BusinessMagazin

Tag: film

  • Visul Cassandrei e un coSmar

    In comparatie cu zburdalnicul “Bomba zilei”, “Visul Cassandrei” este o drama surprinzator de intunecata pentru Woody Allen. Avem doi frati londonezi, Ian (Ewan McGregor) si Terry (Colin Farrell), ale caror planuri de viitor marete sunt sabotate de conditia lor sociala modesta: amandoi locuiesc cu parintii, Ian preluand de la tatal sau sarcina de a administra micul restaurant al familiei, in timp ce Terry, angajat intr-un service auto, dezvolta o nociva pasiune pentru pariurile la curse. Cea mai luminoasa parte a vietii lor este Visul Cassandrei, barca pe care au cumparat-o recent, in urma unui pariu norocos al lui Terry si care a imprumutat numele de la cainele castigator al cursei (strasnica ironie a lui Allen, intr-adevar).

    Problemele financiare ale lui Terry si planurile lui Ian de a lansa un lant hotelier si-ar putea gasi solutia in prospera situatie financiara a unchiului Howard (Tom Wilkinson), proprietarul unor clinici de chirurgie estetica. Dar Howard cere in schimbul banilor un “mic” ajutor: cei doi frati trebuie sa-l lichideze pe un fost partener al sau, care se pregateste sa depuna marturie impotriva lui intr-un proces privind practicile dubioase din clinicile pe care le detine. Vor ucide sau nu vor ucide cei doi frati, aceasta este intrebarea Cassandrei in noul film al lui Allen. Din nefericire, regizorul renunta la umor in favoarea dramei si doar atinge suprafata acesteia, lasandu-si spectatorul cvasi-indiferent. Farrell si McGregor sunt excelenti in rolurile lui Terry si Ian, iar Tom Wilkinson, Clare Higgins (mama celor doi) si Hayley Atwell (Angela, iubita lui Ian, actrita impresionata de Jaguarurile imprumutate ale acestuia) nu sunt cu nimic mai prejos decat protagonistii.

    Lupta cu constiinta si ideea de moralitate se afla la loc de cinste in film, iar directiile lui Allen sunt multiple – vezi si intrebarea adresata Angelei (Atwell), daca s-ar culca cu un regizor pentru a obtine un rol. Trimiterile la mitica profetesa a Troiei se rezuma la numele barcii celor doi frati, visul devenind un adevarat cosmar, pe masura ce Terry si Ian se lasa momiti de iluzia bogatiei si decid sa-l omoare pe fostul partener al unchiului lor. Dintre cei doi actori, Farrell este cel mai bun (probabil si din cauza rolului mai complex), marturisind la un moment dat ca a tras la intregul “Cassandra’s Dream” mai putine duble decat la o scena din “Miami Vice”.

    Cu finalul sau expediat, care lasa spectatorul usor nedumerit (da, ridicarea din umeri este cat se poate de fireasca la finalul celor 108 minute), “Visul Cassandrei” nu este unul dintre cele mai bune titluri ale filmografiei lui Woody Allen din ultimii ani. Primul sau film cu soundtrack stereo (compus de Philip Glass, pe care l-ati mai auzit in “Notes on a Scandal”, “Orele” sau “Bent”), “Cassandra’s Dream” a fost laudat mai degraba pentru muzica sau frumoasa imagine a lui Vilmos Zsigmond (“The Black Dahlia”, “Melinda and Melinda”) si nu pentru calitatile scenariului, ceea ce spune foarte multe.

    Allen va recupera, cu siguranta, in consideratia noastra, o data cu lansarea in Romania (inca neprogramata) a lui “Vicky Cristina Barcelona”, care a facut furori la ultima editie a festivalului de film de la Cannes. Dar pana la cuceritorii iberici Penelope Cruz si Javier Bardem, va trebui sa ne multumim cu irlandezul Colin Farrell si scotianul Ewan McGregor.

  • Jocul bate filmul

    Deznodamantul nu a fost atat de tragic pentru cea de-a saptea arta: incasarile aduse de “Iron Man”, lansat la inceputul lui mai, au intrecut asteptarile, trecand de pragul celor 100 de milioane de dolari in SUA (si daca adaugam si vanzarile pe plan international, ajungem la 201 milioane), dar “Grand Theft Auto” a indesat in buzunarele celor de la Rockstar Games nu mai putin de 500 de milioane de dolari intr-o singura saptamana. Acest detaliu ne face sa comparam incasarile din jocurile video in 2007 (8,7 miliarde de dolari) cu incasarile industriei de film (9,7 miliarde de dolari) si, fara a lansa sentinte alarmiste de genul “Hollywood-ul a murit, traiasca mareata consola”, sa prevestim un mariaj tot mai putin discret intre cele doua industrii. Iar exemple sunt destule.

