Astfel, „bucatarii” Steven Spielberg si George Lucas au reusit sa-si vanda cea mai recenta prajitura in toata lumea, adaugand la pusculita vreo 300 de milioane de dolari, doar in primele 5 zile. Acum ca stiti care este reteta, Time Out va povesteste ce a stat in spatele acestei povesti, si care este secretul unei idei de miliarde de dolari.
Cititi mai multe despre Indiana Jones in Time Out.
Pe langa talentul de a-si lasa spectatorul cu gura cascata, Akin nu se dezminte nici de aceasta data: imprevibil zeu al scenariilor sale, regizorul se joaca de-a Dumnezeu cu personajele sale, prevestind in acelasi timp, ca un oracol, destinul acestora cu ajutorul titlurilor celor trei parti ale filmului sau. Astfel, Nejat ajunge la un moment dat sa plece “de cealalta parte”, adica in Turcia, pentru a o gasi pe Ayten, fiica lui Yeter. Aceasta, refugiata deja in Hamburg, arata inca o data inclinatia lui Akin catre coincidenta si nesincronizare, cele doua personaje avand nevoie de mult timp sa se regaseasca.
Erou al comunitatii turce din Germania (sunt atat de multi turci in orasele germane, incat se spune, pe buna dreptate, ca nicaieri in lume nu se mananca o saorma mai buna), Akin isi scrie scenariul in germana, turca si engleza, dovedind inca o data cu aceasta poveste despre lupta, iertare si revolta ca vorbeste o limba universala, acum mult mai sensibila decat inainte. Primele doua parti ale filmului, cu deznodaminte funebre, care nu fac decat sa sublinieze dificila traversare “de cealalta parte” a vinii si-a remuscarilor, se reconciliaza intr-a treia. Regizorul devine astfel un ambasador germano-turc, un mediator intre cele doua etnii a caror relatie a fost adesea macinata de conflicte, astfel incat nu ne vom putea impiedica sa ne dorim, la randul nostru, un astfel de ambasador la fel de abil in relatia cu Italia si Spania, tarile europene cu cele mai numeroase comunitati de romani.
Pana cand il vom gasi, sa speram ca regizorul Federico Bondi, cel care realizeaza in acest moment filmul “Marea Neagra”, va face pentru romanii din Italia ce a facut Akin pentru turcii din Germania. Poveste despre o ingrijitoare romanca (Dorotheea Petre) si “stapana” ei italiana (Ilaria Occhini), “Marea Neagra” ii prezinta pe romani sub semnul prieteniei si-al aprecierii, in timp ce presa internationala acuza saptamana de saptamana infractiunile comise de conationalii nostri in Italia.
Akin si Kusturica
Regizorul aplica formula road-movie (care tinde sa devina un fel de marca proprie “akiniana”) si la urmatorul sau film, o coproductie europeana produsa de Emir Kusturica. “Mamarosh” (adica “mamosul”) se vrea o comedie neagra “pe drumuri”, despre un barbat intre doua varste total dependent de caminul sau, administrat cu o mana de fier de mama lui. Cand un bombardament la pune in pericol viata in Belgrad, cei doi pornesc cu catel si cu purcel departe de casa, cautand continuu, pe drum, sa regaseasca tihna de odinioara. Filmul va aparea la inceputul lui 2009 si, data fiind cartea lui de vizita, nu ne-ar mira deloc sa castige premii la vreun festival.
Oi pe autostrada
Fatih Akin a trecut si prin Romania. Nu cum si-ar fi dorit el, dar tot a trecut. La filmul sau “Im Juli”, un road-movie pe familiara traiectorie Germania-Turcia, cei doi protagonisti interpretati de Moritz Bleibtreu si Christiane Paul trebuie sa treaca si prin tara noastra in drumul lor spre Istanbul. Numai ca Fatih Akin nu a primit permisiunea guvernului sa filmeze la noi in tara, prin urmare a trebuit sa monteze capitolul romanesc al povestirii sale din fotografii. Din acestea nu lipsesc simboluri clasice ale Romaniei vazute de straini: satra de romi, oile pe autostrada, Palatul Parlamentului si asa mai departe. Regizorul insusi apare in rolul unui vames roman iute la manie, dar si sentimental, care, intr-una dintre cele mai amuzante scene ale filmului spune: “In Romania, cand te casatoresti, faci un cadou. Masina ta, cadoul meu”. Dupa mita de rigoare, faptul ca unul dintre personaje nu are pasaport devine neglijabil.
