de piaţă, într-un context în care tot mai multe magazine online investeau resurse considerabile în eforturile de marketing fără a vedea rezultatele pe care şi le doreau. Retargeting.biz a fost creat ca o platformă de automatizare şi personalizare a comunicării dintre un magazin online şi clienţii acestuia prin e-mailuri şi mesaje pe website”, descrie Rareş Bănescu începuturile afacerii Retargeting.biz.

    Povestea start-up-ului local care ajută retailerii să-şi crească vânzările în competiţia acerbă a preţurilor din mediul online – noul teren de luptă din comerţ – a început în urmă cu cinci ani, când Rareş Bănescu a identificat, pe baza propriei experienţei profesionale, nevoia unui soft dedicat automatizării activităţilor de marketing, dedicat pieţei de comerţ electronic.

    Cum a reuşit un antreprenor român să îşi ducă business-ul în numai 5 ani în 4 ţări din regiune. Acum are altă ambiţie