    “Doom”, “Resident Evil”, “Tomb Raider”, “Silent Hill” si multe alte jocuri video si-au aflat drumul pe marele ecran, unele cu mai mare, altele cu mai mic succes, dar in orice caz cu profit. Este destul de greu (noi am baga mana in foc ca e imposibil, de fapt) sa gasesti un video game movie in lista celor mai profitabile 250 de filme ale tuturor timpurilor, dar aceasta nu inseamna ca genul nu este promitator. Ultimul “Resident Evil”, “Disparitia”, a incasat aproape 150 de milioane de dolari in lumea intreaga. Al doilea film din serie, “Apocalypse”, a adus 130 de milioane, iar primul, lansat in 2002, a facut incasari de 100 de milioane. Milla Jovovich trebuie sa se plece in fata Angelinei Jolie: e adevarat, primul “Tomb Raider” a avut un buget considerabil, de peste 100 de milioane de dolari, dar niciun producator nu ar fi nemultumit de incasarile mondiale, ce depasesc 270 de milioane de dolari. Mai rau a fost in 2003, cand al doilea “Tomb Raider”, “Leaganul vietii”, incasa doar 150 de milioane de dolari, la un buget de aproape 100 de milioane.

    Dar lucrurile se schimba. Dupa explozia de filme inspirate din benzi desenate si romane grafice (asteptam cel putin 20 de astfel de blockbustere lejere in urmatorii cinci ani, cu de-alde The Spirit, Thor, Ant-Man, Captain America, diversi X-Men si asa mai departe ca protagonisti), jocurile video vin tare din urma si iata ca putem vorbi de cinci proiecte pe care ni le pregateste Hollywood-ul in urmatorii doi sau trei ani. La concurenta cu jocurile, ca si pana acum: sa notam ca “Iron Man 2” vine in 2010, in acelasi an cu “Spider-Man 4”. In topul simpatiilor mele personale se afla “Printul Persiei: Nisipurile timpului” si “Bioshock”, unul pentru exotismul magic si protagonistul interpretat de Jake Gyllenhaal, iar al doilea pentru contextul de profunzimi nebanuite si trimiterile filozofice extrem de actuale. Persia secolului VI? Un “pumnal al timpului” si “nisipuri” care controleaza scurgerea acestuia si-l fac pe posesorul lor stapanul absolut al lumii? Alianta dintre printul Persiei (Jake Gyllenhaal) si o preafrumoasa printesa inamica (Gema Arterton) in lupta impotriva unui malefic vizir obsedat de sus-mentionatele nisipuri nu face decat sa mareasca interesul pentru film, produs de Jerry Bruckheimer si regizat de Mike Newell (“Harry Potter si pocalul de foc”). Bruckheimer a aratat ca poate sa faca spectacol cu surse de inspiratie inca si mai stravezii decat un joc video (“piratii din Caraibe” erau la origine o atractie a parcului de distractii Disneyland), asa ca la inceputul lui iunie 2009 avem toate sansele sa vedem un blockbuster marca proprie. Daca lucrurile merg bine, in 2011 sau 2012 vom merge la cinema pentru a doua parte a seriei (jocul a avut doua continuari).

    Foarte diferit este “Bioshock”, iar aici este implicata a doua jumatate a echipei din spatele mega-succesului de 2,6 miliarde de dolari “Piratii din Caraibe”. Regizorul Gore Verbinsky si scenaristul John Logan (“Aviatorul”, “Gladiatorul”, “Ultimul samurai”) nu se gandesc acum decat la varianta pentru marele ecran a celui mai recent joc ecranizat, “Bioshock”. Lansat anul trecut, jocul 2K Boston/2K Australia a provocat entuziasm
    in lumea intreaga, devenind unul dintre cel mai bine van¬dute si premiate jocuri ale in¬ce¬putului de mileniu. Intr-un articol din revista Game Informer despre “Valul de jocuri care au ceva de spus”, “Bioshock” era descris drept “o unealta cu totul noua care ne permite sa exploram filozofia, psihologia si morala”. Bineinteles, in timp ce impuscam in stanga si in dreapta, caci jocul este un “first person shooter”.

    Despre ce e vorba? Protagonistul este Jack (rol pentru care nu s-a gasit inca actor, dar asteptati-va la un nume mare de la Hollywood), pasagerul unui avion ce se prabuseste exact langa punctul de acces catre Rapture, un oras construit pe fundul marii de un magnat obsedat sa creeze o societate utopica, nesupusa legilor morale. Populat aproape exclusiv de genii, orasul Rapture se dezvolta extraordinar timp de cateva decenii si apoi decade, mai ales din cauza experimentelor genetice care-i transforma locuitorii in monstri. Jack exploreaza orasul, iar deznodamantul jocului depinde de deciziile luate de personaj, cea mai importanta alegere a sa privind uciderea sau salvarea “micilor surori”, fiinte cu aspectul unor fetite si un misterios rol prestabilit genetic.