Cu Jim Carrey, Steve Carell, Carol Burnett, Seth Rogen si alte nume celebre pe generic, „Horton” (nume prescurtat in mai toate tarile din cauza problemelor de traducere) si-a acoperit bugetul in prima saptamana de la lansare, fiind unul dintre cele mai mari succese ale celor de la Fox Animations („Ice Age”/„Epoca de gheata”) si Blue Sky Studios.
Ecranizare dupa cartea pentru copii cu acelasi nume a celebrului Dr. Seuss – Theodor Seuss Geisel, autor cu 16 titluri pe lista celor mai vandute carti pentru copii ale tuturor timpurilor -, „Horton Hears a Who” ne poarta in mirifica jungla din Nool, raiul lui Horton (Jim Carrey), un elefant cam visator si pierde-vara, caruia nu-i vine sa-si creada urechilor – imense, falfaitoare, cu utilizari multiple – cand de pe un minuscul fir de praf aude un strigat de ajutor.
In ciuda vecinilor sai, convinsi ca simpaticul Horton si-a pierdut mintile, si a machiavelicei si despoticei doamne Cangur (Carol Burnett), Horton prinde firul de praf pe o papadie roz si promite sa-l puna la loc sigur. Si bine face, pentru ca pe fir traieste o intreaga natie de fiinte minuscule, locuitori ai orasului Whoville, administrat de amuzantul Primar (Steve Carell).
Gaguri peste gaguri umplu calatoria eroica a lui Horton intru salvarea micilor sai prieteni, ceea ce transforma filmul celor de la Fox intr-un adevarat festin pentru mici si mari, cu precadere pentru cei mici. Dar si cei mari vor rade cu lacrimi la jocul de-a Dumnezeu al lui Horton si, chiar daca incercarile doamnei Cangur de a-l acuza pe Horton de anarhie nu sunt prea convingatoare, toti spectatorii vor aprecia stratagemele binevoitorului pachiderm si solutiile cel mai adesea nastrusnice in rafuielile cu doamna Cangur, periculosul condor Vlad (Will Arnett) sau „limitatele”, dar nu la capitolul forta si rautate, gorile Wickersham (Dan Fogler).
Dar atuul cel mai de seama al filmului este fara doar si poate animatia. Daca „Finding Nemo” sau „Cars” faceau un mare pas inainte in lumea animatiei, acest eveniment putea fi corect judecat doar de specialistii din industrie, pentru ca spectatorii obisnuiti nu percepeau reflexiile in capota masinilor, de exemplu, care au dublat timpul de randare a imaginilor din „Cars” sau profunzimile oceanului din „Finding Nemo”. Blue Sky Studios transforma jungla Nool intr-un regat magic, care pulseaza de viata, astfel incat ar trebui sa vedem „Horton” de mai multe ori (si pe un ecran cat mai mare) pentru a-i putea observa toate carligele vizuale.
Pe langa stilul lor propriu, animatorii folosesc si stilul anime, de exemplu, pentru a ilustra un vis cu ochii deschisi al lui Horton, dar acest lucru nu face decat sa sublinieze complexitatea si frumusetea formelor, a culorilor si a texturilor de care este plina jungla Nool.
Dr. Seuss, dintre ecranizarile caruia ati mai vazut probabil „How the Grinch Stole the Christmas”/”Cum a furat Grinch Craciunul”, este un campion al „citatelor”, astfel ca la sfarsitul filmului va fi destul de greu sa nu spunem in stanga si-n dreapta vorbele bine aduse din condei de Horton.
Ca va fi „I meant what I said and I said what I meant: an elephant’s faithful one hundred percent” („Am vrut sa spun ce-am zis si am spus ce-am vrut sa zic: un elefant e credincios 100%”) sau „A person’s a person, no matter how small” („O persoana e o persoana, nu conteaza cat e de mica”) nici nu mai conteaza.
Ultimul citat, de exemplu, a fost atat de mult interpretat, parodiat si utilizat in cele mai diverse contexte, incat a ajuns, spre supararea mostenitorilor lui Dr. Seuss, sloganul unei campanii impotriva avorturilor.