    Aspectul orasului, istoria lui zbuciumata, interactiunile cu locuitorii sai extrem de diferiti, folosirea plasmidelor datatoare de puteri de genul telekineziei si subplot-urile dense au transformat “Bioshock” intr-un adevarat cult, cu un potential imens pentru marele ecran, eventual in varianta 3D. Filmul ar trebui sa apara in 2010.

    Cand va realiza Peter Jackson ecranizarea jocului “Halo”, din care s-au vandut peste 20 de milioane de exemplare pana la finele lui 2007, inca nu se stie, caci proiectul tot intra si iese din productie de vreo cinci ani incoace. In schimb, jocuri precum “Max Payne”, “World of Warcraft”, “Alice”, “Splinter Cell” s.a.m.d. au intrat deja in perioada de pre-productie sau chiar au inceput filmarile, cu nume ca Mark Wahlberg sau Sarah Michelle Gellar pe afis. Nu e deloc sigur ca vom regasi aceste filme pe listele nominalizatilor la categoriile importante ale premiilor Oscar, dar, cu tot mai rafinatele tehnologii din domeniul efectelor speciale, macar un lucru putem astepta de la ele: spectacol.

  • Ce ati ratat la TIFF – prima parte

    Citeste mai multe despre TIFF 2008 pe Time Out

     


  • Arheologul de 300 de milioane de dolari

    Astfel, „bucatarii” Steven Spielberg si George Lucas au reusit sa-si vanda cea mai recenta prajitura in toata lumea, adaugand la pusculita vreo 300 de milioane de dolari, doar in primele 5 zile. Acum ca stiti care este reteta, Time Out va povesteste ce a stat in spatele acestei povesti, si care este secretul unei idei de miliarde de dolari.

    Cititi mai multe despre Indiana Jones in  Time Out.

  • Ofensiva turco-germana

    “Auf der anderen Seite”/“De cealalta parte” al lui Fatih Akin a fost premiat anul trecut la Cannes pentru scenariu si reprezinta dovada irefutabila ca celebrul regizor turc naturalizat in Germania s-a maturizat complet dupa hiper-energicul sau “Gegen die Wand”/“Cu capul inainte”, care castiga in 2004 unul dintre cei mai meritati Ursi de Aur din istoria recenta a festivalului de film de la Berlin. Fanii navalnicului “Gegen die Wand” s-ar putea sa fie dezamagiti de “De cealalta parte”, dar noul film al lui Akin arata ca regizorului i se potriveste si stilul contemplativ si sentimental. Ca de obicei, Akin isi afla inepuizabilele surse de inspiratie in colorata comunitate turca din Hamburg, in care il descoperim pe Ali (Tuncel Kurtiz), ajuns la varsta pensionarii, dar doritor sa guste in continuare din viata. Cand face o vizita “de placere” in cartierul rosu din Hamburg, barbatul da peste Yeter (Nursel Kose), o prostituata intre doua varste, careia ii propune o afacere avantajoasa pentru ambele parti: Yeter ar urma sa locuiasca in casa batranului, devenind un fel de sotie a acestuia, iar Ali i-ar asigura in schimb un trai confortabil. Singurul nemultumit de intelegere este Nejat (Baki Davrak, excelent), fiul lui Ali, profesor de germana la Universitatea din Hamburg. Dar acesta se da repede pe brazda, caci are numai stima pentru Yeter cand afla cat de mult se chinuie femeia sa-si intretina unica fiica, pe Ayten (Nurgul Yesilcay), ramasa la Istanbul.

    Pe langa talentul de a-si lasa spectatorul cu gura cascata, Akin nu se dezminte nici de aceasta data: imprevibil zeu al scenariilor sale, regizorul se joaca de-a Dumnezeu cu personajele sale, prevestind in acelasi timp, ca un oracol, destinul acestora cu ajutorul titlurilor celor trei parti ale filmului sau. Astfel, Nejat ajunge la un moment dat sa plece “de cealalta parte”, adica in Turcia, pentru a o gasi pe Ayten, fiica lui Yeter. Aceasta, refugiata deja in Hamburg, arata inca o data inclinatia lui Akin catre coincidenta si nesincronizare, cele doua personaje avand nevoie de mult timp sa se regaseasca.