Citatul meu favorit din film este altul: ii apartine micutei Katie (care de altfel este foarte tacuta de obicei) si pune in relatie ponei, curcubee si fluturi.
Daca vreti sa-l cititi inainte de a vedea filmul (va asigur ca n-ati citit de multa vreme traznaie mai mare), faceti ochii mari: In my world everyone is a pony, and they all eat rainbows, and poop butterflies” („In lumea mea toti sunt ponei, toti inghit curcubee si pe partea cealalta le ies fluturi”)
„HORTON”/”HORTON HEARS”. A WHO R: JIMMY HAYWARD, STEVE MARTINO. CU: JIM CARREY, STEVE CARELL, CAROL BURNETT, WILL ARNETT, SETH ROGEN, DAN FOGLER, ISLA FISHER, JONAH HILL. DIN 4 APRILIE
Noua aventura a lui Jason Statham in domeniul jafurilor reprezinta insa o ora si jumatatate de divertisment suficient de onest ca sa ne atraga atentia.
Ca orice „heist movie” (film centrat pe planul unui grup de personaje de a fura ceva), „The Bank Job” utilizeaza aceeasi formula: un hot carismatic, o banca mai mult sau mai putin inexpugnabila, o banda de actori secundari, unii mai amuzanti decat ceilalti, si o momeala foarte atragatoare: in cazul nostru, superba Saffron Burrows, cea care o interpreteaza pe Martine, capul rautatilor din filmul lui Roger Donaldson („The World’s Fastest Indian”, ”Dante’s Peak”, „Specii”).
Dar Donaldson aduce si ceva nou: spune ca „Jaful” lui este inspirat din realitate si pluseaza intr-un mod interesant. Se pare ca miza jafului nu sunt doar teancurile de bancnote, lingourile de aur sau bijuteriile inestimabile, ci si niscaiva fotografii care o infatiseaza pe o importanta membra a familiei regale britanice in timpul unei partide de sex.
Daca anumite amanunte din film sunt adevarate si daca presupusul consilier al lui Donaldson (care a fost implicat direct in jaful petrecut in 1971) ar exista in realitate, n-ar face decat sa adauge putina savoare acestei premiere.
Pana la urma, „Jaful de pe Baker Street” este doar povestea lui Terry (Statham), un vanzator de masini care viseaza, in marea de mici gainarii care-i umplu saptamana de lucru, la lovitura vietii sale. Ocazia apare o data cu Martine (Burrows), care-i propune lui Terry sa sparga o banca de pe Baker Street, aruncanu-i in brate si un plan aparent infailibil: din subsolul unui magazin vecin cu banca, hotii vor sapa un tunel pana in seiful cu cutii de valori, in care sistemul de alarma este scos din functiune din cauza unei defectiuni.
Dar intr-una dintre cutiile de valori se afla celebrele fotografii, singura garantie care-l tine pe Michael X (pseudonimul lui Michael de Freitas, unul dintre liderii miscarii imigrantilor de culoare din Marea Britanie, implicat in acelasi timp intr-o multime de activitati ilegale) departe de catusele politiei prea speriate ca arestarea lui sa duca la declansarea unui scandal sexual. Bineinteles, serviciile secrete isi baga si ele coada.
Chiar daca Roger Donaldson isi ingreuneaza filmul cu mai mult balast decat ar trebui (vezi, de exemplu, amuzanta scena in care Terry ii explica sotiei sale ca timp de doua saptamani nu va veni la ore potrivite acasa), pataniile trasnitei trupe de hoti stau in picioare, iar accesoriile inspirate din realitate par sa functioneze, desi a spune ca evenimentele din film s-au petrecut aidoma in realitate este ca si cum ai restaura o tapiserie antica pornind de la cateva petice si adaugand imaginea World Trade Center in centru.
Dar povestea, inventata sau nu, functioneaza la fel de bine, pentru ca „Jaful” ne indeplineste cateva dintre cele mai ascunse dorinte (adesea valorificate de tabloide): ne ajuta sa tragem cu ochiul in budoarul capetelor incoronate, mai ales cand acestea nu sunt foarte cuminti, si ne confirma o multime de teorii ale conspiratiei.
Roger Donaldson dezvaluia cu mandrie, intrebat fiind de ce jaful de pe Baker Street n-a fost reflectat in ziarele vremii, ca acest caz a fost subiectul unei „D-Notice” (actul prin care guvernul Marii Britanii poate pretinde presei sa nu dezvaluie amanunte despre un anumit caz), ceea ce a aprins imediat imaginatia curiosilor. Care au fost consecintele jafului si ce contineau celebrele cutii de valori, in „Jaful de pe Baker Street”.
„THE BANK JOB”/”JAFUL DE PE BAKER STREET”. R: ROGER DONALDSON. D: JASON STATHAM, SAFFRON BURROWS, STEPHEN CAMPBELL MOORE, DANIEL MAYS, ALKI DAVID, MICHAEL JIBSON, RICHARD LINTERN. DIN 28 MARTIE
Chiar daca Oscarurile au favorizat pseudothriller-ul Coen-ilor, publicul larg a preferat pseudobiopic-ul lui Anderson, care ocupa acum locul 23 in topul celor mai bune 250 de filme ale tuturor timpurilor.
Primul lucru care iti sare in ochi la filmul lui Anderson (doar dupa ce moderna coloana sonora a lui Jonny Greenwood de la Radiohead iti patrunde in creier si ramane acolo) este cu siguranta interpretarea lui Daniel-Day Lewis. Cel mai socant este sa-l vezi pe Lewis, la nici o jumatate de ora distanta, atat in respingatoarea piele a personajului sau, Daniel Plainview, cat si in carne si oase, la o conferinta de presa.
Am incercat senzatia acestei inedite suprapuneri la Berlin, iar efectul a fost absolut halucinant: cele doua imagini refuzau sa se identifice, atat de completa si irevocabila parea transformarea lui Daniel-Day Lewis, in aridul decor al Texasului de inceput de secol al XX-lea.
Daniel Day-Lews este Daniel Plainview, un simplu miner care, aflat intr-o mina de argint, inteapa din intamplare fragila pojghita de pamant ce separa aerul de aurul negru – titeiul ce devenise deja o garantie a prosperitatii si o conditie a evolutiei in industria americana.
Parca pangarit de descoperire, Plainview dezvolta o adevarata obsesie pentru titei si face tot posibilul sa-l smulga pamantului: descopera noi si noi zacaminte, pe care le exploateaza extinzandu-si reteaua de sonde si conducte rudimentare in intreaga regiune sudica a Statelor Unite, retea-cancer care-i ataca fara discernamant sufletul si apropiatii, dusmanii si colaboratorii. Printre ei, Eli Sunday (Paul Dano), un predicator carismatic, a carui isterica impostura compenseaza intensa raceala a lui Plainview.
„Acuzat” ca se daruieste atat de complet unui rol, incat pentru el actoria devine o forma extrem de rafinata de masochism, Daniel Day-Lewis este principalul punct de interes al improbabilului puzzle reprezentat de „There Will Be Blood”.
Inspirat de un roman al lui Upton Sinclair, „Oil!”, Paul Thomas Anderson a avut nevoie de ani de zile pentru a pune laolalta toate piesele acestui film. Cu intuitia unui somnambul aflat in echilibru pe un acoperis, Anderson a stiut sa ocoleasca toate capcanele care i-ar fi stirbit din valoare filmului, luand anumite decizii surprinzatoare si in acelasi timp extrem de fericite.
Una dintre ele a fost tocmai aceea de a-l alege pe Paul Dano (pe care-l stim din „Little Miss Sunshine”) pentru rolul predicatorului Eli Sunday, desi se filmasera deja o multime de scene cu un alt actor.
Paul Dano este atat de credibil in rolul histrionicului predicator, incat acum nici nu ti-ai mai putea imagina pe altcineva dandu-i replica lui Lewis. O alta decizie este disonanta coloana sonora a lui Jonny Greenwood, care nu a fost nominalizat la Oscar pentru ca o parte din compozitiile sale ce insotesc filmul au mai fost utilizate in trecut (compozitorul a primit in schimb un Urs de Aur special la Berlin).
Dillon Freasier, interpretul micului H.W., fiul lui Plainview si motorul unora dintre cele mai puternice scene, este un alt exemplu: aflat la primul rol, Freasier n-avea nicio legatura cu filmul, pana cand directorul scolii sale l-a recomandat producatorilor, disperati ca nu gasisera niciun actor credibil pentru rol. Ca pustiul de 11 ani este perfect nici nu mai trebuie precizat.