    Erou al comunitatii turce din Germania (sunt atat de multi turci in orasele germane, incat se spune, pe buna dreptate, ca nicaieri in lume nu se mananca o saorma mai buna), Akin isi scrie scenariul in germana, turca si engleza, dovedind inca o data cu aceasta poveste despre lupta, iertare si revolta ca vorbeste o limba universala, acum mult mai sensibila decat inainte. Primele doua parti ale filmului, cu deznodaminte funebre, care nu fac decat sa sublinieze dificila traversare “de cealalta parte” a vinii si-a remuscarilor, se reconciliaza intr-a treia. Regizorul devine astfel un ambasador germano-turc, un mediator intre cele doua etnii a caror relatie a fost adesea macinata de conflicte, astfel incat nu ne vom putea impiedica sa ne dorim, la randul nostru, un astfel de ambasador la fel de abil in relatia cu Italia si Spania, tarile europene cu cele mai numeroase comunitati de romani.

    Pana cand il vom gasi, sa speram ca regizorul Federico Bondi, cel care realizeaza in acest moment filmul “Marea Neagra”, va face pentru romanii din Italia ce a facut Akin pentru turcii din Germania. Poveste despre o ingrijitoare romanca (Dorotheea Petre) si “stapana” ei italiana (Ilaria Occhini), “Marea Neagra” ii prezinta pe romani sub semnul prieteniei si-al aprecierii, in timp ce presa internationala acuza saptamana de saptamana infractiunile comise de conationalii nostri in Italia.

    Akin si Kusturica
    Regizorul aplica formula road-movie (care tinde sa devina un fel de marca proprie “akiniana”) si la urmatorul sau film, o coproductie europeana produsa de Emir Kusturica. “Mamarosh” (adica “mamosul”) se vrea o comedie neagra “pe drumuri”, despre un barbat intre doua varste total dependent de caminul sau, administrat cu o mana de fier de mama lui. Cand un bombardament la pune in pericol viata in Belgrad, cei doi pornesc cu catel si cu purcel departe de casa, cautand continuu, pe drum, sa regaseasca tihna de odinioara. Filmul va aparea la inceputul lui 2009 si, data fiind cartea lui de vizita, nu ne-ar mira deloc sa castige premii la vreun festival.

    Oi pe autostrada
    Fatih Akin a trecut si prin Romania. Nu cum si-ar fi dorit el, dar tot a trecut. La filmul sau “Im Juli”, un road-movie pe familiara traiectorie Germania-Turcia, cei doi protagonisti interpretati de Moritz Bleibtreu si Christiane Paul trebuie sa treaca si prin tara noastra in drumul lor spre Istanbul. Numai ca Fatih Akin nu a primit permisiunea guvernului sa filmeze la noi in tara, prin urmare a trebuit sa monteze capitolul romanesc al povestirii sale din fotografii. Din acestea nu lipsesc simboluri clasice ale Romaniei vazute de straini: satra de romi, oile pe autostrada, Palatul Parlamentului si asa mai departe. Regizorul insusi apare in rolul unui vames roman iute la manie, dar si sentimental, care, intr-una dintre cele mai amuzante scene ale filmului spune: “In Romania, cand te casatoresti, faci un cadou. Masina ta, cadoul meu”. Dupa mita de rigoare, faptul ca unul dintre personaje nu are pasaport devine neglijabil.

  • Lovitura de buget a Fox

    Cu Jim Carrey, Steve Carell, Carol Burnett, Seth Rogen si alte nume celebre pe generic, „Horton” (nume prescurtat in mai toate tarile din cauza problemelor de traducere) si-a acoperit bugetul in prima saptamana de la lansare, fiind unul dintre cele mai mari succese ale celor de la Fox Animations („Ice Age”/„Epoca de gheata”) si Blue Sky Studios.

    Ecranizare dupa cartea pentru copii cu acelasi nume a celebrului Dr. Seuss – Theodor Seuss Geisel, autor cu 16 titluri pe lista celor mai vandute carti pentru copii ale tuturor timpurilor -, „Horton Hears a Who” ne poarta in mirifica jungla din Nool, raiul lui Horton (Jim Carrey), un elefant cam visator si pierde-vara, caruia nu-i vine sa-si creada urechilor – imense, falfaitoare, cu utilizari multiple – cand de pe un minuscul fir de praf aude un strigat de ajutor.

    In ciuda vecinilor sai, convinsi ca simpaticul Horton si-a pierdut mintile, si a machiavelicei si despoticei doamne Cangur (Carol Burnett), Horton prinde firul de praf pe o papadie roz si promite sa-l puna la loc sigur. Si bine face, pentru ca pe fir traieste o intreaga natie de fiinte minuscule, locuitori ai orasului Whoville, administrat de amuzantul Primar (Steve Carell).