Aceleasi locuri de filmare, aceiasi producatori (Miramax), un stil asemanator, interpretarile stralucite si cronicile entuziaste sunt doar cateva dintre aspectele pe care „No Country For Old Men” si „There Will Be Blood” le au in comun. Din nefericire, pentru publicul obisnuit va fi la fel de greu sa aprecieze cele doua titluri, filmul lui Anderson dand la un moment dat impresia de perfect exercitiu de stil si minutioasa redare a unei epoci.
Ca o statuie din ceara identica pana la ultimul detaliu cu originalul, „There Will Be Blood” provoaca admiratie si respect, dar niciodata emotie: orice incercare de atingere si de intelegere umana a filmului este condamnata la esec. La fel ca „No Country For Old Men”, „There Will Be Blood” nu este un film de placut, ci de apreciat. Chiar daca Anderson isi tine promisiunea din titlu, sangele din final curge cu indiferenta plata a unui rau, caruia nu-i pasa deloc ca in sfarsit se revarsa in mare.
"THERE WILL BE BLOOD"/"VA CURGE SANGE". R: PAUL THOMAS ANDERSON. D: DANIEL DAY-LEWIS, PAUL DANO, DILLON FREASIER, RUSSELL HARVARD, CIARAN HINDS, COLLEEN FOY, KEVIN J. O’CONNOR. DIN 21 MARTIE
A inceput ca un cosmar: cu trei luni inainte de lansarea filmului in cinematografe, cineva fura un DVD din biroul lui José Padilha si-l distribuie in nenumarate copii pe piata neagra. Rezultatele par la prima vedere dezastruoase: in doar trei luni, 11 milioane de brazilieni vad filmul, ceea ce nu impiedica “Tropa de elite” sa ajunga in topul celor mai profitabile titluri ale anului in America de Sud. Dar de aici la Ursul de Aur calea este lunga si anevoioasa.
A castigat “Tropa de elite” pentru ca, pe langa priza la public, este si un film politic? Mai mult ca sigur. Berlinul este vestit pentru traditia sa politica, al carei rezultat este o lunga lista de filme premiate datorita mesajelor anti-razboi sau denuntului abuzurilor facute de autoritati (vezi si interesantul “Bloody Sunday”). Iar “Tropa de elite” tocmai acest lucru il face: denunta coruptia, abuzurile si practicile violente nejustificate ale politiei din Rio de Janeiro.
Regizorul José Padilha a fost la fel de uimit ca si jurnalistii cand a primit premiul. “Faptul ca un juriu condus de Costa-Gavras iti acorda un asemenea premiu este uimitor. Ma bucur ca Ursul va face cat mai multi oameni sa intre in sala de cinema pentru ‘Tropa de Elite”, a zis Padilha la conferinta de presa a filmului, unde a prezentat pe larg presiunile facute de politie pentru ca acesta sa nu ajunga in cinematografe.
Dar premiul lui Padilha, precum si cele ale mexicanului Fernando Eimbcke (trofeu pentru “Lake Tahoe”) si americanilor Paul Thomas Anderson (“There Will Be Blood”) si Errol Morris (Marele Premiu al Juriului pentru “Standard Operating Procedure”) au facut ca din intreaga lista de castigatori numai unul sa vina din Europa. Este vorba de Sally Hawkins, protagonista din comedia “Happy-Go-Lucky”, categoric cel mai proaspat si apreciat de public din intreg festivalul.
Dar pe langa secvente cu coruptie si violenta, Berlinul a avut mult mai multe de oferit anul acesta, inclusiv ocazia de a-i zari pe cei de la The Rolling Stones sau pe Madonna. Consistenta prezenta muzicala la Berlin l-a facut pe directorul festivalului, Dieter Kosslick, sa rezume cumva aceasta a 58-a editie: “the groove was good, and Berlin this year was not cold but cool” (“ritmul a fost bun, iar Berlinul anul acesta n-a fost rece, ci racoros (dar si
Dupa ce anul trecut Jennifer Lopez venea pentru a-si promova plictisitorul “Bordertown”, anul acesta Madonna a venit in calitate de regizoare debutanta cu filmul ei “Filth and Wisdom”. Acesta nu a incantat criticii, dar coada jurnalistilor care se inghesuiau sa intre la conferinta de presa se pare ca nu are egal in intreaga istorie a festivalului.
Foarte emotionata, Madonna uita intrebarile si stralucea toata la complimentele presei, pe care le respingea cu toate acestea cu “modestie”. Categoric cel mai intens moment de la Berlin 2008, venirea Madonnei a iscat si o multime de dezbateri cu privire la obiceiul festivalului de-a invita staruri numai pentru a atrage atentia lumii intregi, in detrimentul unei competitii cu filme selectionate atent.
Un alt punct de atractie au fost Eric Bana, Natalie Portman si Scarlett Johansson, care si-au prezentat in premiera mondiala “The Other Boleyn Girl”, in regia debutantului Justin Chadwick. Inclus in programul penultimei zile, filmul era asteptat cu sufletul la gura de jurnalistii doritori sa rupa ritmul lent (si adesea deprimant) al filmelor din competitie.
Ecranizare a bestseller-ului istoric al lui Philippa Gregory, despre Anne Boleyn, regina condamnata la moarte prin decapitare de catre sotul ei, Henric al VIII-lea, “The Other Boleyn Girl” a reusit sa imbine potrivit spectaculosul si drama pentru a atrage atentia tuturor.
Programat sa apara in Romania la sfarsitul lui iunie, filmul i-a incantat pe jurnalisti, care s-au grabit sa le puna o multime de intrebari lui Bana, Portman si Johansson. Acestia au fost deranjati de insinuarile cum ca Portman si Johansson nu s-au impacat deloc la filmari, ceea ce l-a facut pe Eric Bana sa exclame ca “poate nu va vine sa credeti, dar actorii chiar se iubesc. Avem o slujba atat de nebuneasca, suntem atat de vulnerabili in fata camerei, incat nu poate fi altfel. Fetele s-au impacat de minune”, a asigurat el jurnalistii.
O izbucnire asemanatoare a avut Penelope Cruz la conferinta de presa a filmului din competitie “Elegy”, tot o ecranizare, dar de aceasta data dupa Philip Roth. Rugata sa comenteze o mai veche declaratie aparuta in presa (despre problemele pe care le-a avut in cariera din cauza fizicului ei ireprosabil), Cruz a strigat ca ea nu a zis niciodata asa ceva. Nici nu mai stim ce sa mai credem pentru ca, oricum, actrita este atat de frumoasa, incat trebuie sa te chinui ca sa fii atent la ce spune.
Cu doar cateva filme bune in competitie (nu am amintit de “Lake Tahoe”, “Zou You”/”In Love We Trust”, “Cherry Blossoms – Hanami”, “Il y a longtemps que je t’aime”), Berlin 2008 a dezamagit pe multi cu selectia nesatisfacatoare, dar a avut si momente extrem de bune. Nu putem spera decat ca la anul la festival va fi “hot” si nu doar “cool”.
Cine sunt castigatorii festivalului de la Berlin
Luati unsprezece romance frumoase de pica, puneti-le sa viseze la glorie, adaugati un impresar dubios si o femeie de afaceri straina (Charlotte Rampling), urcati-i pe toti intr-un autobuz cu destinatia Paris, zguduiti bine vehiculul si lansati in urmarirea lui un sot disperat (Mircea Diaconu). Rezultatul este un „road movie“ care, data fiind starea dezastruoasa a soselelor din Romania, nu poate fi decat o comedie.
Cu sapte nominalizari la Oscar, ecranizarea dupa romanul lui Ian McEwan "Atonement" ("Remuscare"), al doilea lungmetraj al lui Joe Wright, a deschis in august 2007 festivalul de film de la Venetia, facandu-l pe regizor, la doar 35 de ani, cel mai tanar deschizator al unui astfel de eveniment din intreaga istorie. Dupa curajul de a ecraniza un roman extrem de bine sedimentat in constiinta cititorilor din lumea intreaga, "Mandrie si prejudecata", Wright se apleaca acum asupra unei alte celebre opere literare, la fel de influente, chiar daca mult mai recente: "Atonement", romanul care i-a adus lui Ian McEwan al doilea premiu Booker din cariera.