    Gaguri peste gaguri umplu calatoria eroica a lui Horton intru salvarea micilor sai prieteni, ceea ce transforma filmul celor de la Fox intr-un adevarat festin pentru mici si mari, cu precadere pentru cei mici. Dar si cei mari vor rade cu lacrimi la jocul de-a Dumnezeu al lui Horton si, chiar daca incercarile doamnei Cangur de a-l acuza pe Horton de anarhie nu sunt prea convingatoare, toti spectatorii vor aprecia stratagemele binevoitorului pachiderm si solutiile cel mai adesea nastrusnice in rafuielile cu doamna Cangur, periculosul condor Vlad (Will Arnett) sau „limitatele”, dar nu la capitolul forta si rautate, gorile Wickersham (Dan Fogler).

    Dar atuul cel mai de seama al filmului este fara doar si poate animatia. Daca „Finding Nemo” sau „Cars” faceau un mare pas inainte in lumea animatiei, acest eveniment putea fi corect judecat doar de specialistii din industrie, pentru ca spectatorii obisnuiti nu percepeau reflexiile in capota masinilor, de exemplu, care au dublat timpul de randare a imaginilor din „Cars” sau profunzimile oceanului din „Finding Nemo”. Blue Sky Studios transforma jungla Nool intr-un regat magic, care pulseaza de viata, astfel incat ar trebui sa vedem „Horton” de mai multe ori (si pe un ecran cat mai mare) pentru a-i putea observa toate carligele vizuale.

    Pe langa stilul lor propriu, animatorii folosesc si stilul anime, de exemplu, pentru a ilustra un vis cu ochii deschisi al lui Horton, dar acest lucru nu face decat sa sublinieze complexitatea si frumusetea formelor, a culorilor si a texturilor de care este plina jungla Nool.

    Dr. Seuss, dintre ecranizarile caruia ati mai vazut probabil „How the Grinch Stole the Christmas”/”Cum a furat Grinch Craciunul”, este un campion al „citatelor”, astfel ca la sfarsitul filmului va fi destul de greu sa nu spunem in stanga si-n dreapta vorbele bine aduse din condei de Horton.

    Ca va fi „I meant what I said and I said what I meant: an elephant’s faithful one hundred percent” („Am vrut sa spun ce-am zis si am spus ce-am vrut sa zic: un elefant e credincios 100%”) sau „A person’s a person, no matter how small” („O persoana e o persoana, nu conteaza cat e de mica”) nici nu mai conteaza.

    Ultimul citat, de exemplu, a fost atat de mult interpretat, parodiat si utilizat in cele mai diverse contexte, incat a ajuns, spre supararea mostenitorilor lui Dr. Seuss, sloganul unei campanii impotriva avorturilor.

    Citatul meu favorit din film este altul: ii apartine micutei Katie (care de altfel este foarte tacuta de obicei) si pune in relatie ponei, curcubee si fluturi.

    Daca vreti sa-l cititi inainte de a vedea filmul (va asigur ca n-ati citit de multa vreme traznaie mai mare), faceti ochii mari: In my world everyone is a pony, and they all eat rainbows, and poop butterflies” („In lumea mea toti sunt ponei, toti inghit curcubee si pe partea cealalta le ies fluturi”)

    „HORTON”/”HORTON HEARS”. A WHO R: JIMMY HAYWARD, STEVE MARTINO. CU: JIM CARREY, STEVE CARELL, CAROL BURNETT, WILL ARNETT, SETH ROGEN, DAN FOGLER, ISLA FISHER, JONAH HILL. DIN 4 APRILIE

  • Adevaratul jaf al secolului

    Noua aventura a lui Jason Statham in domeniul jafurilor reprezinta insa o ora si jumatatate de divertisment suficient de onest ca sa ne atraga atentia.

    Ca orice „heist movie” (film centrat pe planul unui grup de personaje de a fura ceva), „The Bank Job” utilizeaza aceeasi formula: un hot carismatic, o banca mai mult sau mai putin inexpugnabila, o banda de actori secundari, unii mai amuzanti decat ceilalti, si o momeala foarte atragatoare: in cazul nostru, superba Saffron Burrows, cea care o interpreteaza pe Martine, capul rautatilor din filmul lui Roger Donaldson („The World’s Fastest Indian”, ”Dante’s Peak”, „Specii”).

    Dar Donaldson aduce si ceva nou: spune ca „Jaful” lui este inspirat din realitate si pluseaza intr-un mod interesant. Se pare ca miza jafului nu sunt doar teancurile de bancnote, lingourile de aur sau bijuteriile inestimabile, ci si niscaiva fotografii care o infatiseaza pe o importanta membra a familiei regale britanice in timpul unei partide de sex.

    Daca anumite amanunte din film sunt adevarate si daca presupusul consilier al lui Donaldson (care a fost implicat direct in jaful petrecut in 1971) ar exista in realitate, n-ar face decat sa adauge putina savoare acestei premiere.