Briony (Saoirse Ronan) are 13 ani. In linistea conacului Tallis, fata isi petrece vremea scriind o piesa de teatru, pe care ar vrea s-o prezinte la dineul organizat de parintii ei in cinstea fratelui Leon. In jurul lui Briony se consuma mici drame (divortul unchilor "din nord", ale caror iritante odrasle sunt trimise la resedinta Tallis pana la disparitia scandalului din presa), au loc mici razboaie (baiatul menajerei, Robbie, duce o lupta cu sora lui Briony, Cecilia), planurile se dau peste cap si asa mai departe, intr-un adevarat asediu al sensibilitatilor micii eroine, care face ce face si devine adevaratul personaj negativ al filmului cand i se pare ca vede mai mult decat se intampla si spune in gura mare mai mult decat i se pare.
Film fara indoiala important (cu toate acestea, fanii cartii lui McEwan vor fi dezamagiti), drama de epoca, poveste de dragoste si de razboi, "Atonement" este unul dintre cele mai bune filme din 2007, fiind inclus pe listele de "the best" si "must"-uri semnate de nenumarati critici din lumea intreaga. Lansarea lui la Venetia nu a impresionat juriul condus de celebrul Zhang Yimou, dar "Atonement" a tinut multa vreme prima pagina a ziarelor din lumea intreaga cu o scena foarte comentata, in care Keira Knightley sare intr-o fantana (pentru a recupera un vas) si iese de-acolo uda toata, cu vaporoasele-i desuuri devenite deodata aproape transparente. Aceasta scena i-a preocupat pe jurnalistii din lumea intreaga, chiar daca filmul lui Wright merita atentie din cu totul si cu totul alte motive.
Ce se intampla de fapt in "Remuscare"? La prima vedere nimic. O adolescenta cu imaginatia prea bogata si poate o idee prea multe frustrari acuza de viol un nevinovat, cu niste consecinte care vor constitui coloana vertebrala a sensibilei drame a lui Wright. Complicata retea de motivatii si reactii, paienjenisul de decizii si consecinte, amalgamul de mici evenimente aparent neimportante in complicatul edificiu al scenariului lui Christopher Hampton s-ar fi prabusit si destramat poate fara sprijinul esential al umerilor slabi ai micutei Saoirse Ronan (o transcriere aproape exacta a pronuntiei numelui de origine irlandeza al actritei ar fi "sirse"), nominalizata pe buna dreptate la Oscarul pentru cea mai buna actrita in rol secundar.
Gesturile ei bruste, miscarile cand prea lente, cand prea rapide, privirea uneori prea fixa, micile ticuri si pozitia aparent franta a membrelor, stangacia ei fizica exprima atat de perfect ceea ce se intampla in imaginatia micii Briony, incat scriitorul Ian McEwan a fost entuziasmat de interpretarea tinerei actrite. Personalitatea lui Ronan si modul ei special de "a fi" Briony le-au pus la lucru pe Romola Garai (Briony la 18 ani) si Vanessa Redgrave (Briony la batranete), care au fost nevoite sa adopte o interpretare oarecum coerenta cu comportamentul si reactiile din copilarie ale personajului lor.
"Totul porneste de la cuvant" ar putea fi descrierea cea mai buna atat a subiectului filmului, cat si a fragilelor mecanisme care o fac pe Briony sa comita o infioratoare greseala. "Daca scrii o poveste si folosesti cuvantul
Wright urmareste iuresul de consecinte ale marturiei lui Briony cu o extraordinara intuitie, folosind miscarile camerei, luminile, decorurile si personaje secundare de parca ar vrea sa transforme spectatorul intr-un martor direct la evenimente. Regizorul reuseste astfel un fel de descriere la persoana I, tehnica pe care o tradeaza arareori si care il obliga (uneori inutil) sa refilmeze aceeasi scena de mai multe ori pentru a prezenta punctele de vedere ale diferitelor personaje. Adevarat puzzle pentru atentia spectatorului, subiectul filmului se dezvaluie astfel in etape, cu sinceritatea subiectiva a fiecaruia dintre personaje drept sursa de informatii. Ajutat imens de imaginea lui Seamus McGarvey (acrobat al tipurilor de iluminare in "Orele"/"The Hours") si de extraordinara coloana sonora a lui Dario Marianelli (amandoi nominalizati la Oscar), Wright evadeaza din conacul Tallis o data ce Robbie pleaca pe front, dovedind ca isi stapaneste perfect arta in orice conditii.
Probabil cea mai impresionata scena din film (in ceea ce priveste logistica) este evacuarea din Dunkirk, unde regizorul nu a strigat "Stop!" timp de patru minute si jumatate. Cu sute de figuranti implicati, nenumarate obiecte de recuzita, in aer liber si cu personajul lui James McAvoy in centrul atentiei, scena nu depaseste in anvergura o scena similara din "Children of Men"/"Copiii tatalui", dar iti taie fara doar si poate suflarea. "Imi place sa ma dau mare", a ras regizorul la un moment dat, intrebat despre aceasta surprinzatoare (si pana la urma nenecesara) decizie. Dar adevarul sta mai degraba in spatele unei presiuni frecvente in lumea filmului: Wright avea acces la spatiu, la numarul de figuranti si la recuzita respectiva pentru numai doua zile, iar impartirea scenei in mai multe secvente ar fi prelungit nepermis de mult perioada de filmare. Cu o zi pentru repetitii si trei duble, regizorul a rezolvat problema si s-a incadrat perfect in program, reusind in acelasi timp una dintre cele mai socante scene din 2007.
Daca va rata Oscarurile cu "Atonement" (si acest lucru este foarte posibil, pentru ca filmul concureaza cu mult mai puternicele "There Will Be Blood" si "No Country For Old Men"), Joe Wright ar putea recupera cu urmatorul sau proiect, genul acela de poveste care face sa saliveze orice membru al Academiei Americane de Film. Este vorba de "The Soloist", un film inspirat din viata unui genial violonist si violoncelist, care trebuie sa renunte la studiile din cadrul prestigioasei academii Juilliard din cauza schizofreniei, ajungand sa cante pe strazile Los Angelesului. Cu Jamie Foxx (Ray) in rolul muzicianului si o distributie formata din nume mari, Wright a pus mana inca o data pe un subiect impresionant. Pana atunci, "Atonement" ramane unul dintre cele mai importante filme ale lui 2007.
“ATONEMENT”/”REMUSCARE”. R: JOE WRIGHT. D: SAOIRSE RONAN, ROMOLA GARAI, VANESSA REDGRAVE, KEIRA KNIGHTLEY, JAMES MCAVOY, JUNO TEMPLE, HARRIET WALTER, PATRICK KENNEDY, BENEDICT CUMBERBATCH. DIN 15 FEBRUARIE.
Ea e Saoirse
Gusturile prim-ministrului britanic au fost consemnate de catre cei ce proiectau filme la resedinta de la tara a acestuia de cateva ori pe saptamana si arata ca preferatul omului de stat era „Lady Hamilton“ cu Vivien Leigh si Laurence Olivier, pe care l-a vazut de nu mai putin de 17 ori. Pe lista de filme considerate „exceptionale“ de catre Churchill se numara si „One of Our Aircraft is Missing“ sau documentarul american „The Battle of Midway“ cu comentariu in lectura lui Henry Fonda. Churchill era insa si mare amator de desene animate, printre titlurile vizionate numarandu-se Bambi sau Dumbo. Totodata, pelicula „In Which We Serve“ in care joaca un Richard Attenborough foarte tanar si John Mills, regizata de catre David Lean si Noel Coward, a fost caracterizata de catre Winston Churchill drept „unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut vreodata“. Primul-ministru britanic se uita de regula la filme cu incepere de la ora 11 seara, cel mai adesea impreuna cu invitatii sai.
„Harry Potter si Ordinul Phoenix“ aduce o noua serie de aventuri, in care Harry alaturi de prietenii sai, Hermione si Ron, invata cum sa se apere de Magia Neagra pentru a putea invinge in lupta cu fortele raului. DVD-ul „Harry Potter si Ordinul Phoenix“ include elemente speciale, precum „Secretele ascunse ale lui Harry Potter“; „Pe urmele lui Tonks: Natalia Tena este gazda unui tur pe platourile de filmare“; „Harry Potter: Magia montajului – Regizorul David Yates si editorul Mark Day ne arata diferenta pe care o face un montaj bun“. DVD-ul va putea fi achizitionat din marile centre comerciale si magazinele de specialitate din toata tara la un pret recomandat de 59,9 lei.