    Pana la urma, „Jaful de pe Baker Street” este doar povestea lui Terry (Statham), un vanzator de masini care viseaza, in marea de mici gainarii care-i umplu saptamana de lucru, la lovitura vietii sale. Ocazia apare o data cu Martine (Burrows), care-i propune lui Terry sa sparga o banca de pe Baker Street, aruncanu-i in brate si un plan aparent infailibil: din subsolul unui magazin vecin cu banca, hotii vor sapa un tunel pana in seiful cu cutii de valori, in care sistemul de alarma este scos din functiune din cauza unei defectiuni.

    Dar intr-una dintre cutiile de valori se afla celebrele fotografii, singura garantie care-l tine pe Michael X (pseudonimul lui Michael de Freitas, unul dintre liderii miscarii imigrantilor de culoare din Marea Britanie, implicat in acelasi timp intr-o multime de activitati ilegale) departe de catusele politiei prea speriate ca arestarea lui sa duca la declansarea unui scandal sexual. Bineinteles, serviciile secrete isi baga si ele coada.

    Chiar daca Roger Donaldson isi ingreuneaza filmul cu mai mult balast decat ar trebui (vezi, de exemplu, amuzanta scena in care Terry ii explica sotiei sale ca timp de doua saptamani nu va veni la ore potrivite acasa), pataniile trasnitei trupe de hoti stau in picioare, iar accesoriile inspirate din realitate par sa functioneze, desi a spune ca evenimentele din film s-au petrecut aidoma in realitate este ca si cum ai restaura o tapiserie antica pornind de la cateva petice si adaugand imaginea World Trade Center in centru.

    Dar povestea, inventata sau nu, functioneaza la fel de bine, pentru ca „Jaful” ne indeplineste cateva dintre cele mai ascunse dorinte (adesea valorificate de tabloide): ne ajuta sa tragem cu ochiul in budoarul capetelor incoronate, mai ales cand acestea nu sunt foarte cuminti, si ne confirma o multime de teorii ale conspiratiei.

    Roger Donaldson dezvaluia cu mandrie, intrebat fiind de ce jaful de pe Baker Street n-a fost reflectat in ziarele vremii, ca acest caz a fost subiectul unei „D-Notice” (actul prin care guvernul Marii Britanii poate pretinde presei sa nu dezvaluie amanunte despre un anumit caz), ceea ce a aprins imediat imaginatia curiosilor. Care au fost consecintele jafului si ce contineau celebrele cutii de valori, in „Jaful de pe Baker Street”.

    „THE BANK JOB”/”JAFUL DE PE BAKER STREET”. R: ROGER DONALDSON. D: JASON STATHAM, SAFFRON BURROWS, STEPHEN CAMPBELL MOORE, DANIEL MAYS, ALKI DAVID, MICHAEL JIBSON, RICHARD LINTERN. DIN 28 MARTIE

  • De ce “There will be blood”

    Chiar daca Oscarurile au favorizat pseudothriller-ul Coen-ilor, publicul larg a preferat pseudobiopic-ul lui Anderson, care ocupa acum locul 23 in topul celor mai bune 250 de filme ale tuturor timpurilor.

    Primul lucru care iti sare in ochi la filmul lui Anderson (doar dupa ce moderna coloana sonora a lui Jonny Greenwood de la Radiohead iti patrunde in creier si ramane acolo) este cu siguranta interpretarea lui Daniel-Day Lewis. Cel mai socant este sa-l vezi pe Lewis, la nici o jumatate de ora distanta, atat in respingatoarea piele a personajului sau, Daniel Plainview, cat si in carne si oase, la o conferinta de presa.

    Am incercat senzatia acestei inedite suprapuneri la Berlin, iar efectul a fost absolut halucinant: cele doua imagini refuzau sa se identifice, atat de completa si irevocabila parea transformarea lui Daniel-Day Lewis, in aridul decor al Texasului de inceput de secol al XX-lea.

    Daniel Day-Lews este Daniel Plainview, un simplu miner care, aflat intr-o mina de argint, inteapa din intamplare fragila pojghita de pamant ce separa aerul de aurul negru – titeiul ce devenise deja o garantie a prosperitatii si o conditie a evolutiei in industria americana.

    Parca pangarit de descoperire, Plainview dezvolta o adevarata obsesie pentru titei si face tot posibilul sa-l smulga pamantului: descopera noi si noi zacaminte, pe care le exploateaza extinzandu-si reteaua de sonde si conducte rudimentare in intreaga regiune sudica a Statelor Unite, retea-cancer care-i ataca fara discernamant sufletul si apropiatii, dusmanii si colaboratorii. Printre ei, Eli Sunday (Paul Dano), un predicator carismatic, a carui isterica impostura compenseaza intensa raceala a lui Plainview.

    „Acuzat” ca se daruieste atat de complet unui rol, incat pentru el actoria devine o forma extrem de rafinata de masochism, Daniel Day-Lewis este principalul punct de interes al improbabilului puzzle reprezentat de „There Will Be Blood”.

    Inspirat de un roman al lui Upton Sinclair, „Oil!”, Paul Thomas Anderson a avut nevoie de ani de zile pentru a pune laolalta toate piesele acestui film. Cu intuitia unui somnambul aflat in echilibru pe un acoperis, Anderson a stiut sa ocoleasca toate capcanele care i-ar fi stirbit din valoare filmului, luand anumite decizii surprinzatoare si in acelasi timp extrem de fericite.

    Una dintre ele a fost tocmai aceea de a-l alege pe Paul Dano (pe care-l stim din „Little Miss Sunshine”) pentru rolul predicatorului Eli Sunday, desi se filmasera deja o multime de scene cu un alt actor.

    Paul Dano este atat de credibil in rolul histrionicului predicator, incat acum nici nu ti-ai mai putea imagina pe altcineva dandu-i replica lui Lewis. O alta decizie este disonanta coloana sonora a lui Jonny Greenwood, care nu a fost nominalizat la Oscar pentru ca o parte din compozitiile sale ce insotesc filmul au mai fost utilizate in trecut (compozitorul a primit in schimb un Urs de Aur special la Berlin).

    Dillon Freasier, interpretul micului H.W., fiul lui Plainview si motorul unora dintre cele mai puternice scene, este un alt exemplu: aflat la primul rol, Freasier n-avea nicio legatura cu filmul, pana cand directorul scolii sale l-a recomandat producatorilor, disperati ca nu gasisera niciun actor credibil pentru rol. Ca pustiul de 11 ani este perfect nici nu mai trebuie precizat.

    Aceleasi locuri de filmare, aceiasi producatori (Miramax), un stil asemanator, interpretarile stralucite si cronicile entuziaste sunt doar cateva dintre aspectele pe care „No Country For Old Men” si „There Will Be Blood” le au in comun. Din nefericire, pentru publicul obisnuit va fi la fel de greu sa aprecieze cele doua titluri, filmul lui Anderson dand la un moment dat impresia de perfect exercitiu de stil si minutioasa redare a unei epoci.

    Ca o statuie din ceara identica pana la ultimul detaliu cu originalul, „There Will Be Blood” provoaca admiratie si respect, dar niciodata emotie: orice incercare de atingere si de intelegere umana a filmului este condamnata la esec. La fel ca „No Country For Old Men”, „There Will Be Blood” nu este un film de placut, ci de apreciat. Chiar daca Anderson isi tine promisiunea din titlu, sangele din final curge cu indiferenta plata a unui rau, caruia nu-i pasa deloc ca in sfarsit se revarsa in mare.

    "THERE WILL BE BLOOD"/"VA CURGE SANGE". R: PAUL THOMAS ANDERSON. D: DANIEL DAY-LEWIS, PAUL DANO, DILLON FREASIER, RUSSELL HARVARD, CIARAN HINDS, COLLEEN FOY, KEVIN J. O’CONNOR. DIN 21 MARTIE

  • Trupa de elita de la Berlin

    A inceput ca un cosmar: cu trei luni inainte de lansarea filmului in cinematografe, cineva fura un DVD din biroul lui José Padilha si-l distribuie in nenumarate copii pe piata neagra. Rezultatele par la prima vedere dezastruoase: in doar trei luni, 11 milioane de brazilieni vad filmul, ceea ce nu impiedica “Tropa de elite” sa ajunga in topul celor mai profitabile titluri ale anului in America de Sud. Dar de aici la Ursul de Aur calea este lunga si anevoioasa.

    A castigat “Tropa de elite” pentru ca, pe langa priza la public, este si un film politic? Mai mult ca sigur. Berlinul este vestit pentru traditia sa politica, al carei rezultat este o lunga lista de filme premiate datorita mesajelor anti-razboi sau denuntului abuzurilor facute de autoritati (vezi si interesantul “Bloody Sunday”). Iar “Tropa de elite” tocmai acest lucru il face: denunta coruptia, abuzurile si practicile violente nejustificate ale politiei din Rio de Janeiro.

    Regizorul José Padilha a fost la fel de uimit ca si jurnalistii cand a primit premiul. “Faptul ca un juriu condus de Costa-Gavras iti acorda un asemenea premiu este uimitor. Ma bucur ca Ursul va face cat mai multi oameni sa intre in sala de cinema pentru ‘Tropa de Elite”, a zis Padilha la conferinta de presa a filmului, unde a prezentat pe larg presiunile facute de politie pentru ca acesta sa nu ajunga in cinematografe.

    Dar premiul lui Padilha, precum si cele ale mexicanului Fernando Eimbcke (trofeu pentru “Lake Tahoe”) si americanilor Paul Thomas Anderson (“There Will Be Blood”) si Errol Morris (Marele Premiu al Juriului pentru “Standard Operating Procedure”) au facut ca din intreaga lista de castigatori numai unul sa vina din Europa. Este vorba de Sally Hawkins, protagonista din comedia “Happy-Go-Lucky”, categoric cel mai proaspat si apreciat de public din intreg festivalul.

    Dar pe langa secvente cu coruptie si violenta, Berlinul a avut mult mai multe de oferit anul acesta, inclusiv ocazia de a-i zari pe cei de la The Rolling Stones sau pe Madonna. Consistenta prezenta muzicala la Berlin l-a facut pe directorul festivalului, Dieter Kosslick, sa rezume cumva aceasta a 58-a editie: “the groove was good, and Berlin this year was not cold but cool” (“ritmul a fost bun, iar Berlinul anul acesta n-a fost rece, ci racoros (dar si )”.

    Dupa ce anul trecut Jennifer Lopez venea pentru a-si promova plictisitorul “Bordertown”, anul acesta Madonna a venit in calitate de regizoare debutanta cu filmul ei “Filth and Wisdom”. Acesta nu a incantat criticii, dar coada jurnalistilor care se inghesuiau sa intre la conferinta de presa se pare ca nu are egal in intreaga istorie a festivalului.

    Foarte emotionata, Madonna uita intrebarile si stralucea toata la complimentele presei, pe care le respingea cu toate acestea cu “modestie”. Categoric cel mai intens moment de la Berlin 2008, venirea Madonnei a iscat si o multime de dezbateri cu privire la obiceiul festivalului de-a invita staruri numai pentru a atrage atentia lumii intregi, in detrimentul unei competitii cu filme selectionate atent.

    Un alt punct de atractie au fost Eric Bana, Natalie Portman si Scarlett Johansson, care si-au prezentat in premiera mondiala “The Other Boleyn Girl”, in regia debutantului Justin Chadwick. Inclus in programul penultimei zile, filmul era asteptat cu sufletul la gura de jurnalistii doritori sa rupa ritmul lent (si adesea deprimant) al filmelor din competitie.

    Ecranizare a bestseller-ului istoric al lui Philippa Gregory, despre Anne Boleyn, regina condamnata la moarte prin decapitare de catre sotul ei, Henric al VIII-lea, “The Other Boleyn Girl” a reusit sa imbine potrivit spectaculosul si drama pentru a atrage atentia tuturor.

    Programat sa apara in Romania la sfarsitul lui iunie, filmul i-a incantat pe jurnalisti, care s-au grabit sa le puna o multime de intrebari lui Bana, Portman si Johansson. Acestia au fost deranjati de insinuarile cum ca Portman si Johansson nu s-au impacat deloc la filmari, ceea ce l-a facut pe Eric Bana sa exclame ca “poate nu va vine sa credeti, dar actorii chiar se iubesc. Avem o slujba atat de nebuneasca, suntem atat de vulnerabili in fata camerei, incat nu poate fi altfel. Fetele s-au impacat de minune”, a asigurat el jurnalistii.

    O izbucnire asemanatoare a avut Penelope Cruz la conferinta de presa a filmului din competitie “Elegy”, tot o ecranizare, dar de aceasta data dupa Philip Roth. Rugata sa comenteze o mai veche declaratie aparuta in presa (despre problemele pe care le-a avut in cariera din cauza fizicului ei ireprosabil), Cruz a strigat ca ea nu a zis niciodata asa ceva. Nici nu mai stim ce sa mai credem pentru ca, oricum, actrita este atat de frumoasa, incat trebuie sa te chinui ca sa fii atent la ce spune.

    Cu doar cateva filme bune in competitie (nu am amintit de “Lake Tahoe”, “Zou You”/”In Love We Trust”, “Cherry Blossoms – Hanami”, “Il y a longtemps que je t’aime”), Berlin 2008 a dezamagit pe multi cu selectia nesatisfacatoare, dar a avut si momente extrem de bune. Nu putem spera decat ca la anul la festival va fi “hot” si nu doar “cool”.

    Cine sunt castigatorii festivalului de la Berlin

  • Road movie a la roumaine

    Luati unsprezece romance frumoase de pica, puneti-le sa viseze la glorie, adaugati un impresar dubios si o femeie de afaceri straina (Charlotte Rampling), urcati-i pe toti intr-un autobuz cu destinatia Paris, zguduiti bine vehiculul si lansati in urmarirea lui un sot disperat (Mircea Diaconu). Rezultatul este un „road movie“ care, data fiind starea dezastruoasa a soselelor din Romania, nu poate fi decat o comedie.